Andrei Dósa: „Eu sunt cel pe care trebuie să-l înfrunt până la urmă”

Deși vine dintr-o familie maghiară, Andrei Dósa este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Toamna aceasta se împlinesc zece ani de la debutul lui – zece ani în care a susținut sute de lecturi publice în țară și în străinătate.

În 2018 a publicat romanul Ierbar, o poveste stranie, cu implicații filozofice, despre prietenie într-o lume cu coordonate fluide, pas care l-a ajutat să câștige anul trecut una din cele patru rezidențe de creație artistică oferite de Cărturești. Așa a reușit să termine de scris cel de-al doilea roman al său, Multă forță și un dram de gingășie, apărut în vară și ajuns deja la al doilea tiraj.

Romanul spune povestea unui tânăr scriitor de etnie maghiară, prieten, soț și tată, care încearcă să-și înțeleagă moștenirea culturală și personală. Sunt și subiectele pe care Bogdan Coșa i le-a propus prietenului său de-a lungul conversației care urmează, începută pe WhatsApp înainte de explozia valului 4 al pandemiei și încheiată cu o plimbare prin pădurile din Țara Bârsei.

---

Bogdan Coșa: Pe naratorul din Multă forță și un dram de gingășie îl cheamă ca pe tine; la fel ca tine, tânărul Dósa are un fiu, David, ai cărui bunici paterni lucrează ca profesor la Facultatea de Construcții din Brașov și cosmetician, cum e și cazul părinților tăi. Un roman profund autobiografic înseamnă de cele mai multe ori o căutare de sine îndelungată. Tu ce-ai vrut să afli despre tine scriindu-l?

Andrei Dósa: Voiam să aflu dacă am evoluat în vreun fel. Dacă voi reuşi să înfrunt şi să chestionez pe bune acea masculinitate, toxică de multe ori, care într-o anumită măsură mi-a determinat alegerile de viaţă. În jurul vârstei de 20 de ani, eram acest ins necopt care aproba o parte din valorile impuse de patriarhat sau se eschiva de sub influenţa lor sau, lucru care se întâmpla foarte rar, se revolta într-o manieră puerilă.

În rest, dezaprobarea era tacită. De multe ori, lupta asta interioară, de poziţionare faţă de lume şi de propria conştiinţă nu răzbate în niciun fel în exterior, rezultatele ei, îndoielile şi marile anxietăţi trăite pe parcurs nu ajung să fie confruntate cu ceilalţi, pentru că lupta implică din start un mare consum de energie.

În jurul vârstei de 34 de ani, am început să-mi pun întrebări legate de moralitatea mea din perioada post-adolescenţei, de lecţiile pe care mi le-am însuşit sau de faptul că poate mai degrabă am mimat învăţarea. A fost această moralitate doar un mijloc pedant de a pune distanţă între mine şi ceilalţi? Am reuşit să mă adaptez contextului socio-uman al epocii sau am rămas mai degrabă un inadaptat? Şi dacă da, cu ce costuri? 

Răspunsul este că puterile care ne iau în stăpânire în tinereţe, când teoretic suntem cel mai vulnerabili, sunt mult mai mari decât noi, uneori ne înghit şi, lucru foarte rar, ne scuipă (pentru că am devenit incompatibili, pentru că ne-am acrit, poate?), lăsându-ne răgazul pentru a gândi, vorbi sau scrie. Răgazul de a înţelege, măcar parţial, acel ceva care ne-a înghiţit în toţi aceşti ani, răgazul de a îmblânzi, măcar un pic, cetaceul.

BC: Diferența majoră dintre tine și Dósa, naratorul tău e că el s-a lăsat descurajat și n-a continuat să scrie poezie, pe când tu ai publicat cinci volume în ultimii 10 ani – majoritatea distinse cu premii literare importante. Ceea ce mă face să cred că aici vezi tu punctul de cotitură, în momentul în care ai pariat totul pe tine și ai continuat să scrii poezie, deși manuscrisul primei tale culegeri de texte a fost respins de juriul celui mai important concurs de debut al vremii.

AD: Am continuat să scriu pentru că uneori pot fi încăpăţânat ca un catâr (de la mama mi se trage, cel mai probabil). Au fost câţiva ani în care am scris doar pentru mine. Eram un mare neînţeles, ce mai… Doar maică-mea şi o fostă colegă de liceu ştiau în ce direcţie am ales să-mi canalizez mare parte din energie. Asta era subtila mea revoltă, întreţinută de încurajările mamei şi banii lui taică-meu, care mă ţinea la facultate.

Într-un Braşov destul de mort din punct de vedere cultural în acea perioadă (2005-2008), am cunoscut câţiva oameni foarte faini care ţineau cursuri de creative writing. E foarte curios acest fenomen: eu îmi vedeam de scris şi oportunităţile începeau să apară în jurul meu. Poate că sună un pic naiv, dar cred cu tărie că dacă faci ceva ce îţi place foarte mult, la un moment dat lumea o să observe, chiar dacă uneori acest lucru se întâmplă mult prea târziu.

Respingerea manuscrisului de către juriul concursului nu a fost o lovitură într-atât de puternică încât să mă facă să renunţ la scris. Eram deja mult prea ancorat în literatură, stima mea de sine nu depindea doar de validarea unui juriu. Existau în jurul meu voci care mă susţineau. Şi îndrăznesc să o spun: chiar dacă aş fi fost al nimănui, fără vreun prieten care să-mi înţeleagă eşecul şi să empatizeze cu situaţia mea, tot nu aş fi renunţat.

Iar câştigarea ulterioară a acelui premiu naţional de poezie l-am trăit ca pe ceva de la sine înţeles (ştiu, sună foarte arogant, dar de la un punct încolo am îndrăznit să cred în propria valoare), însă şi ca pe o deziluzionare faţă de instituţiile validatoare. Cum, dar eu sunt acelaşi de anul trecut, cel pe care l-aţi respins, asta rula în mintea mea în momentele ceremonioasei încununări cu lauri.

---

Maică-mea (…) avusese la rându-i aspirații literare, dar până la urmă nu s-a ales mare lucru de ele, doar câteva poezii publicate în revista liceului. Cum se transmit din generație în generație aspirațiile care nu au ajuns să se realizeze, ce momente de minim, petrecute în derută, fac posibil transferul de aspirație de la părinte la copil?

– Multă forță și un dram de gingășie

---

BC: Ca personajul tău, ai renunțat să mai mergi la cursurile Facultății de Construcții; tu voiai doar să scrii poezie, ceea ce, într-un final, ai reușit să faci, chiar dacă în timpul ăsta a trebuit să urmezi și cursurile unei alte facultăți, de marketing, ca să nu-ți dezamăgești de tot părinții.

Parcursurile noastre sunt similiare într-o oarecare măsură, probabil că ăsta e motivul pentru care ne-am și împrietenit. Eu am renunțat la cursurile Academiei Militare și m-am înscris la Facultatea de Litere – la fel, mă interesa să scriu.

Dacă eu am plătit alegerea de a deveni bărbat în ritmul meu cu ani de anxietate și depresie, despre care am și scris, iadul tău care a fost? Care au fost lecțiile neplăcute, pe care a trebuit să le înveți singur?

AD: E frumos că vorbeşti despre similitudini şi sunt de acord cu tine. Dar aş vrea să vorbesc aici despre o diferenţă majoră, pentru că prin ea s-au definit şi greutăţile pe care urma să le înfrunt.

Eu eram din start un privilegiat. Veneam dintr-o familie bună, traumatizată de comunism, dar totuşi o familie bună, care avea anumite standarde de viaţă, o anumită poziţie socială, pe care apoi ambii părinţi au fructificat-o cum au putut în sălbaticii ani ’90. Nu vin dintr-o familie defavorizată, ca tine, şi asta mi-a mărit din start şansele şi a diminuat într-o anumită măsură dificultatea saltului pe care urma să îl fac.

Alegând în mod laş o stare parazitară, aceea de a mă dezvolta la umbra susţinerii financiare a părinţilor, mi-am întârziat nepermis de mult maturizarea emoţională. Iar fără o anumită maturitate şi experienţă de viaţă nu poţi să fii un scriitor bun, cel puţin asta citisem în subsolul fiecărei cărţi cu adevărat bune. Trebuie să întâmpini viaţa cu braţele deschise.

Aşa că am fost nevoit să renunţ la acest cocon de bunăstare cu preţul unor mari rezistenţe interioare. Nu voiam să fac nimic, eram un tânăr sensibilicos şi pasiv, dar ceva mă împingea să caut, ceva ce aş numi un instinct sănătos. Perspectiva unui job mă umplea de anxietate. Înaintea interviurilor de angajare mi se făcea rău la stomac.

Ţin minte că atunci când m-am angajat prima oară, la firma de construcţii a unei amice de-ale mamei mele, soţul acesteia, şeful cel mare, m-a luat cu maşina din apropierea casei şi imediat ce am urcat m-a întrebat la ce mă pricep. Eu am bălmăjit ceva, iar el m-a măsurat pentru câteva clipe vag ameninţător, apoi a decis să-mi dea un fel de rol de secretară. Conducea agresiv şi îmi dicta informaţii tehnice, necesarul de materiale şi alte detalii din convorbirile lui telefonice. Când a început să-mi dicteze, mi-am spus că am scăpat, sunt în siguranţă.

Dar dacă ar fi să cobor în profunzimea întrebării tale, atunci iadul meu a fost şi rămâne încă tulburarea de ataşament, un ataşament anxios. Multă vreme m-am aşteptat ca oamenii de care îmi doresc să mă apropii să se apropie la rândul lor de mine investind şi ei cel puţin la fel de multă energie în relaţie. Aveam standarde foarte înalte, eram un snob al relaţiilor interumane. Nu ţineam cont de realitate: nivelul de disponibilitate, resursele de afectivitate, problemele, blocajele celuilalt. A trebuit să mă adaptez la ceilalţi, să învăţ că nu pot face lucurile după bunul meu plac. E mult mai multă recompensă afectivă în încercarea de a te armoniza cu celălalt. E mai sănătos să te străduieşti în loc să ai aşteptări nerealiste.

BC: De ce vrei să-ți mulțumești părinții?, îl întreabă psihoterapeutul său pe Dósa. Nu știu, așa se face, e una din cele zece porunci, răspunde el. Cât de greu e pentru tine astăzi să-ți păstrezi echilibrul în încercarea de a-ți mulțumi părinții?

AD: În cazul meu, înţelegerea, interiorizarea greşită a celei de a V-a porunci înseamnă să-mi impun singur anumite exigenţe nerealiste, cele ale supraeului. Este de datoria mea să fiu performant, să nu mă las pe tânjeală, să nu pierd timpul. De unde vin toate astea?

Tatăl meu regretă şi acum că nu a existat cineva care să-i insufle adevărata disciplină. Crede că şi-a însuşit-o doar parţial. Mama mea a lucrat o viaţă întreagă şi simte că, odată cu dimininuarea energiei vitale şi a capacităţii de a munci, îşi pierde rostul. Asta nu înseamnă că nu traversează ambii perioade de apatie, destul de prost gestionate, din punctul meu de vedere. Şi tot acest model văzut şi nevăzut, verbalizat şi neverbalizat, trăit cu vinovăţie sau cu indiferenţă funcţionează şi în mine.

Imaginea de sine, în care am investit atât de mult, construită cu atâta speranţă, este pârjolită, făcută una cu pământul, apoi totul este luat de la capăt. Dar astea sunt doar cuvinte care încearcă să explice un proces de somatizare de pe urma căruia m-am ales cu o boală de piele de care sufăr de mai bine de 20 de ani.  

Cât priveşte mulţumirea părinţilor în carne şi oase, la acest capitol mi-e mai uşor să activez scuturile. Am ajuns într-un punct în care prefer să mă expun mai puţin, în care le arăt doar ceea ce-mi convine din cum sunt eu. Anticipez de unde ar putea veni criticile şi pur şi simplu aleg să nu mă duc în zona aia. Când mă întâlnesc cu ei, port costumul de camuflaj.

Nu zic că e ok, dar sunt de părere că dacă te arăţi în adevărata ta lumină, aşa cum eşti în întregime, cu bune și rele, s-ar putea să-i îngrijorezi, dacă nu chiar să-i sperii. Aşa că, pentru a-ţi mulţumi părinţii, nu ai decât să te pui în spatele acestui paravan de bâlci, pe care sunt desenaţi nişte eroi umili (neapărat umili, pentru că ai mei nu suportă o atitudine arogantă), să îţi poziţionezi capul în dreptul găurii şi să aştepţi aplauzele şi bliţurile sporadice.

În ultimul timp, sentimentul de detaşare câştigă însă teren, nu-mi mai pasă dacă sunt mulţumiţi de mine sau nu, dar dacă se întâmplă să fie, sunt foarte fericit. De obicei nu-mi cer lucruri imposibile, nu-mi amintesc să se fi pus problema de a trece peste vreun principiu de dragul lor. Da, încerc să trag linie când unul sau celălalt, în patetismul lor, îmi face rău. Când consider că e prea mult, că energia lor negativă se transferă asupra mea şi-mi face rău.

Împăcarea celor două familii este domeniul cel mai volatil al sferei casnice, pentru că atunci când vine vorba de copil, fiecare încearcă să-şi impună propria viziune. Deasupra capului fiului meu se ciocnesc două lumi diametral opuse. Ei vor un copil pus la punct (tata), se îngrijorează excesiv de starea lui de sănătate (mama), vor să stârpească exagerările lui manipulative (tata), noi vrem un copil care să-şi exprime emoţiile, să verbalizeze, să-şi trăiască plenar tantrumurile, să se îmbrace doar dacă simte că îi e frig (deşi aici am anumite rezerve). Evident că uneori, în condiţii de stres, tind să le dau parţial dreptate părinţilor mei, mă simt şi eu tras pe sfoară, manipulat, uit că un copil de trei ani nu are cum să fie un mare manipulator.

BC: După numai câteva ședințe, Dósa e deconspirat de prietenul lui cel mai bun, Atti, că merge la acest psihoterapeut, iar rușinea pe care personajul narator o resimte îl face să încheie abrupt vizitele săptămânale. Când am citit scena asta, a sunat clopoțelul: și tu aveai o atitudine echivocă în ceea ce privește psihoterapia; validai practica, dar nu te vedeai călcând într-un astfel de cabinet. Erai și Dósa, și Atti. Între timp, soția ta a devenit psihoterapeut. Cum vă înțelegeți?

AD: Ne înţelegem nesperat de bine, asta dacă e să ne uităm la dinamicile de cuplu absurde, ireconciliabile şi uneori violente din care am ieşit. Dar este mai degrabă meritul ei, pentru că se întâmplă uneori să-mi pierd cumpătul şi atunci devenim iraţionali şi agresivi (verbal), iar după ce trece furtuna, ea are răbdare să discute cu mine, să limpezească procesele care au dus la criză.

Nu am decât de câştigat din faptul că ea este psihoterapeut. Există însă limite, relaţia profesională dintre terapeut şi pacient tratează în mod specific şi obiectiv aceste probleme, există anumite puncte oarbe pe care doar şedinţele regulate de psihoterapie le-ar putea lumina. Acele aşa-zise sesiuni de psihologie-party dintre noi doi, de la miezul nopţii, când copilul doarme dus, foarte rar mai pot aduce noi revelaţii, probabil pentru că ne cunoaştem atât de bine.

Suntem, unul pentru celălalt, oglinzi prietenoase, mult prea subiective.

---

Chiar dacă în realitate eram foarte înalt, mintea mea hotărâse că am doar un metru cincizeci și sunt neatrăgător. Femeile înalte mă speriau. Femeile înalte și atrăgătoare mă îngrozeau. Cineva trebuia să-mi facă educație sexuală.

– Multă forță și un dram de gingășie

---

BC: Dósa nu se mai întoarce în cabinet, o ia de-a dreptul prin noroi și, în final, reușește chiar să-l confrunte pe Atti, boss-ul de nivel, și să meargă mai departe. Nu știm însă cum rezolvă conflictul cu tatăl lui, despre care, păstrând analogia, ar fi corect să spunem că e boss-ul cel mare sau tot un boss de nivel?

AD: Într-adevăr, nu se rezolvă. Sau doar parţial. Personajul îşi înfruntă în mod indirect tatăl, îi provoacă pe taximetrişti, paznici, controlori de bilete. Pentru el, important e ca aceştia să aibă vârsta tatălui său. Aşadar, el se răzbună pe o autoritate mai mare (tatăl, prof universitar), pedepsind reprezentanţii unei autorităţi mai mici.

În roman, bossul următorului nivel este doar tachinat. În realitate, am ajuns să privesc idiosincraziile tatălui meu aproape cu duioşie. Mă simt mult mai bine lângă el în prezent decât acum 10-15 ani, când era un chin să mănânc la aceeaşi masă cu el, abia îndrăzneam să răsuflu, fără să înţeleg prea bine de ce. Asta nu înseamnă că nu mă afectează aşa-zisele glume depreciative la adresa mea, că nu mai percep niciun fel de ameninţare venind dinspre persoana lui. Poate fi în continuare foarte volatil, pasiv-agresiv şi uneori violent (verbal). Nu ştie să-şi controleze emoţiile. Câtă vreme ne aflăm pe un teren neutru, ne înţelegem foarte bine. Din fericire, această zonă neutră e destul de vastă: putem discuta despre cărţi, articole de opinie, politică, situaţia geo-politică, istorie etc.  

Dar ca să revin la metafora ta: boss-ul cel mare sunt eu. Cel ce trebuie înfruntat până la urmă sunt eu însumi. Şi trebuie să o fac cu multă compasiune, înţelegere şi blândeţe, dar şi cu infinită determinare şi răbdare.

Acest monstru trebuie deconstruit şi reconstruit până când capătă formă umană.

BC: Dacă ar fi să dai mai departe ceva din relația pe care ai avut-o cu tatăl tău, ce i-ai transmite întocmai lui David? Ce ai vrea cu tot dinadinsul să eviți? Ce nu poți să eviți?

AD: Aş vrea să dau mai departe jovialitatea spontană, adolescentină. Entuziasmul cu care ştie să se bucure uneori de cele mai mici lucruri. Avântul şi pasiunea de care dă dovadă pe plan profesional. Iubirea lui faţă de munte şi animale. Bunătatea lui intrinsecă, atât de adesea bruiată în copilăria mea de furie (născută din anxietate), de lipsă de înţelegere şi în cele din urmă de durerea neconsolată a propriei copilării şi adolescenţe. Prietenia lui şi mândria cu care îşi priveşte uneori, în momente neaşteptate, fiul.

Ce aş vrea să evit? Vreau să evit să devin un tată bănuitor, prea aspru. Vreau să îl ajut pe fiul meu traverseze cât mai uşor faza oedipiană. Îmi doresc mai multă disponibilitate faţă de el, mai multă înţelegere, mai multă răbdare, mai multă iubire.

Nu pot evita momentele de teamă, când trece peste mine ca o undă de presiune urâtă gândul că nu va fi suficient de deştept, de independent, suficient de echilibrat psihic pentru o viaţă normală. Nu pot evita dezamăgirile. Dar pot evita să-i fac rău, arătând ce simt, maximizându-i astfel eşecul (care poate că nici nu este un eşec). Treaba mea este să-l pregătesc pe băiat pentru lume, nu să-l critic şi să-i pun obstacole în cale.

BC: Acum, după ce-am citit a doua oară Multă forță și un dram de gingășie, mi-am dat seama că titlul pe care l-ai ales în final sintetizează cu succes așteptările pe care societatea le are de la noi. Titlul de lucru al acestui roman a fost De mai mare dragul, de ce l-ai schimbat?

AD: L-am schimbat pentru că nu era un titlu suficient de încăpător. Când mi-am anunţat prietenii că lucrez la un nou roman şi le-am spus titlul, am avut impresia că încerc să impresionez cu o boroboaţă. Pe când în roman nu se întâmplă doar lucruri „de mai mare dragul”, nu se află totul sub semnul acestei expresii ironice, de postare de blog scrisă de un incel nefericit, care încearcă să-şi verse frustrările în spaţiul virtual.

Am purtat multă vreme în mine o vagă nemulţumire faţă de titlu, ţin minte că la un moment dat îmi storceam zilnic creierii să găsesc un titlu mai bun, iar rezultatul era de obicei un titlu şi mai puţin convingător decât cel iniţial. Îţi trimiteam variantele de titlu pe WhatsApp, iar tu mi le demontai răbdător. Toate cascadoriile noastre nereuşite – nu. Skander – nu.

Vorba ta, după 30 de secunde de satisfacţie, apărea îndoiala. Dar când am găsit adevăratul titlu, îndoiala a dispărut.

---

HR. Hegyi Rabló (Tâlharul munților), interpretarea glumeață a codului județului Harghita. Trib maghiar specializat în apărarea hotarelor. Suflete călite în șuierul aspru al vântului de pe creste. Simțurile obișnuite cu sălbăticia și liniștea întunecată a pădurilor de brazi. Izvoare șoptind fraze din Gesta Hungarorum. Mituri păgâne și cai traversând în galop ierburile înalte ale stepei asiatice. Harghita, supranumită Mica Siberie. Vastele păduri de brazi, repopulate cu lupi. Steagul unguresc și cel secuiesc flutură în vânt pe vârful Harghita Mădăraș. Schiori singuratici coboară din vârf, până în sate. Urmele schiurilor persistă până în mai, când se topește zăpada. Aerul tare și curat al zonelor infuzate cu doze sănătoase de capital unguresc. Infuzia anuală de cultură maghiară și exportul anual de wholesomeness transilvănean. Ștabii locali, care îndeamnă populația unită să fie și mai unită. Plăcuțe în scrierea maghiară veche la intrarea în localități. Acuzele privind marea hoție pusă la cale de administrația centrală românească. Primim înapoi mult mai puțin decât dăm! Ori de câte ori vine vorba de o resursă locală care ar putea fi folosită mai eficient, mai productiv, secuii sunt nevoiți să se mulțumească cu promisiuni ministeriale. Tot ce se crede despre capacitatea Ținutului Secuiesc de a se autoadministra. Am putea trăi doar din exploatarea apelor minerale. Televiziunea națională maghiară și simțul de îndatorire etnografică față de secuime. Sutele de mii de cetățeni spălați de creier de televiziunile lui Orban. Valsul lipsit de eleganță al UDMR-ului, în numele reprezentării drepturilor maghiarilor. Vara și invazia de concerte ale trupelor ungurești, cu muzica lor expirată de multă vreme. Mormintele profanate ale eroilor. Tăierile ilegale de păduri. Universitățile de vară și paranoia statului român. Exodul specialiștilor IT din Târgu-Mureș la Cluj. Zidarii secui, la mare căutare în Occident. Trecutul militar glorios și cântecele de cătănie. Idei mărețe și retrograde, creiere înecate în borhot.

– Multă forță și un dram de gingășie

---

BC: Am citat pasajul de mai sus în întregime tocmai pentru că mi se pare un soi de șirag de perle despre Ținutul Secuiesc. Plănuiam să te întreb mai multe lucruri legate de stratul etnic al identității tale; dă-mi voie să o fac pe șleau: cât de greu e, frate, să crești într-o familie în care se vorbește altă limbă decât cea pe care o vorbesc oamenii la cumpărături?

AD: Ai mei m-au dat la o grădiniţă în limba maghiară, dar începând cu grupa mijlocie m-au transferat la una cu predare în limba română. Ţin minte că la început dădeam din mâini şi din picioare ca să mă înţeleg cu ceilalţi copii, dar am impresia că perioada asta a durat foarte puţin. Doar la bloc am rămas multă vreme un outsider, pentru că s-a întâmplat la un moment dat să mă mir şi să mă entuziasmez foarte tare de un băiat care avea o lanternă. Nu ştiam cuvântul pentru lanternă, aşa că repetam obsesiv lampa, lampa, în speranţa că băiatul o să se îndure şi o să-mi dea şi mie „lampa” să mă joc cu ea. După acest episod, copiii din curtea blocului m-au poreclit Lampa.

În anii ’90 a fost poate cel mai greu, pentru că toată lumea era slobodă la gură şi gata să sară la bătaie din orice. În clasele primare, la sfârşitul orelor, când ne îndreptam spre casă în grupuri destul de gălăgioase, se mai întâmpla ca oameni în toată firea să se ia de noi şi să ne ameninţe să vorbim româneşte, pentru că suntem în România.

În adolescenţă a fost mai bine, pentru că m-am mutat într-un cartier mai eterogen din punct de vedere etnic. Aveam atât amici saşi, cât şi români, şi nu s-a întâmplat niciodată să fiu luat peste picior pentru etnia mea. E adevărat că nici nu mă întrebam ce ne separă şi ce ne uneşte, eram prea necopt pentru asta. Eram bucuros că nu mă ia nimeni la rost, mă minunam de faptul că tatăl lui Norbert vorbeşte cu mine şi cu ai mei în maghiară (saşii mai în vârstă erau cei mai cool, vorbeau toate cele trei limbi istorice ale Braşovului).

Acum e suficient să traversezi la pas centrul Braşovului ca să auzi vorbindu-se patru-cinci limbi, şi nimeni nu e admonestat pentru asta. Dar chiar şi după atâţia ani, uneori mă trezesc că îmi cobor vocea sau trec la română când nu e cazul. Devin paranoic, am impresia că lumea se uită urât la mine din cauza limbii ciudate pe care o vorbesc. 

Inevitabil, în toţi aceşti ani am avut privilegiul de a mi se spune bancuri urâte cu unguri, cu toate că niciodată nu le-am cerut. Am ales să le consider tachinări „prietenoase”. Mă uitam atent în ochii celor care le spuneau şi nu descopeream nici urmă de ură, doar o bucurie copilăroasă. Dar tot mă stânjeneau. Să fie un automatism? O modalitate stângace şi nefericită de a arăta că îţi pasă de celălalt, că îl recunoşti drept ceea ce este, un etnic maghiar?

Poate că unul dintre cele mai nocive mecanisme de adaptare e faptul că noi între noi nu ne putem abţine să nu comentăm cu un zâmbet de satisfacţie pe buze incompetenţa administraţiei româneşti, abuzurile, delăsarea, corupţia etc. Ne place să acuzăm spiritul balcanic pentru toate tergiversările, inconsecvenţa şi haosul care domnesc în instituţii.

Şi noi suntem balcanici, degeaba încercăm să ne ascundem după deget. Şi noi facem parte din aparatul de stat şi lăsăm lucrurile să se întâmple. Şi noi punem umărul la corupţia generalizată. Iar atunci când lucrurile iau o întorsătură urâtă, ne plângem de milă, dăm vina pe soarta noastră vitregă de fii dezrădăcinaţi, pe Trianon. Iar atitudinea cea mai nocivă este aceea de a respinge din start cultura şi limba română, de a nu recunoaşte nici în ruptul capului meritele individuale ale românilor. Rămăşiţe ale unei mentalităţi feudale, o aroganţă lipsită de orice temei.

Şovinismul şi extremismul pot fi demontate doar dacă încerci să înţelegi ambele tabere. Doar dacă ai sau ai avut legături puternice cu ambele comunităţi şi reuşeşti să digeri faptul că fiecare perspectivă este validă până la un punct şi toată lumea are dreptate. Şi bătrâna căsătorită cu un ungur, care spune despre unguri că sunt răi, deşi a trăit o viaţă întreagă cu unul în casă (sau poate tocmai de aia), şi muncitorul român care a fost tratat prost în Ungaria, şi punkerul român care a fost fugărit de neonaziştii unguri din Odorheiu, şi ungurii care au fost bătuţi în martie 1990 la Târgu-Mureş.

E greu să fii ungur în România, dar imaginează-ţi ce-ar fi fost dacă pe deasupra mai aveam şi pielea de altă culoare.

BC: Te-ai gândit vreodată să emigrezi în Ungaria? Cum te simți când mergi acolo?

AD: Nu, nu m-am gândit niciodată să emigrez. Ungaria nu m-a atras nici la sfârşitul anilor ’90, începutul anilor ’00, când mulţi dintre maghiarii din Transilvania mergeau să lucreze în construcţii acolo, pentru că se plătea foarte bine şi se întorceau cu haine, dulciuri şi muzică. Şi nu mă atrage nici acum, dată fiind situaţia politică.

De fiecare dată când m-am dus în Ungaria am simţit o anumită presiune, care cred că se explică prin faptul că în interacţiunea cu oamenii intervine automat o anumită nesiguranţă, devin conştient în mod acut de limba demodată pe care o vorbesc. Cu toate că nimeni niciodată nu a ridicat din sprâncene, nimeni nu mi-a arătat dispreţ, tot nu reuşesc să mă descotorosesc de această senzaţie de inadecvare. Budapestanii vorbesc un argou foarte inventiv, plin de cuvinte de provenienţă idiş, rromani şi germană, care sună destul de straniu pentru urechile unui maghiar din Transilvania. Ţin minte că un amic a cerut la magazin un pachet de Pall Mall şi vânzătorul nu a înţeles ce vrea, au urmat câteva zeci de secunde de derută, pentru că la Budapesta Pall Mall se pronunţă, complet contraintuitiv, Pell Mell.

Ungurii îi văd pe secui cam cum îi vedem noi pe basarabeni. Unii abia aşteaptă unirea Basarabiei cu ţara-mamă. Alţii nu sunt prea încântaţi de această perspectivă, îi privesc ca pe nişte rude mai sărace de la ţară. La fel, politica oficială a guvernului Orbán sprijină minorităţile şi, ca să dau şi un exemplu, tocmai am primit un document guvernamental care mă anunţă că voi primi câteva sute de lei pentru faptul că mi-am dat copilul la o grădiniţă cu predare în limba maghiară.

Însă la nivelul mentalităţilor, cred că Ungaria nu a evoluat prea mult faţă de momentul referendumului din 2004, privind acordarea dublei cetăţenii pentru cei din diaspora, când ungurii au absentat masiv de la urne, iar jumătate dintre cei care s-au prezentat au votat „nu”. Referendumul nu a fost validat. Rezultatul a arătat pe de o parte nepăsarea faţă de tema referendumului, pe de alta contestarea viziunii naţionale, aceea a unei naţiuni unite.

A fost o mare dezamăgire pentru diaspora. Cu toate astea, şi mai ales în comunităţile mai mici, oamenii continuă să aibă o părere mai bună despre Ungaria decât despre România. România este acel ghimpe în coastă pe care sunt nevoiţi, de bine de rău, să-l îndure, pe când unele dintre măsurile populiste ale lui Orbán sunt privite cu mândrie.

Ştii ce mi-a zis un intelectual din Ungaria, care nici măcar nu e pro-guvern? Că nu toate măsurile lui Orbán sunt bune, dar că omul munceşte foarte mult, se trezeşte cu noaptea în cap, preocupat mereu de bunăstarea naţiunii. Asta ar trebui să ne dea de gândit.

Cum e mai bine? Să ai politicieni cărora să nu le pese de popor, care să-şi bată joc de el cu ocazia aproape fiecărei declaraţii publice, sau să ai politicieni autoritari, criticaţi de UE, dar cărora să le pese, în felul lor, de omul de rând? Ambele tipologii au ceva înfricoşător, abisal, dar ne-am obişnuit cu ele. Ne-am obişnuit să parazităm statul, să tragem câte ceva şi pe tarlaua noastră, sau să ne delimităm de el cât mai mult posibil, să ne facem treaba pe căi alternative, cât mai lăturalnice.

BC: Fiul tău a învățat atât româna, cât și maghiara, la fel ca tine și tatăl tău. O să urmeze și câteva avertismente pentru el, ceva ce într-o lume mai puțin dezbinată și xenofobă ar fi fost inutil să-i predai?

AD: I-aş spune doar să încerce să nu dezvolte o atitudine arogantă, de superioritate faţă de români, pentru că nu e cazul. Şi să nu se încreadă niciodată în totalitate în discursurile oficialităţilor. Nici ale celor maghiare, nici ale celor române. Ideologia şi demagogia nu livrează răspunsuri, ci suprimă întrebări.

BC: În aceeași ordine de idei, cum e să fii scriitor maghiar de limbă română?

AD: Mie îmi place. Sunt în două luntre. Pot să urmăresc îndeaproape şi ce se întâmplă în literatura maghiară din Transilvania şi Ungaria, dar şi ce se întâmplă în literatura română. Chiar dacă s-a întâmplat să fiu privit cu uimire sau chiar cu o anumită rezervă de anumiţi scriitori unguri (cum de am ajuns să scriu în română?), de cele mai multe ori am fost primit cu braţele deschise de ambele culturi.

Atunci când scriu, impedimentele ce ţin de alegerea limbii devin o provocare. Cum să exprim ceva la fel de bine şi de precis pe cât de bine îmi sună în limba maternă. Ca să nu mai vorbim de tradiţia pe care o au în spate cele două literaturi. Asta înseamnă automat mai mult patos. Înseamnă să ai nu un singur motor cu reacţie, ci două.

BC: În general, de ce scrii? Ce-ți aduce truda asta?

AD: Scrisul îmi provoacă plăcere, îmi oferă acces la o lume în care deţin controlul. E foarte sănătos să ai un spaţiu al tău, cu ritmul și legile sale, în care realitatea e maleabilă, un spaţiu în care să îţi poţi desfăşura şi studia în tihnă harta lumii lăuntrice. Scriu din nevoia de a-mi clarifica ce simt, de a-mi extinde limitele înţelegerii şi empatiei. Îmi aduce serotonină, împăcarea cu lumea. Uneori îmi aduce adrenalină, când lucrez o scenă alertă sau când încerc să surprind într-o poezie cât mai frumos şi mai elegant o emoție.

BC: Sunt foarte puțini scriitorii care reușesc să trăiască din asta în România. Tu cum te descurci?

AD: Nu trăiesc din scris, ci din traduceri literare. Dacă mai apare şi altceva, o lectură plătită, un festival de poezie, un proiect în cadrul căruia mi se cere să scriu o proză scurtă, în cazuri rare o bursă, sunt foarte bucuros. Trăiesc din traduceri de zece ani şi nu văd aproape nicio îmbunătăţire în acest domeniu. Traducerile din limba engleză în limba română sunt plătite extrem de prost de către edituri (de la 2,5 euro/ pagina, la 3,3 euro/pagina), iar cele din limba maghiară în română ceva mai bine, dar nu cu mult. Din păcate, avem printre cele mai mici tarife din Europa.

Ideal ar fi ca energia din prima parte a zilei să o folosesc pentru proiectele personale. Dimineaţa mintea mea e mai limpede, face asocieri mai uşor, e mai performantă. Pe de altă parte, experienţa de până acum mi-a arătat că dacă în prima parte a zilei fac altceva, lăsând norma zilnică de pagini de tradus pe după-amiază, voi avea parte de o muncă istovitoare. Cu cât mă apuc mai devreme de tradus, cu atât am mai mult spor.

Practic, îmi drămuiesc vitalitatea – și încerc să nu mă frustrez prea tare. N-aş vrea să depind de alţii, însă nici n-aş vrea să-mi neglijez sinele creativ.  

BC: Ne-am mutat în Brașov cam în aceeași perioadă, după aproape un deceniu petrecut la București. Cum a fost pentru tine să revii acasă? Ți-e dor de ceva ce nu mai e?

AD: La nivel raţional, ajunsesem să mă împac cu ideea mutării înapoi într-un oraş pe care-l percepeam în continuare prin vălul celei mai gri şi mai lipsite de motivaţie perioade din viaţa mea. Dar din punct de vedere emoţional eram scindat. Simţeam că nimic nu poate înlocui efervescenţa Bucureştiului, diversitatea vieţii culturale, din care încercam să mă hrănesc cât mai mult, şi momentele intense de conectare, trăite alături de câţiva oameni. Vedeam aievea prăpastia căscându-se din ce în ce mai mult între mine şi ei. La ultimele petreceri, totul părea colorat în culorile unui apus apăsător. Şi atunci m-am gândit că ar fi o idee bună să încerc poliamoria, doar că niciuna dintre persoanele implicate nu era pregătită pentru măreţele mele planuri, în fine, a ieşit prost.

Pe scurt, perioada mutării a stat sub semnul sfâşierii psihice. În plus, mai era şi copilul. Mă uitam la el, îi zâmbeam din sauna cu aburi reci a dispoziţiei mele elegiace şi mă rugam ca toate astea să nu-i provoace daune ireparabile. Nivelul meu de energie era la pământ, aveam un bioritm prost, copiat direct din perioada de abulie pe care o traversasem în jurul vârstei de 20 de ani, motiv pentru care nu am reuşit să mă implic suficient în procesul mutării, cumpărării mobilei etc. 

Dar după câteva luni urâte, odată cu liniştirea apelor, am început să mă reîmprietenesc cu oraşul natal. Am început să fac excursii în zone care pe vremea când mă mutasem în Bucureşti nu erau încă atât de bine conectate cu Braşovul, cum ar fi Stupini, Cristian. Am mers pe jos până în Bartolomeu Nord, practic am făcut acelaşi gen de expediţii pe care le făcusem şi în Bucureşti, din dorinţa de a descoperi locuri noi. Şi a funcţionat, Braşovul a redevenit al meu.

Acum, după doi ai de stat aici, privesc lucrurile mai obiectiv: da, oraşul s-a schimbat în bine. Există festivaluri şi spaţii care în urmă cu zece ani nu existau: AMURAL, Tam Tam, Visssual etc. Sunt foarte mulţi corporatişti tineri care par deschişi spre manifestările culturale, e adevărat că am dedus asta doar privind oamenii care s-au perindat la un târg de viniluri şi la AMURAL, sper să nu mă înşel.

Mi-e dor de chioşcurile non-stop, de băieţii care ascultau B.U.G. Mafia (în 1996, în curtea blocului cu casetofonul dat la maximum), de câlţii înmuiaţi în motorină, cărora şoferii le dădeau foc încercând să dezgheţe motorul camioanelor româneşti, mi-e dor de biroul lui tata de la I.C.I.M. Braşov, de unde se vedea luminatorul curţii interioare a întreprinderii.

Mi-e dor de iaurtul la sticlă de la Prodlacta, de plopii de pe Calea Bucureşti, care se mişcau atât de frumos în vânt. De praful industrial de pe stadionul Tractorul, pe care eram nevoiţi să-l inhalăm când făceam ture la antrenamentul de scrimă, și de de toţi copiii sălbatici, ieşiţi din cartierele muncitoreşti, care, prin cine ştie ce concurs de împrejurări, au ajuns să facă acest sport nobil.

Mi-e dor de paragina în care zăceau zidurile vechi ale oraşului în anii ’90 şi de fereastra din Turnul Alb, de unde săream (cred că erau mai bine de trei metri) împreună cu colegii mei de clasă din liceu. Mi-e dor de izvorul de pe Dealul Melcilor, de unde luam apă cu tata, izvor secat între timp. Mi-e dor de partidele de badminton pe care le jucam cu mama în şaua Tâmpei. Mi-e dor de părinţii mei tineri.