Anii Daciilor mele

Prima, format vechi, de o culoare nedeterminată între argintiu şi auriu, a fost stâlpul studenţiei mele şi a fratelui meu. Am cumpărat‑o la mijlocul anilor ’90, în mare parte cu bani câştigaţi într‑o lună de lucrat într‑un supermarket din Belgia (au contribuit și părinții). A fost mai mult a fratelui meu, poate pentru că eu m‑am obişnuit mai greu cu traficul din Bucureşti şi multă vreme, paralizată de frică, o conduceam foarte prost.

Am buşit‑o de nenumărate ori. De exemplu, într‑un Ajun de Crăciun, pe un alunecuş incredibil. Am mai luat cu ea un coş de gunoi portocaliu, lateral dreapta, încercând să parchez în imparcabilul bucureştean. Am făcut‑o acordeon la Aviatorilor în drum spre un examen, acvaplanând la un stop şi făcând praf alte şase maşini. Am considerat accidentul atât de simbolic, încât am şi renunţat la respectiva facultate şi la orice pretenţie şoferistică. Nici n‑am mai avut nevoie de maşină, pentru că m‑am mutat la Bruxelles. Ajungeam uşor şi pe jos cam oriunde în oraş; am mai folosit când şi când câte o maşină în regim de car‑sharing.

RANul, cum o botezasem după numărul de înmatriculare, s‑a stins dramatic: a fost furată anul trecut dintr‑o parcare din Bucureşti. E adevărat şi că n‑o prea mai folosea nimeni.

La puţin timp după dispariţia ei, a doua Dacie a intrat pompos în viața noastră – nu a mea şi a fratelui meu, ci a mea şi a prietenului meu. După mulţi ani fără mașină în Bruxelles, ne hotărâserăm să ne punem ţara adoptivă în raniţă şi să vizităm alte meleaguri. Micul nostru calabalâc, deși triat, selecţionat şi redus la minimul necesar, avea nevoie de un portbagaj cât mai încăpător. Am ales varianta optimă calitate – preţ – nostalgie (eu) – empatie (el) și ne‑am luat o Dacia Logan MCV, (aproape) nou‑nouţă.

Despre cum a fost găsită, arvunită, cumpărată şi testată poate povesti fratele meu mai bine, eu ştiu doar varianta transmisă prin telefon, cu câteva poze şi mailuri. Maşina a fost apoi preluată de mama, care s‑a oprit pe drum să o sfinţească şi ne‑a adus‑o la Bruxelles într‑o zi de început de decembrie zbârlit. Deşi botezată, încă nu are nume. Mama i‑a zis Blanca, dar parcă n‑a prins, iar din placa de înmatriculare, XTJ, n‑are cum să iasă un nume atât de notoriu ca RAN. 

Două zile și 45 de euro dați pe parcare mai târziu, am plecat la Paris, cu mama cu tot, să vizităm nişte prieteni. În portbagaj aveam diverse lucruri trimise din România de părinţii prietenilor cu pricina, bucuroși că vor ajunge în timp pentru Crăciun. De la primul ei drum, această maşină a fost mereu cu portbagajul plin. Oriunde s‑a dus, a avut ceva de transportat.

Cu timpul, am prins obiceiul de a ne striga unul altuia „Brother!” de câte ori vedeam un alt Logan MCV. Cele de aceeaşi culoare erau subliniate prin apelativul „Twin!”. Am văzut mulţi fraţi şi gemeni, mai bine zis surate şi gemene, prin toată Europa, de la Sud la Nord şi de la Vest la Est. Cea mai mare concentrație a fost într‑un sătuc din Sudul Franței și cel mai mult ne‑au plăcut doi „gemeni” întâlniți în Cluj.

De la o vreme însă, am poposit pe termen ceva mai lunguţ în Anglia. În sfârşit, după nouă luni de smuceală, Dacia îşi trage puţin sufletul, mai mult parcată lângă casă și cu portbagajul mai mult gol. Când o scoatem la plimbare, e de obicei pe coclaurii Angliei profunde şi mai puţin prin oraş.

Însă spre deosebire de alte colţuri ale Europei, aici este absolut unicat. Ni se fac semne din maşini care merg pe benzi paralele – unii ne încurajează, alții ne iau la mişto. Ne opreşte lumea pe stradă sau în parc să ne întrebe ce fel de maşină e, cine o produce şi cum de am adus‑o cu noi taman în Anglia, că nici măcar nu are volanul pe partea corectă. 

Recent, co‑proprietarul, de altfel fan Dacia de la prima înâlnire cu România şi mândru nevoie mare de a noastră, mi‑a povestit cum ar încerca să-i monteze un sistem de alimentare cu GPL sau chiar ulei uzat (de la restaurante şi alte mari companii mâncătoristice care abia aşteaptă să scape de el pe gratis fiindcă îi costă ca la balamuc să‑l recicleze). Mi‑am dat seama din planurile lui că Loganul MCV nu va părăsi micul nostru patrimoniu în viitorul apropiat, pentru că o investiţie transformatoare nu merită decât dacă e amortizată. M‑am bucurat. Da, ne‑am ataşat atât de mult de maşina noastră încât nu vrem să o schimbăm nici măcar pe una cu volanul pe partea cealaltă.