Ana are drac

Ana are ochi albaștri.

Albaştri, de neocolit, puţin spălăciţi şi pierduţi când e obosită, cum e astăzi, o sâmbătă după‑amiază de sfârşit de februarie în care tocmai a terminat o repetiţie la o piesă de Neil LaBute pe care o pregăteşte la Godot, o cafenea‑teatru din centrul Bucureştiului. E cu sticla de apă de doi litri după ea, sticlă pe care o poate oricând dosi în geanta‑mamut pe care o pune pe scaunul de alături. Scoate pachetul de ţigări pe masă şi se amăgeşte cu un caffè latte în ideea că poate, deşi nu crede, o va mai înviora puţin.

Ana are haine negre. Tuşa de punk‑şic organic porneşte din cizme, trece peste pantaloni şi bluză, până în părul prins în coadă. Are unghiile negre şi negru la ochi, de la rimel, pe care îl întinde cu neastâmpărul femeii neobişnuite cu machiajul. Pe degetul mijlociu de la mâna stângă are un inel argintiu ornamentat cu un craniu, iar pe dreapta alte două inele, ambele mari, să nu existe îndoială. Nu‑i plac bijuteriile, dar adoră inelele. Are o colecţie întreagă; numai anul trecut de ziua ei a primit cinci.

Ana are voce. Oricât e de chiaună, vocea ei se aude. Nu zgârie, nici nu apasă, dar e acolo, ca o succesiune de tunete îmblânzite. E o voce care nu se teme şi care, pisicită, pentru că Ana pisiceşte ca să se amuze, devine o poveste de spus mai departe. Roag‑o pe Ana să rostească „prăjiturică”, „miericică”, „aşternuţel”. N‑au nimic din erotismul debil pe care unele femei – şi unii bărbaţi – îl pompează în diminutive. Sunt despre confort, iar confortul e pufos şi cuprinzător, ca o canapeluţă. „Prăjiturică” n‑a sunat niciodată mai natural decât atunci când l‑a spus femeia cu craniul pe deget.

Ana are treabă.

 E obosită pentru că, pe lângă repetiţii, s‑a apucat de câteva zile să filmeze interviuri cu actori seniori pentru o emisiune de pe B1 TV. „A fost aşa”, spune Ana. „Luni cu Albulescu, marţi cu Vişan, miercuri filmat cu Albulescu, joi şedinţă, vineri filmat cu Vişan. Şi în timpul ăsta repetiţii aici. Şi repetiţii şi concert şi repetiţii pentru concert, că na. Scris versuri pentru aia, făcut muzică…” Treabă. Teatru, filmări, cântat cu Sunday People şi Blanoz şi, în curând, premiera filmului Periferic, în care o joacă pe Matilda, o puşcăriaşă dată naibii, care are o zi să‑şi încheie conturile cu fratele şi peştele şi s‑o taie din ţară.

Ana are program. La început de an, stătea. Spectacolele nu se mai programau, formaţia era între albume, planuri de filme noi nu erau. „Până acum eram într‑un dolce far niente macabru. Aveam o senzaţie d‑aia de legumă, de couch potato împuţit şi acum viaţa a zis: Ce vrei, mă? Când eram mică mama era îngrijorată că aveam dinţii de lapte foarte mici şi a zis: «Doamne, sper să nu‑i aibă şi pe ăia adevăraţi atât de mici». Şi a pedepsit‑o Dumnezeu şi am ieşit aşa. Exact asta se întâmplă tot timpul. Spun: Vai, vai, vai, nu fac nimic. Vai, nu mă ocup cu nimic. Bine, Ularu, ia. Ia de du.”

Ana are dinţi. Albi, de neocolit, sub nişte buze ca nişte jucării din cauciuc. Cu dinţii ăştia şi buzele astea şi ochii ăştia şi vocea asta se joacă de‑a transformările de ani de zile, imprevizibil, neastâmpărat, paradoxal.

Ana are 25 de ani.

 Face 26 în iunie, racul de ea. Pare ridicol de tânără pentru că o ştim de peste 10 ani din piese de teatru, seriale, filme. Pare că joacă de o viaţă şi, într‑un fel, chiar aşa e. Ana e copil de scenografi şi a crescut pe platouri şi‑n culise, învățându‑le ritmul şi dinamica. A fost printre actori atât de mult timp încât n‑a avut timp să vrea să fie altceva. Hoinărea printre decoruri şi costume şi se holba în reflector până o dureau ochii. Când se plictisea, primea creioane şi foi şi desena până adormea. Părinţii, Ştefania şi Nicolae, s‑au despărţit când Ana avea 8 ani, iar tata a plecat în America, unde lucrează şi azi. Ana a luat ce a putut de la amândoi şi de la actorii pe care i‑a văzut. La 15 ani, juca lângă Ştefan Iordache în Lolita.

Ana are aripi. Le‑a luat de la teatru şi le‑a dus acasă. Sunt aripile de nimfă ale Lolitei, spectacol care s‑a jucat doar câteva luni. „Ca porcu’”, spune Ana. „Chestie de‑asta de lamă în gât” să îţi moară un spectacol. N‑avea aripi pe când era mică. La 5 ani a convins copilele din parc să pună jos păpuşile şi să se întreacă într‑o cursă de triciclete, care s‑a terminat cu caramboluri şi julituri. Băieţea cu prietena ei cea mai bună, Ilinca, fiică de actori, în bocanci Clujana şi haine grunge, era un copil cu bandană, „franţuzit şi şmecheros”, care în clasele I‑IV l‑a nenorocit pe băiatul de care îi plăcea cu o droaie de bocanci traşi în tibie. Suficiente şuturi ca puştiulică să vină cu mama la şcoală.

Ana are perioade. Enorm de multe, spune ea. După băieţeală a urmat, printr‑a VIII‑a, o scurtă perioadă când s‑a gândit să fie gagică şi a început să se machieze. Dar nu mergea cu hainele şi Metallica. Apoi a venit perioada albastră, printr‑a IX‑X‑a, când se trambala la şcoală cu ditai blocul de desen şi pensule şi cărbune şi acuarele. A fost 12 ani în liceul Cervantes şi spune că a avut parte de înţelegere divină, un dar pentru un copil care „n‑a avut niciodată toate ţiglele pe casă”. De aici şi blocul de desen. Îşi făcea ea singură orele de pictură în timpul orelor de mate sau fizică – şi picta reproduceri după Bosch, poziţiile şi flexiunile propriei mâini şi o serie de figurine macabre pe care le trimitea scanate şi tatălui, care se entuziasma, dar o şi întreba „da’ răţuşte nu poţi face?”. A fost şi perioada existenţialistă, când o colegă a scornit o dudă care a durat luni bune, cum că ar avea insuficienţă hepatică şi urma să moară. Ana şi‑a dorit atunci să stea în casă, nu cumva s‑o calce vreo maşină.

Ana are revolte. Nu i‑a plăcut să i se spună ce să facă. Nu i‑a plăcut nici bibliografia obligatorie. Pădurea Spânzuraţilor, fie, dar băga şi nişte Kafka şi, când o asculta, trecea de la una la alta şi lua 10. Îi făcea din vorbe. Profu’ de fizică, materie la care trecea pentru că îi mai făcea mama câte‑o planşă şmecheră, i‑a zis odată că liceul nu e obligatoriu. Ana s‑a ridicat şi a aruncat caietul după el, nimerind tabla. N‑a fost îngâmfare, ci revolta că există oameni care credeau că ştiu mai bine cine e şi ce vrea şi ce poate. După ăştia arunca Ana cu caietul. Majoritatea o lăsau însă în legea ei, reacţionara care citeşte şi desenează când alţii fac matematică.

Ana are scânteie.

 Ea e cea care aprinde coperta albumului Mâinile sus de la Omul cu Şobolani, pe care a făcut‑o la 17 ani şi pe care apare într‑o pereche de blugi şi atât, cu mâinile pe piept. Un Bucureşti întreg s‑a holbat hipnotizat prin 2002 la afişele de pe stradă. Se zvonea că nu ar fi reală, că ar fi capul unei gagici pe corpul lui Jim Morrison; o revistă a şi sunat‑o s‑o întrebe dacă există. Dacă e reală. Exista şi trăgea ponoasele. Deşi mama era încântată de ce făcuse, tata a sunat‑o morcovit din America să‑i spună că trebuie să fie „mai mult decât două ţiţi şi un zâmbet larg”.

Ana are ţiţi. Nu plănuieşte însă să le arate prea curând. Nu apare nud în filme şi a refuzat roluri din cauza asta. Şi în Periferic l‑a convins pe regizorul Bogdan Apetri să schimbe scena de sex, pentru că nu vrea să se arate, punct. Îi place ei o vorbă de‑a unui prieten, W.I.Z., un regizor englez de videoclipuri, care spune că e simplu să te arăţi, dar e greu s‑o faci cu imaginaţie.

Ana are reţineri. N‑a avut dubii că trebuia să se facă actor, dar nici n‑a debordat de entuziasm. Înainte să dea admitere la teatru, îi întreba pe toţi actorii din jur ce poezii şi monologuri să pregătească. „Ca după aia să nu fac nimic. Din eterna lene şi din faptul că, paradoxal, nu‑mi place să mă vadă nimeni făcând ceva. Toţi, când au poeziile gata, le zic lu’ mă‑sa, lu’ ta‑su, lu’ ăla care‑i pregăteşte. Eu aveam poeziile şi dacă aş fi putut să nu le zic nimănui ar fi fost minunat.” Cu o zi înainte de examen, nu avea repertoriul gata şi mama a adus întăriri. Adriana Trandafir a scuturat‑o bine şi, printre altele, a ajutat‑o să găsească revolta de care avea nevoie Din nou, noi, poezia lui Nichita Stănescu pe care plănuia s‑o recite.

Ana are nostalgii. Majoritatea legate de facultate, care a fost timp de patru ani şi‑un master tarlaua ei. Era la clasa lui Florin Zamfirescu şi jucau fotbal înainte de ore – împărţeau podeaua în şase pătrate şi pasau o minge, încercând să n‑o lase să cadă de două ori. Apoi au adăugat obstacole. Mai aveau şi canapeaua, cu praf de când lumea, pe care au călărit‑o, au chinuit‑o şi au ars‑o. Jucau poker pe sume fictive – deveniseră atât de dependenţi încât se cereau la baie, ori ieşeau din examene mai repede, doar ca să joace o mână. Dădeau petreceri în facultate la care mereu stricau câte‑o chiuvetă, câte‑un ceva. Jucau killer cu orele, de se stricau prietenii. Repetau noaptea, pentru că în timpul zilei lucrau pe la televiziuni sau filmau reclame. Dormeau pe paturile de decor tapetate cu geci şi se dregeau dimineaţa cu o cafea de la chioşc. Înainte de un spectacol cu fantome, Ana a bântuit holurile într‑o rochie de mătase ruptă, cu un bandaj pe faţă şi un baston. Avea dulapul ei, roşu, singurul roşu, pe care tot ea l‑a vopsit, iritând institituţia. Avea un coleg, Cristi, cu care‑şi dădea majoritatea examenelor pentru că se potriveau cheie‑în‑broască, deşi se certau ca chiorii, se alintau cu „îţi dau un cap în gură”, iar Cristi îi spunea Anei „el”.

Ana are forţă. N‑a avut‑o dintotdeauna, ci a căpătat‑o pe parcurs. Spune că era timidă, vorbea încet, nu privea oamenii în ochi, că Adriana Trandafir a învăţat‑o să ţipe, să aibă coaie. I se spunea încă din facultate că e „pe forţă”, adică are volum vocal şi poate duce roluri dificile. I‑a plăcut când un coleg de la regie a distribuit‑o ca Arlechino; ar fi vrut să fie şi Hamlet. Oricum nu‑i plăcea să joace femei, fugea de lascivitate, pentru că habar n‑avea să stea în fustă şi se frichinea mereu când se aşeza. Zamfirescu a împins‑o să joace femei – i‑a şi dat un rol în care trebuia să fie elegantă. Ea ce şi‑a zis: „Să spargem rochia, care era aurie, cu o tunsoare”. Şi s‑a prezentat rasă‑n cap, de i‑a zis Zamfirescu: „Bă, nu mai face tâmpenii din astea, că tu şi‑aşa eşti băieţoasă. Tu eşti frumoasă ca o motocicletă Suzuki.” Dar n‑a abandonat şi a tot aruncat către ea roluri de fată cu bucle.

Ana are sclipiri. S‑a prins după un timp că încăpăţânarea nu e inteligenţă. Dacă rolul îi cerea să se urce pe masă şi să ţipe, „Aoleu, şoareci”, reacţia ei era, „Dar ce joc eu, o cretină?!”. „De fapt, omul inteligent nu se ia niciodată în serios”, spune Ana. „Eram foarte: «Nu, eu trebuie să joc oameni deştepţi». Nu pentru că eram superioară. Era din simţul penibilului. Realmente nu puteam să mă scot din mine şi să mă urc pe masă şi să zic asta. Acum, daţi‑mi toţi şoarecii din lume.” Chiar când i‑au trecut pornirile de jucat contra tiparului, a venit Matilda din Periferic, anti‑eroina sadea pe care o visa de mult. Personajul era mai în vârstă, dar Ana, care a fost ultima la casting, a fost atât de potrivită încât s‑au scos din film toate referinţele la vârsta personajului. Pentru Matilda, Ana a luat anul trecut un premiu la Locarno.

Ana are declicuri. Sunt momente în care i se aprinde un bec. Aşa a fost când a trebuit s‑o joace pe Ishtar, zeiţa fertilităţii, războiului, dragostei şi sexului, în Epopeea lui Ghilgameş regizată de Dragoş Galgoţiu. Şi‑a dat seama că are libertate totală, că personajul e un zeu, nu are coordonate reale, aşa că poate să inventeze un alfabet doar al ei. Şi‑a construit gesturi şi sunete şi a descoperit că‑i plac drăcăriile suprarealiste, moment în care şi jocul de personaje reale a devenit mai uşor, mai fără „frasin în fund”.

Ana are contradicţii.

 Spune că e tăcută cu oamenii pe care nu‑i cunoaşte, „şi toată lumea are senzaţia că sunt foarte prezumţioasă, ceea ce eu nu sunt. Sunt foarte speriată, sunt sălbatică, cum îmi zice taică‑miu. Sălbăticiune prinsă în cuşcă”. Dar dacă se simte confortabil, se simte acasă. Atunci se lasă pe mâna regizorilor. Aşa a fost cu Apetri la Periferic şi spune că aşa e şi cu regizoarea cu care face piesa de LaBute. „Fiind foarte exaltată că lucrez cu ea, orice‑mi zice – spânzură‑te de grindă –, eu zic da, da, foarte bună ideea, îmi place foarte mult.” Are porniri cerebrale, logice, „de miliţian” spune ea, când analizează şi supra‑analizează ce urmează să facă, dar de la un punct lasă instinctul s‑o ducă mai departe. Are nevoie de linii bine trasate ca să ştie ce să‑ncalce. Are nevoie de cutie ca să ştie din ce să iasă.

Ana are proces. Procesul începe cu „nu”. Apare un proiect nou, spune nu. Nu vreau; nu, că pierd vara cu filmările; nu, că personajul din Periferic e mai în vârstă. „E stilul meu şi‑ţi trebuie nervi mulţi. Maică‑mea, săraca, e distrusă. Pentru că la un moment dat încep să dau vina pe ea că eu am primit un rol. Nu e lene, ci de fapt o teamă că n‑o să fiu în stare. Trebuie să fiu lăsată să‑mi fac pledoaria cu nu. Maică‑mea îmi zice: «aoleu, ce mă enervezi, că greşeşti îngrozitor, că aşa ai făcut şi la ăla şi la ăla şi la ăla». I‑am explicat de câteva ori: lasă‑mă, e procesul meu. Trebuie să‑mi fac eu toată lamentaţia ca după aia să mă apuc să fac.” De‑asta spune că n‑are fibră actoricească. Nu‑i vine să alerge pe scenă şi să spună: Iată‑mă! În prima zi de filmare se luptă cu senzaţia că nu va merge. Nu mai vorbim de momentul dinainte să intre în scenă. „Îmi vine să fug acasă. Mă gândesc că toţi oamenii ăia sunt fericiţi, că ei stau în sală şi n‑au nicio responsabilitate şi nu trebuie să facă nimic. Iar eu trebuie să mă duc acolo şi să performez. Nu vreau, vreau la mama, vreau orice altceva”. E greu, spune Ana, cât timp „eşti prost şi‑n curu’ gol şi cauţi”. Apoi, când găseşte, vulcanul.

Ana are disciplină. Regulile şi le‑a stabilit încă din lucrarea de dizertaţie la master, când şi‑a scris un decalog artistic derivat din experienţa ei de până atunci. Scria, printre altele, că trebuie să fie informată multimedia. Creativitatea e un muşchi pe care nu‑l lasă să se atrofieze. Îl lucrează zilnic cu o alegere din colecţia de filme, o droaie de cărţi, muzică. Când a intrat la facultate, a îmbrăţişat clişeul de întâmpinare: „Talentul îl lăsaţi la uşă”. În tot ce face, Ana construieşte întâi cadrul, desenează limitele şi apoi lasă harul să se întâmple. Există actori care scuipă un personaj din ei şi actori mai cerebrali. Ana e în a doua categorie: „Îmi trebuie o bază pe care să las epilepsia artistică să se manifeste”.

Ana are pretenţii.

Niciodată nu e de ajuns, întotdeauna se putea mai bine. E într‑o competiţie permanentă cu sine şi nu vrea să arate lucrurile care nu‑i ies. Când s‑a apucat să schieze, pe la 10 ani, se lua la întreceri cu ăia care schiau de pitici şi se accidenta constant. Îi place şi ping-pongul, dar nu joacă pentru că se enervează că nu e suficient de bună. Desenează şi pictează de ani de zile, dar nu vrea să arate nimic, pentru că, deocamdată, nimic nu e cum ar trebui să fie. Îi place să repete nişte vorbe de‑ale mamei: că e ca un tată care‑şi chinuie copilul cu tema la fizică. „Nu‑mi place să mă arăt făcând ceva prost. Nu‑mi place să greşesc.” Scrisul şi cântatul o fac să se simtă mai liberă decât actoria, alea sunt din instinct: scrie spasmodic şi e lăutar – unic responsabil pentru mesajul transmis. Actoria e serioasă, s‑a pregătit o viaţă pentru ea, a făcut şi şcoală, ia şi bani, aşa că o să se biciuiască când nu iese. Totuşi, îmbrăţişează ideea scenei ca loc de exerciţiu. Se suie acolo ca să‑ţi spună, mai în glumă mai în serios: „Ăsta‑i workshopul meu. Iată‑mă cum cresc. Iată‑mă cum învăţ”.

Ana are arc. Arcul pe care îl vrea şi în ceilalţi actori. Treaba e serioasă, trebuie făcută cu nebunia cu care sportivii se dedică muncii lor. Ana adoră sportivii. Crede că trebuie să joci cu corpul la tine, pentru că e mai deştept şi se simte când nu te urmează. A făcut balet când era mică şi n‑are frici în spectacole – la Ghilgameş, când a văzut schelele din decor, prima ei reacţie a fost să le escaladeze. Asta a căutat mereu, un arc, un simţ, reflexe. Nu ca tipa de pe holul facultăţii care a rămas pironită văzând‑o pe Ana apropiindu‑se cu un ditamai peretele de decor. N‑a lovit‑o, dar nici n‑a fost departe. „Să n‑ai tu viteză de reacţie când vine un fucking perete către tine? Păi îţi cade dracului reflectoru‑n cap, ce faci? Exact câtă grijă ai tu de tine să nu te izbesc eu, care nu controlez laturile peretelui, exact aşa eşti.” Îi place să meargă să vadă studenţi la examene tocmai ca să‑i găsească pe ăia cu care şi‑ar dori să joace. „Printre toate Ofeliile cu flori în păr, mai venea câte unul care‑l avea pe dracu‑n el. Băi, tu ştii ce bucurie e? Dacă nu‑l ai pe dracu‑n tine, nu faci nimic.”

Ana are paradoxuri. Nu e instituţionalizabilă, e reacţionară, un soi de sindicalist cu o genă anarhică, ahtiată totuşi după oameni, după o gaşcă cu limbajul ei, după cioacele unei trupe de actori. D‑aia a şi dat examen pentru un post la teatrul din Craiova, acum vreo doi ani. Juca acolo în Măsură cu măsură al lui Shakespeare, regizat de Silviu Purcărete, şi se îndrăgostise de echipă, de cabiniere, de locul ei de acolo. S‑a dus cu monologul ei, Edward Albee, pe care‑l iubeşte, şi l‑a dat bine. Până şi ea a crezut că l‑a dat bine. Dar s‑a dus rasă în cap şi n‑au luat‑o, pentru că n‑ar fi avut în ce s‑o distribuie. A suferit îngrozitor. Dar s‑a terminat cu bine: s‑a apucat de muzică, apoi a venit Periferic, iar acum are din nou părul lung şi probabil, cine ştie când, va da din nou concurs, pentru că un actor câştigă prost, e deseori abuzat şi nu poate să alerge la nesfârşit din cafenea în cafenea.

Ana are superstiţii. Cifra 8 e cu noroc, chiar dacă rezultă din adunarea lui 2 cu 6 din data ei de naştere. La Craiova, când joacă Măsură, coboară la machiaj mereu în aceleaşi haine, un tricou făcut fustă. Trebuie să doarmă sub pernă cu cartea ferfeniţată a „meşterului” Vlad Mugur, un regizor de teatru foarte apreciat. Trebuie să mânânce aceeaşi prăjiturică, înainte de fiecare spectacol, dacă s‑a întâmplat s‑o mânânce înainte de o premieră bună. Trebuie să‑i ureze regizorul tehnic „căcat”, adică „noroc”. Trebuie să intre în scenă din acelaşi loc. Trebuie să fie mama în sală.

Ana are frici. Tocmai pentru că îi pasă, pentru că atunci când e de lucru, se retrage şi munceşte. Are caieţelul cu versuri pe care îl mâzgăleşte căutând cele mai bune rezolvări pentru un refren. Are repetiţiile, care sunt sfânte. Are interviurile, pentru care stă până în creierii nopţii să coacă întrebări care să n‑o facă de râs. „Mi‑e teamă să nu mă ratez”, spune Ana. „De mică mă gândesc la asta. Că trece viaţa pe lângă mine şi de fapt nu fac roluri mari. Am făcut Perifericul după nu ştiu câţi ani de nefăcut nimic. Şi uneori am senzaţia că mă scufund uşor‑uşor în mediocritate. Uneori zic: mai vreau şi eu să fiu la Odeon un pic, mai vreau un rol mare, mai vreau un Purcărete, vreau un Afrim. Mi‑e teamă să nu mă trezesc la 50 de ani şi să zic: Frate, n‑am facut nimic de fapt. Şi‑s mediocră. Am o teamă oribilă cu chestia asta. Nu‑mi doresc laude şi premii Uniter, da‑mi doresc să ştiu eu c‑am făcut destule.”

---

Despre ședința foto

Totul a pornit de la o discuție cu Alex Gâlmeanu despre rolul aparatului în relația dintre fotograf și subiect. Aparatul foto, spunea Alex, e un intrus. Intri cu el într‑o cameră și captează atenția tuturor. Ne e frică de ce poate să arate. Aparatul ține minte tot ce facem; nu prea minte.

E posibilă însă o şedinţă foto în care relaţia fotograf – subiect – aparat de fotografiat să devină una mai puţin ostilă, dacă nu chiar prietenoasă?

Dată fiind tema numărului, am încercat să facilităm această transformare. Am pornit prin a elimina cât mai multe dintre elementele care fură din spontaneitatea unui shooting: lumini, machiaj, echipă, studio. Apoi, pentru că intimitatea ia timp, am închis fotograful și subiectul într‑un apartament – am ales redacția, un mediu prietenos, necunoscut pentru amândoi şi suficient de neutru.

Așa au ajuns Alex și Ana Ularu să petreacă mai bine de șapte ore dintr‑o duminică împreună, fără niciun plan, fără nicio idee prestabilită în afară de aceea că trebuie să încerce să îmblânzească aparatul. Ana, care adoră necunoscutul de dincolo de nişte graniţe bine trasate, abia aștepta. Alex, la fel. (A ținut însă să ne spună, cu o seară înainte, că nici nu vrea să se gândească că din acest experiment trebuie să scoată și fotografia de copertă; era prea multă presiune. L‑am liniştit spunându‑i că, dacă va fi nevoie, facem un shooting tradiţional pentru copertă. Nu a fost.)

Au tras peste 2.000 de fotografii, majoritatea cu Ana, suficiente cu Alex. Aparatul a fost subjugat până la urmă de dinamica dintre doi oameni captivi într‑un spațiu. Au scormonit, au mutat lucruri, au mâncat pizza și au inventat jocuri de făcut fotografii. „Rezultatul e o mimă evoluată”, spune Alex.

Aproape toate imaginile sunt rodul născocelii lor: cum ar fi să lăsăm hazardul să decidă ce fotografiem? Au generat numere aleatorii, cu aplicaţia de iPhone Random #, numere care indicau pagina, rândul şi apoi cuvântul din reviste găsite prin birou. Apoi, au dat cu banul cine să interpreteze cuvântul. Au jucat 17: căutată, 2, ilustrator, Brașov, ești curios, pericol, vraiște, extracții (pe‑asta nu putem să v‑o arătăm), fără gură, rectal, magie, ștecherul, armele, nimic, chestia, să asculte, internet.

Coperta a rezultat din alt joc. „Ce n‑ai face niciodată într‑o fotografie?”, a întrebat‑o Alex pe Ana. „Nud”, i‑a răspuns ea.

Și nud s‑a făcut.

---

Actualizare: Cinci ani mai târziu (DoR #18)

Ana Ularu a apărut în mai multe DoR‑uri, ca subiect sau autor, cel mai evident pe coperta DoR #5. De atunci, cum spune mai jos, a făcut  și a trăit multe și nu pare că a scăpat de drac.

Țin să vă anunț cu încântare, spaimă și o doză sănătoasă de Zen că suprarealismul, spiritul revoluționar, dependența de dulciuri, umorul negru/sec/idiot și curiozitatea nu m‑au părăsit, ba dintrupotrivă, au înmugurit și se țin cu încăpățânare înflorite împotriva fluctuațiilor de altfel normale ale vieții.

Am făcut filme frumoase pe care le iubesc așa cum iubești un om, două dintre ele au trecut fie prin iadul unei producții profund defectuoase, fie prin dezamăgirea alegerii unui distribuitor neperformant, unul dintre ele a fost salvat de energia și geniul regizorului său, celălalt încă dă târcoale prin purgatoriu. Mai e unul excelent pe care abia aștept să îl vedeți. E cu anarhiști și chestii.

Am călătorit, lucru pe care îl văd ca pe o serie de medalii pe valiza mea din ce în ce mai hărtănită. M‑am dat cu elicopterul prin Himalaya, m‑am îndrăgostit iremediabil de Nepal, am văzut atât de multă frumusețe încât mi‑au dat lacrimile prin diverse locuri din lume, am văzut pe urmă și destul de multă mizerie în spații și‑n minți.

Am lucrat foarte mult sau deloc, m‑am plictisit prin casă, mi‑am înjurat meseria, pe urmă am iubit‑o din nou, am făcut teatru frumos și puternic cu domnul Andrei Șerban – aici vorbesc de liga mare –, apoi cu omul pe care îl iubesc și pe care îl văd cum crește, cum devine din ce în ce mai bun ca dramaturg și regizor, și cu mândrie, speranță și un pic de nesimțire sper că e 1% și meritul meu, pentru că am știut mereu să fiu un spectator bun și o muză haotică pentru talentul altora. (Căutați piesele lui Radu Iacoban și vedeți‑le.)

Tot nu am învățat să conduc (nici carnet nu mi‑am luat), nu am reușit să mă temperez în situații stresante, așa că mă otrăvesc în continuare cu adrenalină.

Am învățat un pic să călăresc, nu am mai pictat din lene și nemulțumire de propriul talent la asta, am învățat să mai și tac puțin uneori, mă uit cu mulțumire și un dram de ironie la spiritul revoluționar iscat recent în apropiați sau nu prea, care mai demult îl ironizau pe al meu. Mi‑am luat Xbox ca să dansez și să fac sport cu el și îl folosesc pentru meciuri masive de Mortal Kombat.

Am citit, printre altele, cam tot ce a scris Christopher Hitchens, ceea ce vă sugerez să faceți. Am văzut mii de picturi în muzee. M‑am bucurat să văd în fața mea un Francis Bacon cum mă bucuram la păpuși Barbie primite de Crăciun la 7 ani. Am văzut multe filme bune de tot și am mai descoperit muzici minunate.

Mi‑am luat viza de SUA, în sfârșit o văd și eu. Iubesc mult, mă cert, mi‑am rupt un deget de la picior din neatenție. Încă nu calculez bine distanța dintre mine și mobilă/obiecte pentru că sunt bezmetică, așa că descopăr tot felul de vânătăi. Nu am scăpat de ticul de a‑mi roade părul. Și multe altele, frumoase sau banale, foarte interesante pentru mine. Când învăț să fac Banoffee Pie mai povestim.