Apicultura la pensie: din mijlocul stupilor direct pe YouTube

România a fost în 2018 cel mai mare producător de miere din Uniunea Europeană, care se luptă pentru supremația mondială a mierii cu China. Pentru că România are cel mai mic preț de achiziție al mierii de la procesator: 1,82 euro/kg în 2018 (jumătate din prețul mediu la nivelul Uniunii), industria locală e împinsă să crească. Se vorbește inclusiv de dat borcane cu miere în școli.

Deși există un Plan Național Apicol prin care apicultorilor li se decontează cheltuielile asociate stupinei, iar Ministerul Agriculturii susține că apicultura este un vector al creșterii economice, apicultorii sunt nemulțumiți de felul în care guvernanții gestionează sectorul: nu-i sancționează pe cei care comercializează miere sintetică și cer derogări de la UE pentru folosirea neonicotinoidelor (pesticide agricole care dăunează albinelor), ceea ce naște conflicte între apicultori și fermieri.

Ca să înțelegem cum arată politica națională în privința mierii, care sunt problemele și ce soluții există pentru un ecosistem funcțional, avem nevoie și de cunoștințele și curiozitățile tale. La finalul articolului, spune-ne la ce întrebări ai vrea să-ți răspundem despre subiect sau dă-ne de veste dacă ai expertiză în domeniu sau știi pe cineva care ne-ar putea ajuta.

La început de octombrie, când ziua-i încă de tricou și seara te obligă la geacă de fâș, colonii de 10, 15, poate 20 de mii de albinele vibrează amorțite în Tronari, un sat de pe valea Buzăului. Zumzăie în 20 de cutii colorate, numerotate și aliniate la umbra merilor din curtea casei de vară a familiei Stănescu. Puține sunt viteze și-și trag piciorușele spre urdiniș, ușa stupului care deschide calea spre rampa de zbor.

„Sub 12 grade, nu se mai încumetă niciuna”, spune Ion Stănescu, unul din cei aproape 30 de mii de apicultori din țară, care se plimbă printre stupi în sacou gri ecosez, cu bască asortată și ochelari prinși cu șnur în jurul gâtului – adică o variantă a ceea ce a purtat o viață ca profesor de matematică în comuna Chiojdu, județul Buzău, unde locuiește și astăzi împreună cu soția, fostă învățătoare.

În 73 de ani nu a avut nici telefon, nici ceas. Spune că primul l-ar deranja, iar de al doilea n-a avut niciodată nevoie. „Eu mă ghidez după cer, după soare, după alte lucruri.” De trei ani are însă propriul blog și canal de YouTube, „Stupul cu blazoane”, unde împărtășește învățăturile lui despre creșterea albinelor cu alți împătimiți.

De albinărit s-a apucat la pensie, după ce a privit ani întregi de pe margine la zecile de apicultori din comună, peste 50 din cei 3.000 de locuitori. Iubea mirosul de ceară și polen proaspăt de prin ogrăzile lor și deseori stătea să le asculte zumzetul, dar nu-și imagina că la pensie va ajunge unul dintre ei.

A cumpărat inițial doi stupi și cel mai mult a avut 30. Pe unii i-a pierdut din lipsă de experiență, pe alții i-a înmulțit cu brio odată ce a învățat meserie din mers, din practică și din cărți, pentru că a observat că apicultorii profesioniști sunt mai degrabă secretoși cu amatorii. A început ca la școală, cu manualul apicultorului, dar s-a lăsat convins abia după ce a verificat teoria în teren, lângă albine.

După aproape 10 ani, are un dosar cu șină plin de hârtii – pliante despre creșterea albinelor, despre bolile lor, despre pesticide și produse apicole pe care le poate obține din îngrijirea lor. Are chiar și un mini-jurnal de bord despre starea familiilor din prisacă, unde notează schematic impresii. „Familia 11, 3 sept. 7 rame. Are miere și ceva păstură. Arată bine.” Sau: „Căutăm regina. După aproximativ 30 de min, am găsit-o.”

Odată cu albinăritul, a descoperit că se descurcă și cu tâmplăria. Și-a construit singur stupii, hrănitoarele și ramele de lemn din stup, chiar a recondiționat un dulap în care se pot agăța rame ca niște umerașe. A inventat până și un stup matrimonial pentru împerecherea reginei, cea mai remarcabilă albină din colonie și singura care poate depune ouă (până la 2.000 pe zi). Stupul are mărimea unei cutii de pantofi, și în el strecoară două rame, o regină, o mână de albine și miere pentru hrană, apoi îl mută la patru kilometri de celelalte familii. Pentru că a vrut să urmărească evoluția fără să deranjeze procesul, pe-un perete lateral a montat un geam.

Stănescu crede că peste 50 de ani de matematică îl ajută astăzi să inoveze în stupină – fie că experimentează cu organizarea ramelor (a observat că e mai bine să le pună paralele cu urdinișul pe timp de iarnă, că nu intră frigul prin ele), sau cu pernițe umplute cu frunze de porumb pentru izolarea și iernarea stupilor. „Noaptea te gândești și ziua faci.”

Gândirea organizată, obișnuită să sistematizeze continuu, îl face să se simtă parte din ecosistemul albinelor. În plus, munca îi continuă firesc viața la catedră; acolo unde încerca să se apropie de fiecare elev pe limba lui, în funcție de năravuri și simpatii, unde încerca să se facă util ecuație cu ecuație. Astăzi, clasa este stupina, iar rolurile sunt puțin schimbate: albinele îl învață pe el despre organizare și meticulozitate și îl recunosc ca pe unul de-al lor.

Curios să afle ce înseamnă să faci pastoral – adică să mergi cu stupii lângă culturile mari de floarea-soarelui, salcâm sau rapiță atunci când înfloresc –, s-a dus de două ori acum cinci ani. Cunoștea un fermier care l-a lăsat să-și așeze stupii pe terenul lui, cu promisiunea că vor fi în siguranță și, cel mai important, că nu va face stropiri. Deși el a avut noroc, știe că una dintre marile probleme ale apiculturii astăzi este incapacitatea fermierilor și apicultorilor de a lucra împreună. Albinele au nevoie de nectarul florilor, iar culturile de polenizare, însă pesticidele cu care sunt tratate culturile ajung să omoare, în timp, albina. „Parcă fac în dușmănie, unul împotriva celuilalt”, spune Stănescu despre fermierii care nu-i anunță pe albinari când dau cu neonicotinoide, cele mai periculoase substanțe pentru albine, pentru care România cere anual derogări de la Uniunea Europeană.  

Deși-i plăcea să vadă cum se adună zecile de kilograme de miere într-un singur stup, a renunțat la idee după două încercări. Erau prea multe drumuri la 50-70 de km distanță, era nevoie de forță fizică și multă anticipație, iar el nu mai avea vârsta potrivită pentru toate la pachet. I-a lăsat în curtea cu meri, mure, aluni și trandafiri din Tronari, unde un stup dă 10-20 de kg de miere în medie într-un cules (din maximum două, dacă vremea e bună), nu 30-40, dar munca e mai ușoară, deschisă la tot felul de experimente. Cea mai recentă dintre ele a presupus crearea unui blog și a unui canal de YouTube.

După ce-a ieșit la pensie, poveștile despre albine au început să le înlocuiască pe cele despre școală și matematică, iar Andra, fiica lor care e acum marketing manager în București, dar se întorce lunar în vizită acasă cu soțul ei, se minuna de ele de fiecare dată. Până într-o seară, când soțul ei i-a propus socrului să-și facă un blog despre apicultură. Deși Stănescu a fost puțin sceptic la început, tot el a început să vină cu idei pentru filmulețe. Așa a apărut „Stupul cu blazoane”, nume adoptat după Casa cu blazoane, un conac devenit muzeu în Chiodju, lângă casa în care Andra a crescut.

În trei ani, canalul a adunat 18 video-uri, filmate de ginerele lui, și vreo 544 de abonați, de la care primește și sugestii: să facă un video și cu modul în care își confecționează hrănitoarele, pentru sunt speciale, din placaj.
A vorbit și despre tehnicalități – pregătirea ramelor pentru iarnă, construirea unor capcane pentru viespi, extragerea mierii –, dar a filmat și viața de zi cu zi a zburătoarelor – activitatea de la urdiniș din cursul dimineții, zborul de curățire sau prezentarea habitatului lor natural. Cel mai vizionat filmuleț are peste 13 mii de vizualizări și vorbește despre pregătirea de iarnă a stupilor, pe care a terminat-o deja la sfârșit de octombrie, iar fiecare postare de pe blog menționează metodic și date tehnice: „Ziua și ora: 7 Aprilie 2018, orele 11:30. Temperatura: 19 grade Celsius. Zona: jud. Buzău”.

Crede că e important ca oamenii să știe ce temperatură era afară la momentul filmării, mai ales atunci când umblă efectiv în stup. De ce mai multe ori, temperatura dictează și tipul, și durata intervențiilor.

Ar vrea ca următorul filmuleț să fie despre roiniță, o plantă cu miros de lămâie verde mentolată, cu care poate ademeni albinele să intre în stup. Smulge un snop, îl freacă în palme și ele vin după miros. După ce-a aflat că roinița e și un soi de plantă medicinală similară cu izma sau menta, a început să strângă semințe și să viseze la o plantație. La cum miroase, pasiunea pentru ea s-ar putea transforma și într-o linie de cosmetice.  

Pentru Stănescu, albinele sunt niște animale de companie care îi oferă miere curată pentru familie; un bonus, practic, pe lângă beneficiul unei minți vioaie și a unui trup relaxat.

Cele 200-300 de kg de miere pe care le produce rămân în familie și în casele cunoscuților, iar la târgurile apicole merge doar ca vizitator curios, să vadă ce mai fac alții și ce mai poate învăța din mers. Crede că dacă era mai tânăr, sigur s-ar fi implicat și el în vreo asociație sau cooperativă. Acum îi pare doar o sursă de tămbălău cu birocrație și neînțelegeri între apicultori, un zgomot de care nu are nevoie. Munca pe lângă albine îi aduce, în schimb, relaxare, chiar odihnă. „Dacă vin aici, gata, am uitat de toate celelalte probleme.”