Ana Țuțuianu

Viața Anei a fost deturnată de istorie, de la Al Doilea Război Mondial până în pandemie. A murit de COVID-19 la 84 de ani.

De Oana Filip
Ilustrație de Tuan Nini
2 septembrie 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă rame cu flori presate, care au aparținut Anei.

La înmormântarea Anei Țuțuianu n-a fost corul pe care și l-a dorit și n-au putut participa toți oamenii care și-ar fi dorit să fie acolo. Dar a fost o zi de toamnă splendidă, cu soare și frunze căzute, în depărtare se auzeau câini. Pe ultimul drum au condus-o o prietenă veche și soțul ei, partenerul ei din ultimii ani de viață, fiica ei, nepoata și strănepoată. Ca un ultim omagiu, fiica ei, violonistă la Paris, i-a cântat balada pentru vioară a lui Ciprian Porumbescu, compozitorul la casa căruia Ana mergea an de an în pelerinaj. Nepoata ei a citit un text despre eroina care a fost și va rămâne Ana, despre cum, acum e datoria celor rămași să lupte pentru România, în memoria ei. Strănepoata ei de un an a împărțit lumânări și trandafiri albi celor prezenți.

Ca toată viața ei, și înmormântarea Anei a fost deturnată de istorie. S-a născut în 1935, în Cluj. Bunicul ei matern a fost preot în Ardeal, ucis în 1940 pentru că s-a opus abuzurilor soldaților maghiari împotriva românilor din satul unde slujea. Tatăl ei a fost doctor și, în perioada comunismului, a făcut închisoare de mai multe ori. „Ana era idealistă”, spune Toma Kassovitz, partenerul ei. „I-a scris o scrisoare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, sperând să-l convingă să-i elibereze tatăl.”

Nu s-a întâmplat asta, iar statutul de deținut politic al tatălui său i-a contaminat și ei dosarul. A fost dată afară din liceu și a lucrat o vreme ca femeie de serviciu la un șantier. După ce și-a dat Bacalaureatul, a încercat să se înscrie la facultate, dar dosarul a ajuns-o din urmă. A reușit într-un final să facă Literele la distanță în Iași, iar când a terminat facultatea a primit repartiție ca învățătoare în comune mărginașe de pe lângă București.

Ana o cunoștea pe poeta Ana Blandiana și era prietenă cu surorile politicianului Corneliu Coposu, iar după Revoluție s-a implicat în Alianța Civică. A participat și la școlile de vară de la Memorialul Victimelor Comunismului, din Sighet, unde a vorbit despre experiența ei și a tatălui ei în comunism. A trăit 13 ani în Paris, unde a avut grijă de nepoata ei. A tradus cărți, multe despre comunism, inclusiv ale istoricului Stéphane Courtois.

Când îl întrebi pe Toma ce fel de persoană era Ana, îți spune povestea asta: la începutul anilor ’70, Ana era în mașină cu cei doi copii, când a trecut pe lângă un accident. Polițistul de la fața locului i-a spus că sunt trei franțuzoaice rănite, că nu știe când vine ambulanța și că nimeni nu vrea să le ducă pe femei la spital, de frică să nu le păteze mașina cu sânge și să fie luați la ochi de Securitate. Ana s-a oferit imediat să fie șofer, și-a lăsat copiii cu polițistul și le-a dus la spital. Una dintre femei a murit la ea în mașină. Cu celelalte a rămas prietenă toată viața.

Toma îți poate vorbi cu orele despre Ana. O cunoaște de când erau amândoi copii la Turda. S-au nimerit într-o excursie și profesoara l-a pus pe el, care era mai mare cu doi ani, s-o supravegheze. Și-a luat slujba în serios și, ca să-i facă Anei pe plac, s-a cățărat după o floare de colț, preferata ei. Apoi s-au mai întâlnit ocazional. Ana avea pete la dosar și Toma, cu al său frate la închisoare, nu era nici el curat. După ce i-au închis tatăl, Toma a vizitat-o. I-a lăsat atunci o floare de nu-mă-uita. „Era o fetiță blondă cu două cozi împletite”. Era ceva între ei, „dar nu o dragoste între un bărbat și o femeie. Ea era îndrăgostită de mine, dar eu o vedeam ca pe o soră”.

Fiecare și-a făcut viața. Ea s-a căsătorit prima, a avut doi copii (Florin Piersic le-a fost naș), s-a mutat la București. El, la fel, s-a căsătorit, a făcut un copil, s-a mutat la Ploiești. După Revoluție, Ana l-a căutat. Au vorbit, ca prieteni. Ea era văduvă, el avea o soție bolnavă. La scurt timp, el i-a cerut ajutorul cu boala soției. Ana a apelat la toate cunoștințele și a făcut tot ce-a putut, dar până la urmă femeia n-a supraviețuit. La bătrânețe, au început să se apropie. În 2008, ea s-a mutat la Ploiești. Au început să meargă la proteste, nu au ratat nimic: Colectiv, iarna în frig la OUG13. Prietenii ei mai tineri povestesc că le era rușine să stea în casă, când știau că ei sunt afară, în frig.

Nu ținea ca lumea să fie de acord cu ea, dar nici nu-i schimba nimeni părerea. La Asociația 21 decembrie l-a cunoscut pe George Simion. L-a plăcut pentru că, la fel ca ea, credea în unirea cu Basarabia. N-a rezonat cu AUR, dar nici părțile negative ale lui Simion nu le putea vedea. „L-a luat valul”, așa spunea Toma că-și explica direcția lui politică. Viziunile politice le-au fost mereu aceleași. „Doar la Roșia Montană am văzut puțin diferit. Eram de acord cu ea, dar eu am fost inginer chimist de meserie, sunt învățat că, dacă ai o resursă, o folosești, dar nu se punea problema să ne certăm.”

Pentru Toma, moartea ei e tristă, nespus de tristă, dar e parte din cum e construită lumea. În copilărie, el și familia lui au fost deportați în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. Din 40 de rude câte avea, nu s-au întors decât el, fratele și mama lui. Suferința se simte altfel după așa ceva.

Dar încă are telefonul plin de ea. Un filmuleț cu ea zâmbind în timp ce fiica ei îi cântă la vioară Melodii lăutărești de Sarasate. Poza cu mormântul ei acoperit de flori albe. Acum, pe masa din hol, fotografia ei stă între două flori de colț presate, pe care el i le-a dat de-a lungul anilor.

S-au îmbolnăvit în același timp. El a supraviețuit.

ERATĂ (10.10.2021): O versiune anterioară a acestui articol spunea, eronat, că l-a înmormântarea Anei au fost doar două persoane. I-au fost însă aproape mai mulți dintre cei apropiați.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.