Amintirea uitării

Nu-mi amintesc mare lucru din tabăra de refugiați circa 1981, dar am câteva amintiri foarte detaliate: o spărtură în peretele de beton cu sârmă ghimpată, un picior cu o șosetă cârpită atârnând din patul de deasupra, un geamantan care nu se putea închide și era plin cu vechituri, niște hârtie igienică străină, roz precum zâna din Vrăjitorul din Oz. Dar nu am un cadru larg.

Drept să spun, vreme de 27 de ani nu mi-a păsat deloc de povestea asta. Nu aveam poze din tabăra de refugiați și nici nu știam unde anume se afla. Mi-am uitat uitarea cu mare bucurie. Parcursul meu de emigrant de la Leningrad la Boston a inclus câteva ocolișuri, lacune și lucruri nerezolvate. Dar trebuia să o țin tot înainte, să o iau de la capăt, nu să stau să deapăn amintiri. De ce să-mi aduc aminte de lucruri care nu sunt memorabile?

„A pleca” era un cod în Uniunea Sovietică în anii ’80. Dacă șopteai cuvântul acesta cu un aer misterios, nu mai auzeai alte întrebări. A pleca însemna să-ți iei zborul odată pentru totdeauna. Știai foarte bine de unde plecai, dar nu și unde te duceai. „A pleca” era un verb intranzitiv care întrerupea spațiul și timpul. Era ca și când te duceai pe lună sau în infern. Petrecerile de la revedere din anii ’70 și ’80 erau la fel de definitive precum înmormântările.

M-am hotărât să emigrez când aveam 19 ani, și a trebuit să plec fără părinții mei. Mi-au retras cetățenia și mi s-a spus că nu mai aveam voie să mă întorc în Leningrad ca să-mi văd familia. „Perchiziția” de la vamă a durat ore în șir și a inclus părți intime ale corpurilor și lucrurilor noastre. Asta le plăcea vameșilor. Au arătat către fiecare zgârietură de pe cele câteva poze pe care le aveam cu familia noastră, au numărat câți indivizi plecau din fiecare poză de grup, au penetrat fiecare tiv din hainele noastre, au scormonit prin dublurile geamantanelor imense cu niște fermoare ruginite, căutând ceva ascuns. De atunci nu iau mare lucru cu mine când călătoresc, dar în general nu închid fermoarul de la valiza mică de mână decât pe ultima sută de metri.

Tatăl meu își aduce aminte de clipele plecării mele așa de clar de parcă ar fi fost un film. Eram la poarta de plecare din aeroportul din Moscova, rezervată special pentru cei ce „plecau ca să fie rezidenți permanenți”. Mi-am luat la revedere și am ajuns în spatele ferestrei de unde puteau să mă vadă părinții cum treceam prin vamă. O familie de emigranți din spatele meu era formată dintr-un cuplu tânăr cu un bebeluș și un cărucior și un bunic care ducea un manuscris mare de tot, neprețuit din punctul lui de vedere.

– Manuscrisul sau căruciorul, a zis vameșul.

Nu știu ce era în manuscris, dar bătrânul nu se putea despărți de el.

– Naiba să vă ia, a țipat tânăra mamă și a făcut vânt căruciorului.

Am dispărut dincolo de geam. Căruciorul a alunecat încetișor pe culoarul gol și apoi pe scări. O imagine stranie, drept din Serghei Eisenstein.

*

Au trecut șapte ani până când mi-am văzut iar părinții. Familia mea este obișnuită să lase dorul în urmă, alături de toate lucrurile lumești și să nu aibă încredere în povești nostalgice.

„Călătoria spre libertate” a durat puțin, dar a avut proporții cosmice. Cred că a fost prima dată când am mers cu avionul dincolo de graniță. În aeroportul din Viena am zărit cerul de primăvară încadrat de o rampă și de o firmă frivolă de „Duty Free” pe care nu puteam să o descifrez. Ne-a întâmpinat reprezentantul asociațiilor care-i ajutau pe refugiați și ne-a îndrumat repede către autocarele pe care nu scria nimic, cu geamuri întunecate, care ne-au dus în suburbiile Vienei sau cine știe unde. Nu știam unde eram și nu am pus întrebări indiscrete.

Am fost dezamăgită când am ajuns în tabăra de refugiați. Semăna cu un spital militar din provincie, o mânăstire. Deci ăsta era Occidentul? Nu era nici înspăimântător, nici încântător, doar banal. Printre locuitorii temporari ai taberei se găseau evrei din Uniunea Sovietică, din Asia centrală până în Leningrad, polonezi care fugeau de legea militară, tătari din Crimeea și protestanți ruși care fugeau de cei ce-i persecutau din cauza religiei. Tabăra era administrată de câteva organizații filantropice evreiești și păzită de soldați austrieci cu niște ciobănești germani prietenoși. Se presupunea că ei ne apăreau de cei de dinafară. Din câte-mi amintesc, nu ne prea făceam griji din cauza asta, voiam doar să ne odihnim un pic și să visăm la viitor. Ne plimbam prin curtea taberei, dar nu mergeam niciodată afară. Bărbații povesteau vise erotice ca să adoarmă, iar femeile nu spuneau nimic despre visele lor. Mâncam multe lucruri care ne-aminteau de-acasă și bulochki dulci și completam multe formulare care ne listau identitățile duble sau triple. Ne uitam mereu la filme care se amestecau cu amintirile noastre răzlețe.

Aș vrea să vă pot descrie mai detaliat tabăra, să vă redau bucăți din conversațiile dintre imigranții din paturile de sus și cei din paturile de jos, glumele lor obosite și discuțiile despre sensul vieții, să redau șoaptele temătoare ale asistenților sociali și paznicilor înarmați, să vă ofer imagini pline de viață ale paturilor strâmte cu arcuri rupte, ale arhivelor de documente secrete puse lângă gunoi, ale depozitelor distruse din curtea cu ziduri, ca de mânăstire, unde porumbeii maro ciuguleau din copacii verzi specifici zonei. Aș vrea să pot să vă împărtășesc din gustul pâinii dulci înmuiate în ceaiul slab, pastele ca de casă făcute acolo cu cârnat vienez și o imagine pâlpâită cu niște bărbați și femei, toți bine făcuți și bronzați, care clădeau un oraș în nisip, cântând și dansând. Dar nu-mi amintesc așa ceva și aș prefera să nu umplu golurile cu o ficțiune plauzibilă.

Nu am văzut deloc Viena aceea pe care o visam, orașul lui Mozart și al lui Sigmund Freud. Am fost mereu în afara ei. Precum subconștientul lui Freud, nu exista nimic în afara taberei noastre de refugiați – era în afara spațiului și a timpului. Nu știu cât am stat acolo. Era ca într-o capsulă a timpului, un loc în care nu exista prezentul, ci doar trecutul înăbușit și viitorul necunoscut. De fapt aveam cu mine un aparat foto bun, Leica sau Zenith, cu lentila clară și un zoom bun. Evident că nici nu mi-a trecut prin cap să-l folosesc. Era de vândut la oborul din Roma împreună cu niște cearșafuri ucrainene, păpuși rusești și caviar, ca să facem rost de bani pentru zilele grele din „Vest”. Am fost la cursuri de fotografie în adolescență, am încercat să văd cum merg reflexiile pe undele apei și să fac panorame urbane. Nu mi-a trecut prin cap să fac poze prin tabără. Nu era nimic de arătat celor de-acasă. Imigranții care de-abia au plecat preferă pozele vesele făcute lângă casele și mașinile altora. Tabăra noastră nu merita să fie pozată.

*

Au trecut 15 ani și am devenit fotograf. M-am întors la fotografie la fel de brusc cum am renunțat la ea. Aparatul meu foto digital poate să imite efectele unui aparat vechi Leica, dar nu folosesc setările acelea. De la sfârșitul anilor ’90 îmi documentez călătoriile făcute prin lumea întreagă și colecționez greșeli, momente supraexpuse, întâlniri întâmplătoare. Fac poze în locurile pe care nu mi le-aș aminti altfel.

Odată, când făceam o prezentare la Kunsthalle din Viena la un eveniment legat de faptul că trecuseră douăzeci de ani de când căzuse zidul Berlinului, un bărbat din public m-a întrebat ceva despre artă:

– De ce fotografiați același peisaj în locuri diferite?

– Nu știu, am zis. Sunt zone de tranzit, de război, impresiile ce rămân după ce vedem ceva și uităm.

– E prima dată când veniți la Viena? a continuat, schimbând subiectul.

– Nu. Prima dată a fost în 1981. Într-o tabără de refugiați, am zis, și am fost surprinsă să mă aud zicând asta.

– Serios? Și cum a fost?

– Nu-mi amintesc mare lucru.

– Unde era?

– Nu se știe.

Atunci, în timpul celei de-a doua vizite la Viena, m-am hotărât să găsesc adresa fostei mele tabere. Doar ca să fac o poză, să umplu golul. Era vorba de un proiect fotografic, nici vorbă de nostalgie.          

Degeaba am încercat să aflu unde a fost tabăra. Cu cât mă străduiam mai tare, cu atât apăreau mai multe mistere – se ascundeau unul înăuntrul celuilalt ca păpușile rusești pe care le-am adus în geamantanele noastre îndesate. Era clar că nu era vorba doar de faptul că nu-mi aminteam nimic, era și o lacună în istoria colectivă. Trecuseră 30 de ani și adresa taberei nu putea fi aflată nicicum. Era un refugiu extrateritorial pentru imigranții extralegali, care nu se găsea pe hărțile vieneze sau în arhive. Povestea noastră era strâns legată de niște povești incomode din timpul Războiului Rece și de aventurile improbabile și faptele curajoase ale multor oameni care s-au opus acelei istorii. Eram doar niște personaje secundare care-și găsiseră un adăpost provizoriu într-un spital de provincie, după un zid gros, acoperit cu sârmă ghimpată.

Viena pe care nu am apucat să o vizităm în anii ’80 era capitala magnifică, adormită a fostului Imperiu Habsburgic, care se dezintegrase după Primul Război Mondial, iar după Al Doilea se transformase într-o țară mică, „nealiniată”, aflată la răscrucea dintre est și vest. Viena își purta cicatricile căpătate la război pe tăcute, respectând codul tăcerii când trebuia să-și confrunte istoria recentă. Înregistrările alb-negru care arătau cum în 1938 vienezii l-au primit bucuroși pe Hitler, compatriotul lor, nu erau prea populare în anii ’80 când austriecii preferau să se vadă drept victimele nazismului și evitau procesul de „administrare a amintirilor naziste” prin care au trecut nemții. Nu se vorbea nici despre anii când orașul fusese ocupat de armata roșie care a eliberat Viena de naziști în 1945 și a rămas acolo până în 1948 și aproape că a transformat Austria într-o țară din blocul sovietic. Nu degeaba a ajuns Viena de după război să fie scena multor filme despre Războiul Rece, de la Third Man, filmat alb negru și plin de umbre, până la James Bond, în tehnicolor în The Living Daylights. Uneori, dacă regizorii nu aveau voie să lucreze în Uniunea Sovietică, filmau scenele despre Petersburg-Petrograd-Leningrad în piețele baroce din Viena. În anii ’70-’90, Viena a devenit în mod discret un loc de tranzit pentru mulți refugiați din Europa de Est.

*

Articolul „Mysteries of the Vienna Airport” de jurnalistul Joe Nocera, de la The New York Times, m-a ajutat să pricep cum se văzuse trecerea noastră prin Viena din afară. Încercând să înțeleagă cum erau transportați refugiații din Uniunea Sovietică, Nocera a ajuns la o concluzie paradoxală. Fiecare țară care participa la trecerea noastră își crea un fel de ficțiune diplomatică. Asta făceau Uniunea Sovietică, Statele Unite, Israelul și Austria. În plus, adevărul acesta parțial nu oprea procesul imigrației, ci-l înlesnea. Altfel spus, dacă ar fi apărut niște informații secrete sau dacă un jurnalist înverșunat ar fi dezvăluit toate aranjamentele făcute de Uniunea Sovietică, Austria, SUA și Israel, se prea poate ca noi să nu mai fi ajuns pe acolo. Eu una le eram recunoscătoare tuturor organizațiilor care au făcut să se întâmple toate astea și mi se părea că era un cadou. Calul de dar nu se caută în gură.

Tabăra de refugiați era mai întâi de toate un adăpost umanitar, dar și locul unor aranjamente politice inconfortabile. Premierul austriac de la vremea aceea, Bruno Kreisky, afiliat cu partidul social-democrat, a fost de acord să joace un rol umanitar în tranzitul evreilor din Uniunea Sovietică, dar a făcut-o într-un fel subtil. Prima tabără de refugiați organizată de guvernul lui Kreisky a fost la castelul Schoenau, în apropierea Vienei. Tabăra de acolo a fost închisă după un atac terorist al grupărilor Black September și Eagles of Palestine asupra unui tren care ducea emigranți evrei din Ucraina la Viena prin Bratislava. E o poveste lungă și controversată, dar asta e varianta scurtă: ca să-i elibereze pe ostatici, prim-ministrul a negociat intens și a căzut de acord cu teroriștii să închidă tabăra de la castelul Schoenau. Cu toate astea, Kreisky a continuat să găzduiască refugiați în mod neoficial, dar i-a mutat în niște zone nespecificate unde erau păziți bine: mai întâi în barăcile militare din Woellersdorf și apoi undeva în zona Crucii Roșii din districtul Simmering.

Cum nu aveam adresa exactă, am început să mă plimb prin Simmering cu ajutorul Google Earth. Până la urmă, și familia fondatorului Google, Sergey Brin, a emigrat urmând același parcurs ca mine. Simmering are o istorie lungă: a fost un sat medieval cu o fabrică de bere faimoasă și o biserică. Apoi a devenit un district din Viena cunoscut pentru industria de reciclare și pentru gazometrul din The Living Daylights. Am găsit câteva articole în ziarul de acolo despre cum localnicii au protestat împotriva taberei de refugiați evrei din cartierul lor din Simmering: „Vom protesta întruna împotriva acestei tabere care e un pericol pentru noi toți, mai ales pentru copii”, a zis Angelika Kneth, 34 de ani, care avea patru copii și nu era de acord cu faptul că apăruseră paznici înarmați și sârmă ghimpată lângă grădiniță. Ministrul de Interne din guvernul social-democrat al lui Kreisky, Otto Roesch, a încercat să-i liniștească pe localnici: „Trebuie să ne facem datoria umanitară. Trebuie să înțeleagă toată lumea că e de datoria noastră să-i ajutăm pe ceilalți”. Ironia istoriei e că apoi s-a aflat că domnul Roesch fusese pe vremuri în armata nazistă, dar mai târziu, când era ministru în guvernul lui Kreisky, a jucat un rol umanitar în tranzitul evreilor din Uniunea Sovietică.

Când am început să caut urmele taberei, pista mea principală a fost Alexander Schukoff, un regizor austriac de documentare cu un nume de familie rusesc. El a făcut un film despre districtul Simmering în 1977-78, la câțiva ani după ce se deschisese tabăra. Speram că avea adresa taberei după ce filmase prin cartier vreme de un an.

– Asta ai fi văzut dacă ai fi avut voie să pleci din tabără. Îți ofer o fereastră mai mare acum, a zis domnul Schukoff foarte drăguț când mi-a făcut cadou filmul. E o meditație poetică asupra unei părți din oraș, o zonă ce aparține clasei muncitoare și pe care vienezii o vizitează rar. Se află între cimitir și aeroport și era zona celor care conduceau calești pentru turiști și făceau plimbări nostalgice prin Viena, iar seara se întorceau în Simmeringul cel nespectaculos care arăta exact ca Europa de Est. Localnicii, tineri și bătrâni, se plâng că se plictisesc, că nu se întâmplă niciodată nimic în Simmering.

Filmul lui Schukoff nu zice nimic despre tabăra de refugiați care a fost pe strada de la colț vreme de zece ani. Regizorul mi-a mărturisit că nu a găsit nimic despre asta. Și nici despre protestele localnicilor din 1974? Nu făcea jurnalism de investigație, ci cinéma vérité. Chiar dacă a reflectat fidel fluxul vieții de zi cu zi, a ratat cea mai mare poveste a Războiului Rece care se întâmpla în Simmering și în Viena pe vremea aceea. Sau poate că de fapt a spus bine povestea: tabăra a rămas extrateritorială. Exista în afara hărții vieneze, ruptă de restul orașului. Cinéma vérité a surprins invizibilitatea stranie a acestui loc.

M-am hotărât să caut detalii în arhivele HIAS (Hebrew International Aid), una dintre organizațiile care ne-au ajutat să plecăm și să ajungem în Statele Unite. Directorul asociat m-a primit foarte prietenos, dar m-a avertizat că nu avea adresa taberei din Simmering. S-a oferit să ceară de la depozit arhiva HIAS – „dosarele vieneze” din ani ’80. Aveau tot ce a fost declasificat, în afara dosarelor personale. Printre documentele care mi-au atras atenția se găseau: un cec de la un italian care voia „să-i ajute pe evrei după Al Doilea Război Mondial”, o scrisoare plină de pasiune de la o asistentă socială despre un caz unde susținea că refugiații aveau dreptul să aleagă unde anume emigrau, cazul disparției misterioase a unui traducător maghiar care lucra cu HIAS și se poate să fi fost agent secret și un fax de la Ministrul de Interne din Austria care cerea ca refugiații din tabără să fie informați că aveau dreptul de a cere azil politic. Știam că pe vremea aceea majoritatea țărilor din Europa de Vest făceau tot posibilul să nu ofere azil politic pentru evreii din Uniunea Sovietică așa că am copiat faxul și l-am ascuns în dosarul meu drept un exemplu nou al felului în care guvernul austriac nu spunea decât o parte din adevăr. Cât despre agentul-traducător maghiar, se pare că a dispărut cu mulți bani, iar asistenta socială dedicată a câștigat cazul cu pricina. În afară de documentele acestea interesante, majoritatea dosarelor HIAS nu spuneau mai nimic, ceea ce era chinuitor. Conțineau transcrieri de la întâlnirile administrative, cereri de mobilă nouă pentru biroul HIAS și instrucțiuni legate de cum să-i înțelegi pe noshrim sau cei ce renunțau și cum să te porți cu ei – erau din ce în ce mai mulți. M-a derutat terminologia.

– Cine erau cei ce renunțau? l-am întrebat pe directorul asociat de la HIAS.

– Tu, a răspuns zâmbind.

În dosare, cei ce renunțau erau mereu la plural pe când noi, refugiații, voiam să ne gândim la noi înșine la singular. La șapte ani după ce am imigrat, eu am fost cea care a renunțat, refugiată, străin ne-rezident și cetățean. Cei ce au renunțat erau cei care „renunțaseră” la ideea de a merge în Israel, destinația de pe vizele noastre de ieșire, alegând neclaritatea din taberele de refugiați și sperând să emigreze în America. Dosarele HIAS arătau că cei ce au renunțat nu prea urmau ordinele, se credeau mai deștepți decât superiorii și nu făceau ce li se spunea. Cu toate astea, erau protejați, îngrijiți și hrăniți în tabăra fără adresă, undeva pe harta vieneză, între aeroport și gară.

I-am căutat pe câțiva dintre cei ce au renunțat, cei pe care nu-i cunoscusem atunci, dar cu care m-am împrietenit apoi. Niciunul dintre ei nu s-a arătat prea interesat de ideea de a afla unde era tabăra. Nu voiau deloc să avem o „reuniune”. Conversațiile despre asta veneau cu o doză de scepticism sănătos.

De ce să căutăm tabăra acum? Suntem foarte puternici pentru că știm cum să uităm; dacă ne apucăm să ne amintim acum, n-o să mai fim așa de rezistenți. Obsesia trecutului ar putea să ne scurtcircuiteze viitorul.

– S-a schimbat ceva de te întorci la momentul acela de mare schimbare? m-a întrebat un prieten. 

– Vreau doar să fac o poză, am zis, nefiind prea convinsă nici eu.

*

Foștii mei colegi de tabără aveau și ei punctele lor slabe, dar și amintiri puternice. Majoritatea interviurilor au avut loc pe nepusă masă, când mergeam undeva sau făceam alte lucruri importante; nu au fost înregistrate complet. I-am rugat pe acești martori să deseneze tabăra, așa cum și-o aminteau, pe un șervețel. Acum am o colecție ciudată de hârtii cu pete de ulei de usturoi și capuccino, o hartă a amintirilor colective despre cum arăta tabăra.

Masha G., o ziaristă care scrie despre politică, avea 16 ani când a emigrat. Își amintește cât de dezamăgită a fost când a văzut paznicii cu ciobănești germani:

– Credeam că mergeam în Vest, dar m-am trezit în tabără. Credeam că m-au păcălit ai mei, că Vestul era tabăra de acolo.

Dar fratelui ei mai mic, scriitorul și editorul Kostya G., care avea șase ani pe atunci, i-a plăcut tabăra:

– Nu era o tabără, mi-a zis. Mai degrabă un hotel, da, un hotel drăguț cu o curte. M-am simțit bine.

Cântăreața Regina Spektor era de-o seamă cu el, dar nu i s-a părut că era un hotel drăguț:

– Nu era niciun fel de podea, doar paturi suprapuse peste tot.

Când venea vorba de forma geometrică a curții din tabără, martorii mei nu erau de acord. Anna W., istoric al artei, avea șase ani când a emigrat și zice că acea curte semăna cu un pătrat negru, precum tabloul celebru al lui Kazimir Malevich. Artistul Vitaly K., care a trecut prin tabăra de refugiați când era adult, zice că avea forma unei mandale. Acum Vitaly lucrează la un proiect artistic care transformă sau leagă simboluri din diferite religii. Forma curții corespunde cu geografia artistică, psihică, a celui ce vorbește.

– Bineînțeles că scriam mult când eram în tabără, zice Vitaly K. Aveam niște caiete cu pătrățele. Doar că nu scriam nimic legat de locul în care eram. Scriam ce gândeam despre artă.

Curatorul și artistul Anton V., care avea 15 ani pe atunci, a spus că tabăra arăta ca un liceu, ca școala PS1 din New York. Nu-și amintea deloc de plecarea din Moscova, dar avea niște amintiri „fotografice” din cinemaul din tabără și costumul nou cu dungi roșii pe care-l purtase acolo. Știa clar că paznicii și câinii erau de partea noastră și ne protejau de cei din afară. Nu se temea de ei. Își amintește cu mare plăcere de o conversație erotică pe care a auzit-o din întâmplare acolo.

– Probabil că era faimoasa Poveste a lui O. Eram absolut pasionat.

Designerul Constantin B. a observat forma neobișnuită a ferestrei de dinaintea războiului. Nu putea să doarmă și s-a uitat pe geam, încercând să zărească lumea de afară. A văzut un străin ce mergea pe strada întunecată.

– Ăsta e Vestul, m-am gândit, zice Constantin zâmbind. Nu voiam decât să fiu acel bărbat care se plimba în afara taberei. Ei, poate că nu contează ce s-a întâmplat în tabără, a zis spre final. Contează doar tabăra amintirilor. Sau a artei.

 Chiar așa, de ce să căutăm confirmarea fizică a poveștilor noastre de necrezut? Emigrantul e un fel de șarlatan care se mișcă lateral ca un cal într-un joc de șah ca să supraviețuiască. Poate că ar fi fost mai potrivit să recreăm tabăra din visele noastre care ne duceau dincolo de pereții groși de beton. O asemenea tabără n-ar avea nevoie de o adresă exactă.

Mi-am dat seama brusc că și mie și celorlalți se putea să ne fie teamă de aceeași întrebare pe care n-am avut curajul s-o pun. De ce ai plecat? Sau și mai rău: ți-ai imaginat vreodată cum ar fi fost viața ta dacă nu ai fi plecat?

*

Eu am crezut mereu că nu s-ar fi putut altfel. Emigrarea a început cu mult înaintea plecării propriu-zise și a durat mult după ce am ajuns. Cred că am început să mă expatriez când trăiam în Leningrad, eram adolescentă și am auzit prima dată povestea bunicii despre viața ei în Gulag.

Bunica mea, Sara (Sonya) Goldberg, o profesoară de gimnaziu din Leningrad, a fost trimisă în lagăr în 1948 în timpul campaniei lui Stalin împotriva cosmopoliților, îndreptată mai ales împotriva evreilor din URSS, inclusiv a ateilor și celor care-și schimbaseră numele și naționalitatea în mod oficial. Bunica Sonya se credea „norocoasă”: petrecuse doar șase ani în Gulag, în loc de 10, pentru că murise Stalin. După 15 ani a fost „reabilitată” pentru că „nu exista conținutul delictului”.

Lipseau multe din povestea bunicii, pentru că vreme de 20 de ani nimeni din familia noastră nu vorbise cu ea despre cum a fost în lagăr. Când nu povestești nimic, amintirile devin pietre sau basme. Am moștenit lucrurile care lipseau și temerile ei și le-am purtat cu mine de-a lungul vieții. Nici ea nu știa unde anume fusese lagărul ei în imensitatea Gulagului. Nu a vorbit niciodată despre cum s-a opus arestării și a încercat să-și taie venele. Dar își amintea cum i-a păcălit pe informatorii din lagăr care scriau rapoarte și îi plăcea mai ales să-și aducă aminte de prietena ei, actrița Okunevskaya, și de cum vorbeau cu ajutorul lui Cehov când era mai greu:

– Într-o zi vom vedea cerul semănat cu diamante. O să vezi că o să vină ziua asta.

Când aveam 11 ani, bunica mi-a spus o poveste fragmentată despre lagăre și am priceput că exista o istorie nescrisă și un alt teritoriu secret, în afara hărților oficiale, un lagăr în care milioane de cetățeni sovietici erau închiși fără să fi făcut ceva rău. În anii ’70, bunica mea a devenit o disidentă de bucătărie. Făcea ciorbă cu puiul cel mai jumulit și mai ieftin pe care-l găsea la piață cu o rublă și 50 de copeici și asculta emisiunea Vocea Americii, deși era bruiată. A plâns ani buni după Kennedy și primăvara de la Praga. Uneori își închipuia ce se zicea la radio, pentru că sunetul era bruiat. Stătea pur și simplu și șoptea ceva pentru un interlocutor de departe, o rugăciune sau o poezie, în timp ce se uita pe fereastra nespălată la curtea noastră întunecată din Leningrad.

S-ar putea spune că am emigrat dintr-un motiv politic pentru că am participat la câteva demonstrații pentru drepturile omului, dar la vârsta de 19 ani nu înțelegeam mare lucru din politică. Era un amestec de vise existențiale de libertate, luate din filmele străine, și revoltă împotriva puterii locale și claustrofobia din vremea lui Brejnev, o perioadă de stagnare care ne amenința idealurile de adolescenți, ideile despre dreptate.

Aș putea să dau vina pe regizorul italian Michelangelo Antonioni, pentru că m-a sedus cu cadrele lui lungi care promiteau o libertate de mișcare nemaivăzută. Tata organiza un club de film în Palatul culturii din Leningrad, în districtul Petrograd, și acolo era casa lui confortabilă. Zicea că era un stat în stat care era și dădacă pentru copiii celor care mergeau la club, copiii rebeli din Leningrad, așa ca mine. Nu se dădeau mai deloc filme americane la club, dar erau multe povești existențiale din Polonia și Cehia și filme de „regizori italieni comuniști” pline de mistere existențiale și minunății.

Cel mai tare mi-a plăcut Passenger (The Professions: Reporter). Era despre un jurnalist (jucat de Jack Nicholson) care se hotăra să-și schimbe viața complet și să adopte identitatea unui mort. La final se întâlnește cu o femeie frumoasă și misterioasă (jucată de Maria Schneider) și-și găsește perechea în aventura existențială a vieții și a morții. Nu m-am uitat la film de dragul intrigii complexe legate de identitatea lui, ci pentru cadrele lungi și perspectiva excentrică asupra unei vieți străine. Mă interesa mai ales Maria Schneider, liberă și avantgardistă, care trece granița undeva în Pirinei doar ca să studieze arhitectura sau să întâlnească oameni. N-am văzut niciodată nici femei, nici granițe ca în film. Ni s-a spus că era „o critică marxistă a alienării burgheze”, dar părea să fie mai degrabă un lux cultural, în căutarea libertății și a unei vieți creative. Peisajul meu de vis a fost format de vântul din părul eroinei și durata lungă a unui timp neobligatoriu. A trebuit să emigrez, să trec prin mai multe tabere de tranzit și să muncesc mult, ani în șir, înainte să pot să mă bucur din nou de dorul de ducă artistic.

Prima dată când am trecut granița a fost diferit de ce văzusem în filme. Dar îmi amintesc bine filmele din tabăra de refugiați. „Retrospectiva de filme” din tabără includea filme despre Holocaust și tot felul de comedii despre viața evreiască. Nu știam de nici unele pentru că nu aveai voie să studiezi nimic legat de cultura evreiască în Uniunea Sovietică. Era considerat ceva „cosmopolit” sau „propagandă zionistă” – doi termeni contradictorii care erau interșanjabili. Știam că nu voiam să purtăm hainele din alte vremuri ale evreilor din Europa de Est, care ni se păreau străine sau chiar kitsch. Când m-a întrebat cineva de la agenția evreiască din tabără dacă aveam de gând să merg în Israel, i-am spus că nu voiam să merg în țara din Fiddler on the Roof. Un amestec jenant de ignoranță și tupeu. Nu realizam că tocmai plecasem dintr-unul dintre tărâmurile filmului, Rusia, și urma să fiu rezident permanent în Statele Unite, unde-și găsise casa cinematică sărmanul scripcar. Așa meritam. Dincolo de partea dureroasă, au fost și niște momente absurde în tabără, un fel de întâlnire întâmplătoare între Woody Allen și Third Man.

*

În 2012 m-am hotărât să trec din nou granița, nu doar ca să vizitez Viena, ci și ca să merg la Simmering și să caut tabăra. Înainte să plec m-am uitat repede prin xeroxurile din „dosarele vieneze” pe care le aveam de la HIAS. Am citit din nou articolul din New York Times și cazul traducătorului maghiar viclean care nu umbla doar cu metafore și am descifrat faxul Ministrului de Interne austriac care părea să se intereseze dintr-odată de soarta refugiaților. Chiar când eram gata să pun hârtiile înapoi în sertar, am zărit literele șterse din josul paginii: „Tabăra de refugiați, XX Dreherstrasse, Viena 11”. Nu-mi venea să cred. Aveam adresa taberei de un an. Era sub nasul meu, în xeroxul împăturit din sertarul biroului pe care-l vedeam în fiecare zi.

O întâlnire întâmplătoare în Viena l-a adus pe ultimul martor important din investigația mea. În prima săptămână m-am întâlnit cu un jurnalist local căsătorit cu o artistă rusoaică. I-am spus despre investigația mea.

– Da, tabăra de pe XX Dreherstrasse, a zis uitându-se în ochii mei. Era un loc urât.

Nu spunea prostii. Făcuse serviciul civil acolo în 1985, când devenise din nou biroul Crucii Roșii. Amândoi ne aduceam aminte de crăpăturile din zidul din beton cu sârmă ghimpată, camere de spital anonime, o „curte de închisoare” cu niște copaci bolnavi.

– N-ai întrebat niciodată ce-a fost acolo? am încercat să aflu.

– Nu. Nu se face așa ceva în Viena, a zis încet.

A desenat pe un șervețel patul etajat strâmt, cu arcuri rupte care i-au făcut cicatrici. Mai era ceva ce-l bântuia mai mult decât arcurile acelea: formularele goale și semnele scrise cu litere chirilice, instrucțiunile pe care nu le putea înțelege. Erau imposibil de citit și au început să-i apară în vis. Între 1985 și 1986, fosta tabără de refugiați a dispărut pentru că nu mai erau mai deloc emigranți din Uniunea Sovietică. Se prea poate ca șervețelul pătat, cu desenul cu arcuri ce ieșeau din paturile etajate, să fi fost ultima imagine a trecerii noastre nefotografiate.

XX Dreherstrasse scria pe șervețel. Într-o zi de iarnă însorită din ianuarie 2012, m-am întors în tabăra de refugiați. De la fereastra mașinii vechi am zărit un pic biserica  și perdelele de la ferestrele întunecate, care evocau ceva anume deși nu arătau nimic. Drumul părea să fie un road movie cu niște cadre lungi dar fără deznodământ.

– Îmi pare rău, nu-i mare lucru pe aici, a zis prietenul meu vienez care m-a dus la Simmering.

M-a lăsat să umblu singură pe Dreherstrasse, o stradă pustie. Clădirea principală, unde fusese tabăra, nu mai era, dar zona întreagă era acolo cu tot cu garduri, depozite, pachete de la mașinăriile de reciclat, arhive de gunoaie. Am găsit un coș de cumpărături plin cu niște conuri negre, un altar mobil al genius loci emigrant.

În 2006, o parte din fosta tabără a fost transformată în case ecologice. Noile clădiri aveau nume de fructe exotice în italiană, Melanzana, Pera, Melone, transformând istoria locului într-o poveste pastorală delicioasă. Erau înconjurate de un gard corect ecologic, iar în spate era o zonă abandonată cu iarbă înaltă, buruieni și păpădii uscate lângă un zid de beton circa 1970. Mai erau și niște sârmă ghimpată și rămășițe ruginite rămase din infrastructura veche pentru camerele video de siguranță. Între gardul ecologic și zidurile de beton ale fostei tabere, adolescenții din Simmering se jucau cu mingea, fără să le pese de trecut și de viitor, ca niște adolescenți adevărați.

Nici adulții nu erau prea diferiți. Nimeni dintre cei ce lucrau acolo nu știa ce fusese înainte.

– Un spital militar? O mânăstire? Așa ceva.

Când am scos aparatul foto, am fost oprită și luată la întrebări. M-am justificat imediat zicând că fac poze cu arhitectura și mă interesează fosta mânăstire. Proprietarul noii firme, Lighting Design, m-a invitat înăuntru politicos și mi-a arătat interiorul care fusese refăcut recent ca să „evoce istoria”. Biroul era drăguț, retro în stilul modern de la jumătatea secolului, cu câteva ecouri istorice. Avea în continuare ferestrele cu o formă deosebită pe care și le amintea Constantin B. M-a frapat din nou cât de aproape era tabăra de refugiați de locuințele normale din Simmering, dar chiar și în amintirea mea ocupau spațiile unor experiențe discontinue și de nemăsurat. Mă tenta să-i spun designerului așa de pasionat de retro despre tabăra din biroul lui, dar mi-era teamă să nu-mi strice pozele.

Oare am recunoscut ceva când am revizitat teritoriul taberei? Să fiu sinceră, nu am avut amintiri noi, pâinea dulce – bulochka înmuiată în ceaiul din tabără – nu putea să-mi distrugă uitarea. Dar a fost ciudat de extaziant să fotografiez teritoriul fostei tabere. A fost ca și când mi-am potolit o sete veche. Nu era de dragul de a recupera amintiri sau istoria, ci doar de dragul ei, în sine.

Când m-am întors la Boston, m-am trezit uitându-mă fix la imaginile din tabără, salvând și evidențiind crăpăturile din perete. Acolo era tot ce-am pozat peste tot în lume: petele de pe pereții din beton, macii și păpădiile bolnăvicioase, semnele greu de citit, conurile dintr-un coș de cumpărături uitat și un porumbel de culoarea ruinelor urbane, care mânca tot repede. Umblând brambura printre ruinele invizibile din tabără, am descoperit peisajul pozelor mele care au călătorit cu mine de pe un continent pe altul.

Până atunci nu realizasem că eram și subiectul pozelor mele, nu doar fotograful. Am dat din întâmplare peste o geografie emoțională fără hartă, suprapusă peste o istorie incomodă. Într-un fel, pereții din tabără însemnau și libertate, și închidere, și amintire, și uitare. Au devenit o pânză pentru speranțele noastre improbabile.

După ce m-am dus și m-am întors mi-am recunoscut punctul de plecare. Nu era casa mea din Leningrad, ci tabăra aceasta de refugiați – asta duceam cu mine când nu împachetam mai nimic.
Nu era ceva de care să-ți aduci aminte, nu era monumentală, dar tabăra a devenit o ruină de-a-ndoaselea, un palimpsest al trecerilor mele din viitor, un fundal ascuns al celei de-a doua case.

T.S. Eliot a descris asemenea plecări în
Cvartetul patru:

Trebuie să explorăm fără încetare

Iar la capătul explorărilor noastre

Vom ajunge în punctul de unde am pornit

Și vom cunoaşte locul pentru întâia oară.

---

Svetlana Boym e scriitoare, profesoară și artistă. Predă literatură comparată la Harvard University și e autoarea cărții The Future of Nostalgia. Proiectele ei artistice sunt pe svetlanaboym.com.
Casiana Ioniță locuiește în Londra și lucrează la Penguin Random House UK. A tradus recent Pe când eram doar niște puști, de Patti Smith, pentru Polirom.
Ilustrațiile Ioanei Șopov sunt pe ioanasopov.com.