Antreprenor, amator, imitator

În dimineaţa de 10 decembrie 2014, mi‑am tras pe mine un hanorac, mi‑am luat cheile şi iPhone‑ul şi am ieşit din apartamentul meu londonez de vizavi de Big Ben, înspre spitalul Saint Thomas. Am luat‑o pe malul Tamisei, printre oameni care făceau jogging şi, în timp ce mă uitam la vârful adidaşilor mei de alergat, îmi repetam aceeaşi frază în gând: „Te cheamă Sabina, ai 24 de ani, locuieşti la 1 Albert Embankment, codul de deblocare al iPhone‑ului este 2642 şi, în caz că ţi se face mai rău, trebuie să le spui să îl sune pe Emi”.

Ceaţa de iarnă înrăutăţea confuzia din capul meu. Încercând să‑mi controlez bătăile inimii şi, în acelaşi timp, să mă concentrez pe destinaţie, simţeam că simplul act de a merge devine prea complicat. Picioarele îmi tremurau, mă sufocam, şi o greutate imensă mă strivea, făcându‑mi tot corpul să doară. Deşi înaintam, nu puteam să privesc în faţă.

După vreo 10 minute care au părut ore, am reuşit să ridic privirea şi să întrezăresc vârful roţii London Eye, cea mai vizitată atracţie din oraş. Spitalul era undeva în spatele ei, ferit de privirile turiştilor buluciţi la coadă, și, ca să ajung la camera de gardă, trebuia să mă strecor printre ei. În acel ultim sprint, am lovit copii cu baloane şi steguleţe, am călcat oameni pe picioare şi am împins un clovn al cărui râset mi‑a înghețat transpirația de pe spate. Abia după ce am trecut de uşile glisante ale spitalului şi am găsit o asistentă, am putut să îngaim primele cuvinte din acea zi, spunându‑i că am un atac de panică. Ea s‑a uitat chiorâş la mine şi a început să îmi pună tot felul de întrebări, dar am întrerupt‑o şi i‑am descris stările pe care le aveam. Mi‑a dat un Xanax şi m‑a pus să aştept într‑o cameră cu perdele verzi. Stând pe patul cu roţi, mi‑am amintit de perioada din copilărie când mama avea frecvent atacuri de panică. Chiar şi aşa debusolată, ştiam că motivul pentru care experimentam aceleaşi stări nu era o moştenire de familie. Venea Crăciunul, mai aveam doar câteva zeci de lire în cont, iar a doua zi urma să am o întâlnire cu un investitor renumit în lumea tehnologiei din Londra.

El era ultimul care mi‑ar fi putut salva mica afacere de la o moarte prematură.

*

Să încep un startup în tehnologie nu fusese niciodată pe lista mea de vise ori potenţiale cariere. Am vrut să fiu balerină, scriitoare, avocat, dar niciodată „antreprenor”. Am aflat de existenţa acestei profesii abia pe la 19 ani, când m‑am îndrăgostit de un băiat care avea deja câteva startupuri la activ. Ne‑am cunoscut pe Facebook, eu cu Bac‑ul bătând la ușă, el împânzind afișele Pepsi de prin București cu sloganul „EU POT”, așezat sub un zâmbet mândru. Ca să mă impresioneze, m‑a invitat la cinematecă, unde rula un documentar despre cultura idiș, de unde am fost daţi afară de Tudor Giurgiu pentru că vorbeam. Veneam din lumi diferite, cu preocupări și aspiraţii la poluri opuse, dar tocmai faptul că fiecare descoperea o mulţime de lucruri noi ne‑a făcut să devenim nedespărţiţi. Până să îl cunosc pe Emi, nici nu auzisem de Steve Jobs, iar JavaScript suna din Star Wars. Explicându‑mi ce se afla în spatele unor companii ca Facebook sau Google, îmi arăta o lume secretă, cu oameni care deţin puterea de a influenţa, sau chiar schimba, vieţile tuturor. Prin comparaţie, micul nostru univers din Bucureşti părea limitat. Îmi doream să trăiesc printre oamenii care fabricau viitorul, nu într‑o ţară unde lucrurile interesante și inovatoare ajungeau abia după câţiva ani.

Mi se părea însă că sunt prea visătoare pentru a începe un business. Eram o fată boemă, pasionată de filosofie şi literatură, îmi petreceam timpul citind, mergând la muzeu și la teatru și nu mă preocupa ideea de a face bani. Însă, când Emi mi‑a spus că, pentru a reuşi să îşi crească businessul în publicitatea video, ar trebui să se mute la Londra, am decis să plec şi eu. Nu ştiam ce îmi doresc să fac mai departe, dar speram ca facultatea să îmi dea o direcţie, aşa că am aplicat la Relaţii Internaţionale şi am intrat.

Odată ajunşi acolo, mergeam împreună la tot felul de evenimente cu oameni care lucrau în tehnologie. Unii dintre ei creaseră jocuri pe care le jucau milioane de copii, alţii inventaseră noi moduri prin care puteai să transferi bani în toate ţările din lume sau lansaseră aplicaţii pentru mobil care făceau comunicarea video mai uşoară şi mai ieftină. De câte ori se întâlneau, se felicitau între ei pentru premiile câştigate sau pentru apariţiile în presă. Păreau mereu fericiţi, călătoreau în toată lumea, iar succesul venea la pachet cu libertatea de a decide cum să‑şi trăiască viaţa. Când încercam aplicaţiile sau produsele lor, mă simţeam ca fetiţa cu chibrituri. Ei erau invitaţi să vorbească la conferinţe şi consideraţi surse de inspiraţie pentru alţi tineri, în timp ce tot ce făceam eu era să merg la o facultate plictisitoare.

Deşi mi se părea superficial că nu aveau niciun alt interes în afară de munca lor, admiraţia și atenţia pe care le primeau îmi luau ochii. Explozia startupurilor abia începea în Londra, ceea ce dădea tuturor un optimism nebun și aproape ridicol. Îmbătaţi de succesul companiilor din San Francisco – Uber, Snapchat – care se nășteau în garajele din Silicon Valley, dar ajungeau să cucerească lumea în doar câţiva ani, cei din Europa încercau să reproducă magia.

După primul an de facultate am decis să mă angajez într‑un startup de publicitate pentru a‑mi face cu adevărat intrarea în acea lume. La început duceam scrisori la poştă şi făceam tabele în Excel, dar cu timpul am primit tot mai multe responsabilităţi. După patru ani, conduceam strategia de marketing a companiei. Cel mai mult îmi plăcea că mi se dădea mai mult decât credeam că pot duce. Fiind printre primii angajaţi şi făcând câte un pic din toate, simţeam că pot să contribui cu adevărat la evoluţia companiei. Mi se părea că în niciun alt tip de companie individul nu are atât de mult impact ca într‑un startup, iar dacă aş fi lucrat într‑o corporaţie nu aş fi avut ocazia să învăţ la fel de multe.

După ce am terminat facultatea, oamenii din jur mă întrebau ce planuri am pentru viitor şi, dintr‑o dată, un job – fie el şi într‑un startup – nu mai era suficient. În cap îmi răsunau vorbele părinţilor, care spuneau că pot să realizez orice îmi propun, iar în jur vedeam atâtea povești de succes încât nu voiam să rămân în urmă. Gândurile mă ţineau trează noaptea şi, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai confuză. Fără să știu exact cum sau de ce, voiam neapărat să ajung „sus”.

Weekendurile nu le mai petreceam uitându‑mă la seriale, ci făcând liste cu lucrurile care îmi plăceau versus lucrurile la care eram bună. Am eliminat pe rând tot ce îmi plăcuse până atunci, de la modă la artă şi scris, considerându‑le prea superficiale sau prea demodate. Voiam să găsesc ceva care să ajute oamenii şi, tot frământându‑mă, am ajuns fără să vreau la răspuns. Stresul autoindus din perioada aia mă făcuse să descopăr yoga şi, cu cât practicam mai mult, cu atât deveneam mai interesată de traiul sănătos. Pe lângă interesul meu, observam şi cât de mulţi alţi oameni veneau la yoga, meditau pe iarbă în faţa studioului şi apoi beau sucuri verzi. Intrând în vorbă cu ei, mi‑am dat seama că traiul sănătos devenea un stil de viaţă la modă în Londra și, cu ajutorul tehnologiei, ar fi putut ajunge la oamenii de peste tot. Firul logic îmi spunea că singura mea experienţă reală de până atunci fusese în tehnologie, că toate contactele pe care mi le făcusem în ultimii patru ani erau din acelaşi domeniu şi că Emi ar fi fost încântat să mă ajute să dau antreprenoriatului o şansă.

*

Adoptând moda din California, Londra se umpluse de restaurante vegane, baruri dedicate sucurilor sănătoase, clinici de acupunctură sau terapii alternative. Internetul vuia de reviste dedicate wellness‑ului, iar eu nu mai eram abonată doar la The New Yorker, ci și la Women’s Health și Yoga Journal. După câteva luni de brainstorming şi studiu de piaţă, am ajuns la concluzia că oameni care voiau să trăiască sănătos erau peste tot, însă nu aveau la dispoziţie studiouri de yoga, magazine cu mâncare bio sau specialişti în nutriţie cu care să poată discuta. M‑am gândit că această problemă ar putea fi parţial rezolvată dacă ar exista o aplicaţie pentru mobil şi tabletă prin care oamenii să poată avea consultaţii video sau pune întrebări unor nutriţionişti calificaţi, profesori de yoga şi de meditaţie. Am început să întreb în stânga şi‑n dreapta, încercând să descopăr dacă oamenii ar fi dispuşi să plătească pentru un astfel de serviciu şi, din eşantionul de câteva mii de persoane, rezultatul a fost pozitiv.

În martie 2014, cu statisticile adunate şi un prototip de aplicaţie desenat cu carioci, am lăsat jobul şi am pornit la drum.

Lui Emi i s‑a părut o idee cu potenţial, aşa că a decis să se implice în startupul meu ca prim investitor. În schimbul unor procente din companie, a contribuit cu 20.000 de lire din buzunarul propriu, suficient cât să pot construi aplicaţia. Cu banii de la el puteam să plătesc doi programatori şi, venind din România, acest rai est‑european al băieţilor care ştiu să codeze, mi‑a luat doar câteva săptămâni să îi găsesc pe cei mai potriviţi pentru a transpune în cod ideile mele măreţe.

Ştiam că la început un fondator de startup face de toate, dar tocmai asta îmi plăcea. Mă trezeam dimineaţa, discutam pe Skype cu băieţii din România şi desenam împreună detaliile aplicaţiei, apoi petreceam ore bune studiind piaţa de nutriţie sau făcând liste cu toţi investitorii cărora să le prezint ideea pentru sfaturi şi potenţiale investiţii. Mă întâlneam zilnic cu câte patru‑cinci nutriţionişti sau profesori de yoga pentru a‑i convinge să se înscrie în aplicaţie. Fiecare consultaţie urma să le aducă un procent din suma plătită de utilizator, aşa că cei mai mulţi dintre ei erau încântaţi de posibilitatea de a‑şi creşte veniturile.

Fiind o persoană căreia îi place să deţină controlul, eram în elementul meu. Când vorbeam cu mama la telefon, îi spuneam că nu contează cât de mult muncesc, cât timp o fac pentru mine. Lucrând de acasă, mă așezam uneori pe pervaz și îmi fixam privirea pe valurile Tamisei, până când totul în jur dispărea și puteam să văd viitorul. Îmi imaginam că startupul va cuceri lumea şi că, odată cu el, mă voi transforma și eu într‑o persoană „de succes”.

Am lucrat la aplicaţie toată vara pentru că în septembrie urma să particip la Seedcamp – atunci cea mai prestigioasă competiţie pentru startupuri din Europa. Douăzeci de companii promiţătoare sunt selectate în fiecare an şi doar jumătate dintre ele primesc 25.000 de euro. Aplicaţia nu era încă gata și trebuia să mă pregătesc din greu, pentru că eram îngrozită de vorbitul în public, iar la Seedcamp urma să ţin trei prezentări în faţa a câte 200 de investitori, mentori şi alţi fondatori de startupuri. Repetam în fiecare zi discursul, de cele mai multe ori în faţa păpușilor din copilărie pe care mama mi le trimisese de acasă.

Seedcamp avea loc în campusul Google din Londra, iar în prima zi am ajuns acolo emoţionată, dar optimistă. Îmi făcusem chiar și câteva tricouri personalizate, cu mesaje amuzante despre traiul sănătos. Pe cel cu care am spart gheaţa scria cu roz: „Is vodka vegan?” (mulţi au răsuflat ușuraţi aflând că este). M‑am urcat pe scenă şi mi‑am ţinut prezentarea de trei minute. Am vorbit despre echipă, problema pe care o rezolvam, oportunitatea în piaţa aleasă şi modul în care urma să facem bani. Deşi prima zi era doar un fel de antrenament, când am terminat, în sală era o linişte care nu suna a bine. Coordonatorul programului mi‑a spus că nu a înţeles ce face aplicaţia şi cui se adresează. Mi s‑au înmuiat picioarele, dar mi‑am păstrat zâmbetul şi l‑am rugat să fie mai specific. Mi‑a tăiat‑o scurt, spunându‑mi să refac toată prezentarea. Când am deschis gura să mai pun o întrebare, a continuat în acelaşi registru: „Nu încerca să te aperi, nici oamenii din sală nu au înţeles despre ce e vorba, aşa că la tine e problema”. Am plecat de acolo cu inima frântă, dar hotărâtă să mă întorc a doua zi cu ceva mai bun.

Am muncit toată noaptea la prezentare, încercând să clarific aplicaţia. Cu un singur buton, utilizatorii accesau o listă de afecţiuni medicale sau zone de interes și le bifau pe cele relevante pentru ei. În baza acestor informații, noi le construiam un profil. Algoritmul le recomanda un specialist în funcţie de nevoile lor și le trimitea articole și sfaturi personalizate. Aplicaţia era și un mijloc de centralizare a specialiștilor, devenind astfel o platformă unde toată informaţia venea de la surse autorizate. A doua zi am primit aplauze în loc de sprâncene ridicate. Nu însă şi de la coordonator, care mi‑a reproşat că la sesiunea de Q&A avusesem răspuns pentru orice întrebare. I‑am spus că m‑am străduit să vin pregătită, crezând că investitorii vor aprecia faptul că mă gândisem la toate posibilităţile.

„Uneori e bine să te prefaci că nu ştii răspunsul. Dacă faci pe deşteapta, s‑ar putea să creadă că nu ai nevoie de ei”, mi‑a zis. În acel moment am realizat măsura naivităţii mele. Venisem ca la școală, cu temele făcute, dar fără a ști cum să‑mi joc cartea pentru a obţine ce doream.

După o săptămână, a venit şi răspunsul: un „nu” politicos, dar care mi‑a frânt un pic aripile. Fusesem nechibzuită să îmi închipui că doar pentru că eram fată, tânără şi cu o idee viabilă, aveam şanse să câştig. Startupurile selectate nu erau neapărat într‑un stadiu mai avansat decât al meu, însă, în teorie, rezolvau probleme în pieţe mai mari – muzică, publicitate, energie solară – şi pentru cei de la Seedcamp păreau să aibă mai mult potenţial. Pentru că îmi învinsesem teama de a vorbi în public și prinsesem totuși ceva curaj, am decis să îi contactez pe toţi investitorii pe care îi cunoscusem acolo și să încerc să îi conving din nou.

*

Pentru a termina și lansa aplicaţia, aveam nevoie nu doar de mai mulţi bani, ci și de oameni. Am angajat‑o ca ajutor în Londra pe Anna. Avea 22 de ani, studiase nutriţie şi nu mai avusese niciun job, însă îşi dorea să poată pune în aplicare lucrurile învăţate la şcoală şi să ajute oamenii să trăiască sănătos. În următoarele săptămâni, împreună cu ea şi cu ajutorul lui Emi, am pregătit o prezentare nouă, cifre şi studii de piaţă care să ne susţină ipotezele şi am pornit să convingem nişte investitori. Prima încercare a fost un dezastru: am intrat în biroul investitorului, am scos laptopul şi am început să prezint entuziasmată. El însă răspundea la e‑mailuri. Abia la câteva minute după ce am terminat şi deja se lăsase o linişte jenantă, a ridicat privirea şi ne‑a spus: „Interesantă idee, dar mie personal nu îmi pasă de nutriţie”.

Anna era şocată, însă eu mi‑am luat în serios rolul de CEO şi i‑am ţinut un discurs motivaţional în drum spre metrou. I‑am explicat că în momentul respectiv feedbackul era tot ce conta şi cu cât primeam mai mult, fie şi negativ, cu atât aveam mai multe unghiuri din care să atacăm problema. I‑am mai spus şi că trebuia să ne îndrăgostim de procesul de a construi ceva, nu să aşteptăm să ajungem la rezultat ca să fim fericite. Mai mult încercam să mă îmbărbătez pe mine, dar a funcţionat pentru amândouă. Credeam în ideea mea pentru că văzusem cum traiul sănătos îmi îmbunătăţise calitatea vieţii şi, cu idealismul începătorului entuziast, voiam să le demonstrez tuturor că pot face și ei la fel.

Mergeam la întâlniri cu acelaşi elan şi luam fiecare „nu” ca pe o provocare de a îmbunătăţi produsul, strategia sau măcar prezentarea. Săptămânile treceau, iar noi ajunseserăm să dormim din ce în ce mai puţin. După întâlniri ne întorceam acasă la mine, scoteam hârtie şi carioci şi ne apucam din nou de brainstorming. Din septembrie până în decembrie am schimbat produsul de cel puţin cinci ori.

Pentru că nutriţia era piaţa cu cel mai mare potenţial în Londra, am decis să eliminăm celelalte tipuri de experţi (yoga, fitness, meditaţie). Realizând că unii oameni vor vrea să aibă și consultaţii fizice, am creat o hartă virtuală cu nutriţioniştii calificaţi din perimetrul utilizatorului, pentru a permite programări. Am adăugat şi un element caritabil, prin care urma să donăm un procent din toate consultaţiile unei asociaţii care ajută copii orfani cu apă şi mâncare. Încercam din răsputeri să găsim acel model de afacere care să îi facă pe investitori să aibă încredere că, odată lansată, aplicaţia va atrage utilizatori. Însă răspunsul lor rămânea acelaşi: „Vrem să vedem cel puţin trei luni de creştere, cu utilizatori reali, până să investim”.

Ca să ajungem în acel punct, aveam nevoie de bani. Devenise un joc al oului şi al găinii: le explicam investitorilor că nu putem trece de cele trei luni fără o investiţie, iar ei ne răspundeau că sigur vom găsi un investitor dispus să ne dea bani şi, odată ce vom avea rezultatele pe care ei le aşteptau, să ne întoarcem pentru mai multe discuţii. Surpriza cea mai mare am avut‑o din partea femeilor. Îmi imaginasem că vor fi suporterii noştri, dar nu a fost aşa. La una dintre întâlniri, îi explicam singurei femei din încăpere strategia noastră de marketing, iar ea îşi dădea ochii peste cap. I‑am spus că lucrasem în marketing patru ani şi că aveam ceva experienţă. A pufnit ironic şi a spus: „Dacă zici tu, trebuie să te cred, nu? Doar tu eşti expertul în marketing”.

În cele trei luni de încercări, am avut aproape 100 de întâlniri. Înainte de fiecare, vedeam cel puţin alţi trei antreprenori aspiranţi stând la rând, cu mâinile încleștate pe laptopuri sau butonând telefoanele ca într‑o transă. Sute de tineri începeau startupuri în fiecare zi, iar investitorii erau bombardaţi cu propuneri şi idei. Cu cât creştea oferta, cu atât investitorii aşteptau să vadă ceva mai surprinzător, mai inovator şi cu potenţial mai mare de a face profit rapid. Mi se părea nedrept să ne spună că nutriţia nu este importantă şi să aleagă să investească în companii care făceau cutii de carton pentru depozitare. Majoritatea investitorilor aveau în jur de 40 de ani, iar pentru ei acest trend al traiului sănătos era irelevant. La întâlniri le aduceam sucuri sau gustări sănătoase făcute de Anna, dar nici nu se atingeau de ele. Când îi întrebam ce făceau ca să îşi păstreze inima şi creierul în formă, cei mai mulţi ridicau din umeri sau ne spuneau că meditaţia este pentru hipioţi.

*

Cele 20.000 de lire de la Emi se terminau, programatorii din România trebuia plătiţi că să poată continua dezvoltarea aplicaţiei, iar eu învăţam să trăiesc cu o perpetuă gheară imaginară în jurul gâtului.

Așa eram în ziua în care m‑am dus la spital, panicată. Xanaxul reușise să domolească strânsoarea suficient cât să ignor vocea asistentei care îmi spunea că îmi va face o trimitere la psiholog. I‑am zis să mi‑o trimită pe e‑mail pentru că mă grăbeam să mă întorc acasă.

Următoarele ore le‑am petrecut în faţa laptopului și m‑am culcat spre zori, după ce vorbisem încă o dată cu băieţii ca să fiu sigură că demo‑ul aplicaţiei mergea perfect. Am adormit testând simultan pe trei telefoane diferite și repetând discursul până când memorasem fiecare inflexiune a vocii; degetul apăsa un clic imaginar în pauzele dintre cuvinte, unde urma să schimb un slide. Acest ultim investitor de pe listă investise într‑o mulţime de companii, așa că aveam pregătite cifre pentru orice statistică pe care ar fi putut să o ceară, planul detaliat pentru următoarele luni și numele tuturor partenerilor (reviste, studiouri de yoga, cabinete de nutriţie) pe care îi convinsesem să distribuie aplicaţia. Am sperat până în ultimul moment al întâlnirii că vom reuşi să obţinem un „da” salvator.

După 30 de minute de discuţii, am dat mâna cu el, mi‑am înghiţit cu greu lacrimile şi am plecat acasă cu refuzul final. În următoarele zile, am fost într‑o transă controlată. Mi‑am găsit curajul să‑i contactez pe toţi cei 200 de nutriţionişti pe care reuşisem să îi conving să se înscrie pentru lansarea aplicaţiei şi să le spun că, din păcate, în 2015 nu vor avea parte de câştiguri suplimentare. Am discutat cu avocaţii să mă asigur că nu datorez nimic nimănui. Am închis site‑ul, oprindu‑mă la fiecare pagină şi plângând peste fiecare cuvânt pe care îl scrisesem în acele multe nopţi nedormite. Mă ocupam de toate treburile logistice cu precizia unui robot, încercând să amân momentul în care urma să mă uit în ochii lui Emi, ai Annei şi ai apropiaţilor şi să le spun că ideea mea se dovedise a nu fi atât de revoluţionară precum îi făcusem să creadă.

Cu Anna a fost cel mai greu. În câteva secunde i‑am luat tot entuziasmul şi energia pe care i le dădusem în ultimele luni. Mai mult decât şefa ei, devenisem un mentor care îi spunea ce să citească, cum să înveţe să se concentreze, cum să scrie pe blog sau cum să prezinte în faţa investitorilor. Acum eram doar un şarlatan care nu avea să scoată niciun iepure din joben. Ai mei şi Emi îmi spuneau că sunt mândri de mine pentru că încercasem să construiesc ceva de la zero, că m‑am luptat până în ultimul moment şi că nu am renunţat. Deşi ştiam că făcusem tot ce îmi stătea în putinţă, tot mă simţeam vinovată că banii şi încrederea investite în mine nu urmau să aducă niciun profit. Mi se părea penibil că scrisesem în prezentări că vreau să schimb vieţi, însă nu reuşisem să conving nici măcar un investitor că era posibil. Îmi era greu să mă obişnuiesc cu gândul că se terminase totul atât de repede şi că toată munca noastră se dusese pe apa sâmbetei. Îmi era ruşine şi de faptul că trebuia să mă întorc la statutul de angajat, dar dacă de la 1 ianuarie nu găseam de lucru, nu puteam să continui să îmi plătesc chiria în Londra şi să am ce mânca.

Am început să aplic pentru joburi şi la fiecare interviu trebuia să spun povestea eşecului meu. Îmi transpirau palmele şi nu ştiam cum să fac oamenii să creadă în mine, în ciuda faptului că nu reuşisem să realizez ce‑mi propusesem. Aveam impresia că toate abilităţile îmi erau subminate de acea pată neagră pe CV şi că, de fapt, nu eram atât de deşteaptă, ambiţioasă ori capabilă precum voiam să arăt. Un an privisem înainte, crezând că în sfârșit îmi găsisem drumul. Acum mă întorceam de unde plecasem şi nu aveam niciun reper în afară de toate greşelile făcute până atunci. Îmi era frică de faptul că nimic din ceea ce voi vrea să fac nu o să îmi iasă. Sau, dacă o să fac ceva, voi rămâne mereu la un nivel mediocru.

Când m‑am urcat în avion spre România, era aproape de Crăciun, dar eu numai de sărbători nu aveam chef. Eram obosită, tristă şi speriată. Cu o zi în urmă avusesem un interviu la Onefinestay, unul dintre cele mai de succes startupuri londoneze, însă nu aveam nicio speranţă. Una dintre întrebările CEO‑ului fusese ce aş face diferit dacă aş lua‑o de la capăt, iar eu îi dădusem o mulţime de exemple – aş fi început în San Francisco, nu Londra, aş fi studiat mai mult piaţa şi aş fi căutat investitori cu experienţă în domeniul sănătăţii. Chiar înainte de decolare, m‑a sunat să îmi spună că primisem jobul. După ce am închis, am realizat că îl minţisem. Ce aş fi făcut diferit ar fi fost că nu aş mai fi început un startup.

*

În vacanţa de Crăciun am petrecut mult timp analizând ce simţeam. În camera unde crescusem, plimbându‑mi degetele pe cotoarele cărţilor care îmi modelaseră adolescenţa, am putut să opresc vârtejul. Precum o ceapă, m‑am dezbrăcat de fiecare strat pe care îl adunasem în ultimii cinci ani. Amintirile despre cine eram când am pornit la drum dureau mai tare decât eșecul în sine, dar, în loc să mă afund în depresie, mă eliberam câte puţin. Eram intrigată de această contradicţie din capul meu: voiam să simt că am eşuat, însă realitatea era că singurul mod în care simţeam că eşuasem era prin ochii celor pe care îmi dorisem să îi impresionez. Frica paralizantă de a face pași înapoi era doar un simptom al dezrădăcinării. Bâjbâisem mult timp după un sine care fusese acolo de la început, ascuns sub o grămadă de identităţi împrumutate. Începusem un startup ca să îmi găsesc un loc într‑o lume de care nu aparţineam de fapt, iar acum eram uşurată că puteam să o părăsesc. La fel ca atunci când te îndrăgosteşti şi proiectezi calităţi inexistente asupra obiectului dorinţei, în povestea mea cu antreprenoriatul poleisem oamenii şi ideile cu aur în loc să mă uit la realitate aşa cum era.

În anul care a trecut de la eșecul meu, am aflat că și în lumea tehnologiei poţi să te simţi un pion dispensabil, lucrând pentru șefi care îşi tratează angajaţii ca pe mobila din birou. Am văzut că și oamenii din tehnologie pot fi plictisitori şi nu atât de inteligenţi precum par, că nu toate ideile sunt interesante sau au alt scop în afară de a face bani şi că tehnologia nu este singura lume care generează inovaţie. După diferitele roluri jucate în lumea startupurilor, simt că pot să las întreg spectacolul în urmă, fără să mă întreb „ce ar fi fost dacă”. Încercarea antreprenorială m‑a învăţat să cer mai mult de la mine şi de la ceilalţi, să negociez, să am mai multă răbdare şi migală sau să comunic mai bine, dar aş fi putut să învăţ toate astea şi făcând altceva. E drept că poate nu aș fi învăţat să citesc linii de cod sau să înţeleg cum funcţionează fondurile de investiţii. Creionându‑mi un ideal fals şi însuşindu‑mi valori străine, pusesem un plasture pe o rană veche, pe care însă nu o dezinfectasem înainte. Caut în continuare și poate că nu voi ajunge niciodată la un răspuns definitiv. Poate că acest răspuns pe care mi l‑am imaginat atâta timp ca având puterea magică de rezolvare a întregului puzzle existenţial nici nu există. Acceptând că pasiunile mele nu trebuie să fie perfect aliniate cu cele ale generaţiei sau să fie bine plătite ca să conteze, am reuşit să mă desprind de obsesia etichetelor pe care mi le pun alţi oameni. Luându‑mi de pe umeri povara autoimpusă de a schimba lumea prin tehnologie, mi‑am redat libertatea şi am înţeles că singurul lucru pe care trebuia să îl schimb era lentila prin care privesc eu lumea. Zgâriată, aburită și uneori mioapă, măcar este a mea.