ASTA ≠ ESTE

La sfârșitul lui iunie 2012 eram în România de mai bine de șase ani și știam că urma să plec în curând. Era vremea pentru al treilea tatuaj. Mi le fac în momente de tranziție. Un dragon celtic, înainte să plec în Mongolia la finalul facultății, simbolul unui cod moral întruchipat de o fraternitate în care nu mă așteptam să intru dar pe care am ajuns să o iubesc. O mână cu unelte în loc de degete, simbolul fundației comunitare pe care am înființat‑o în 2007 în Odorheiu Secuiesc. Tatuajele sunt dovezi a ce a fost, un mod de‑a conecta memoria și pielea printr‑un proces dureros, cathartic. Ideea de a uita și de a fi uitat m‑a deranjat mereu. Tatuajele dau cumva permanență. Mai e și gândul că niște arheologi vor discuta nedumeriți, într‑un viitor îndepărtat, mumia mea tatuată.

Am găsit un salon de tatuaje – unul destul de hipsteresc din București – și am verificat modelul cu niște oameni de încredere. Venise momentul să trasez motivul pentru care am ales să rămân aici mai mult decât oriunde altundeva și să respir adânc, controlat, pe măsură ce acul tăia prima oară pielea și nu mai era cale de întoarcere.

De ce ASTA ≠ ESTE? Probabil pentru că însumează ceea ce am încercat să trăiesc, să fiu, timp de șase ani. Provocarea de a trăi ASTA ≠ ESTE m‑a ținut destul de ocupat, în timp ce încercam și să îmi dau seama în ce cred și ce e important pentru mine. Trecerea prin varii experiențe a generat o gamă interesantă de descrieri, de la cowboy comunitar (probabil din cauza cizmelor), geek al filantropiei, post‑hipster, chestii drăguțe și chestii mai puțin drăguțe. Un american ca un spiriduș supradimensionat care a trăit mai mult în afara decât înăuntrul Statelor Unite, instructor pribeag și antreprenor social, activist și om care crede cu încăpățânare în oameni.

Îmi place să pun mâna și știu să torn ciment cot la cot cu cei mai buni. Prietenii mei din Harghita mă cheamă când trebuie să taie un copac, pentru că știu că nu mă pot abține să fiu din când în când tăietor de lemne. Îmi plac și caii, navigația și viața bună; și să frig grăsime de porc pe băț la foc, cu niște pălincă tare. Am reușit să înființez prima fundație comunitară din România, am construit concursurile ReStart, care au ajuns la sute de mii de oameni, vorbesc românește cu accent unguresc, nu cânt deloc rău la flaut. Îmi tatuez convingerile.

---

Să ne întoarcem însă în mai 2006. Nu țin minte exact la ce anume reacționa acel trainer, țin minte doar răspunsul: „Asta este”. Eram în a doua zi de instrucție cu Peace Corps, proaspăt aterizat și plin de acea glorioasă naivitate care explică de ce America iubește supereroii. Şi un trainer îi spunea unui voluntar entuziast de 20 și ceva de ani, „asta este” – n‑ai ce‑i face, băiete, nu poți să învingi, n‑are rost nici să‑ncerci, lucrurile sunt așa cum sunt. După o scurtă dezbatere prin care m‑am asigurat că indignarea mea era măcar parțial justificată, am cerut ca expresia să fie interzisă în Peace Corps; cine era prins cu ea, trebuia să pună un leu într‑o cutie (chestie care la salariul unui voluntar periclita grav fondurile de bere). Exageram? Bună întrebare. Glumeam?

Nu chiar. „Asta este” nu are ce căuta în Peace Corps, programul de voluntariat global construit de Kennedy care în ultimii 20 de ani a adus mii de voluntari în orașe și sate din România și care acum, pentru că am intrat în UE, se închide. Peace Corps funcționează cu speranța acelor tineri cu ochi mari și încrezători, nu poate fără credința lor că orice e posibil. „Asta este” nu are ce căuta într‑o asemenea realitate și, cred eu, niciunde în societatea civilă sau în discursul social. „Asta este” oferă o dispensă fatalistă. Nu doar că „viața e grea” sau „nu e corect”. Asta pot să accept. „Asta este” înseamnă și „nu e responsabilitatea mea să fac ceva”. Nu e pe naiba.

În vara aia din 2006, cei 76 de viitori voluntari am învățat româna și ne‑am pregătit pentru joburile alocate – fie predat engleză, fie lucru în societatea civilă. Zece săptămâni încinse în Ploiești, cu multă bere, șaorma și, cât permitea bugetul de 80 de lei pe săptămână minus bere, câte‑un tren personal spre munți sau spre capitală. Am învățat să iubesc mai întâi mirosul castanelor, apoi al teilor infuzați de substratul înțepător de petrol.

Nu mă gândisem prea mult la România înainte să plec de‑acasă, din Minneapolis – știam de Ceaușescu, de Nadia și de Dr. Nick Riviera din The Simpsons (da, e român, altfel de ce ar exclama „Great Ceacescu’s Ghost”?). Când a sunat Peace Corps cu o lună înainte de plecare și după un an de interviuri, am căutat pe Google. Primele fotografii erau cu munții Retezat. Super. Abia aștept.

Ploiești nu era chiar munții Retezat, dar mi‑a oferit o perspectivă probabil mai educativă prin care să fac cunoștință cu România. Printre rămășițele de beton ale socialismului, „asta este” a devenit mai ușor de înțeles (dar nu de iertat) pe măsură ce am aflat cum funcționează România – statul, Biserica, slăbiciunea activismului civil și relativa falimentare a capitalului social.

Tot acolo am învățat să folosesc „asta este” sarcastic, mulțumită gazdei mele. Era o doamnă fantastică, pe la 70 de ani, fost director de restaurante în vremea comunismului. Survola deasupra ta în timp ce haleai salata boeuf, ciorbă, încă o ciorbă, minim trei feluri înainte de desert, zâmbind maniacal și gângurind moale: „Îți place?”. I‑am spus că soția mea și cu mine urma să plecăm la Odorheiu Secuiesc (Peace Corps hotărâse că dacă ne descurcam atât de bine cu româna, sigur suntem niște savanți lingvistici care vor învăța maghiară cât ai zice egészségedre). Şi‑a pus jos satârul și a spus aspru: „Sunteți aici să îi ajutați pe români…”. Pauză. Nu clipeam. „Şi umblă cu cuțite la ei, să știi!”

Cuvintele astea veneau de la o doamnă care grădinărea adesea cu o baionetă din Al Doilea Război Mondial.

M‑am uitat la ea, am zâmbit dulce, am ridicat din umeri și am zis: „Asta este”. Femeia și‑a dres vocea și s‑a întors la gătit.

---

Odorhei a fost într‑adevăr altceva. Când oamenii mă întrebau cum mi se pare în România, glumeam doar pe jumătate spunând că nu știu, pentru că locuiesc în Odorhei. Singura dată când am auzit română acolo a fost când am fost tras pe dreapta pentru că vorbeam la mobil în timp ce conduceam. Când i‑am dat polițistului permisul de conducere american, a trecut și el la maghiară.

Odorhei este o comunitate caldă, unită. M‑am îndrăgostit de orășel și am decis să mă ocup serios de războiul între mentalitatea „asta este” și puterea oamenilor care, deși îl foloseau, nu erau multumiți de rezultate. Deși principalul meu proiect era la un ONG local care se ocupa de dezvoltarea rurală și protecția mediului, am început să vorbesc cu oamenii despre preluarea controlului asupra timpului și spațiului lor prin ce știu să fac mai bine – filantropie. Mai exact, o fundație comunitară. Fundațiile comunitare înseamnă să strângi bani locali, de la localnici, pentru proiecte locale, oganizate de localnici. Să ajuți oamenii să‑și dea seama că dacă așteaptă guvernul să aibă grijă de ei, s‑ar putea să aștepte mult și bine.

De ce această expresie anume a filantropiei? Pentru că e ca un fel de bancă a binefacerii, neapărat bazată pe strângere de fonduri – or, comunitatea nu avea antecedente recente și solide cu actul de a da, așa că poate am vrut să văd dacă pot să schimb asta. Poate pentru că se pare că dintotdeauna m‑am ocupat de strângerea de fonduri. Se pare că pe la opt ani, am citit un articol din The New York Times despre cineva care a alergat un maraton caritabil. Şi‑am zis că o să fac și eu asta. De ce? Ca să‑mi plătesc facultatea. Planul? Să dau un anunț: copil sărac, are nevoie de bursă, vrea să alerge pentru ea.

N‑am ajuns să alerg maratonul (din cauza vârstei minime), dar n‑ar fi fost de mirare dacă părinții mei liberali stângiști și extrem de educați mi‑ar fi zis, „Dă‑i bătaie”. Doar au trăit ani de zile în jungla din Honduras, punând pe picioare cooperative, și m‑au dus să copilăresc în Botswana.

Am continuat să mă joc cu strânsul de fonduri, câștigând premii pentru vânzarea de chestii din ușă‑n ușă pentru acțiuni școlare, până când, cât eram încă la facultate, am început să conduc prima mea organizație de dezvoltare a comunității. Am absolvit teatru și flaut clasic și am plecat din școală știind că nu vreau să fac niciuna dintre ele – nu pot să stau toată ziua într‑o sală de repetiții și actorii sunt plictisitori la petreceri.

În următorii câțiva ani, a început să mă intereseze mai mult decât milioanele de dolari pe care echipele mele și cu mine le strângeam. Ce reprezentau banii ăia? Cum reflectă dolarii capitalul social? Cum comunică ei o investiție în umanitate și în Bine și cum îi poți face pe donatori, mari și mici, să simtă că, dincolo de a da, sunt parte importantă din ceva? Cum faci ca, și dacă dau foarte puțin, să se simtă la fel de respectați ca cel care a dat un milion de dolari?

Eram încă voluntar Peace Corps când am înființat Fundația Comunitară din Odorhei, ca să răspund acestor întrebări într‑un context românesc. Încă nu mă hotărâsem să rămân – soția mea voia să plecăm acasă și părea oricum un experiment cu șanse minime de reușită. Era cam nebunie, dacă mă gândesc bine, pentru că oamenii nu prea donau ONG‑urilor care acopereau nevoi fundamentale: copii, bătrâni sau mediu. Şi atunci de ce să sprijine o fundație comunitară care te provoacă să investești acum, gândindu‑te că unul dintre concetățenii tăi va avea o idee bună cândva în viitor și o va pune în aplicare pentru a‑ți îmbunătăți comunitatea?

Eram încă acel voluntar cu ochi mari și idealist – dovada numărul unu pentru naivitatea americană care crede pur și simplu în ce e Bine, cea care te face să‑ți pui niște colanți și să te iei la trântă cu lumea.

Îmi era clar că existau și există încredere și capital social, dar că societatea civilă încerca să le definească după modele din Vest. Sunt convins că societatea civilă e puternică în România, doar că terminologia complexului filantropic militar‑industrial anglo‑saxon nu e potrivită pentru a descrie reciprocitatea comunitară mică și frumoasă. În încercarea de a defini schimbarea socială, organizațiile de dezvoltare comunitară căutau organigrame și sustenabilitate și omiteau corurile locale, cluburile de dans, mamele care organizau un protest împotriva șoferilor neatenți la cărucioare șamd. Așa că mi‑am setat o misiune pe model mic‑dar‑frumos, interesul‑cetățenilor‑înainte‑de‑toate, pentru a extrage și a extinde Binele.

Dar mai întâi era nevoie de o schimbare de perspectivă. Localnicii nu vedeau încrederea pe care o aveau unii în alții. Mi‑am dat seama într‑o seară, când așteptam împreună cu un coleg autobuzul spre casă, într‑un sat unde munceam la construcția unui centru de instruire într‑un fost grajd și a unei unități de biogaz. Dar nu știu de ce în seara aia autobuzul n‑a oprit, lăsându‑ne cu ochii la propriu în praf. Planul B a fost autostopul. Din nefericire, eu arăt ca un viking și colegul meu ca un motociclist din Hell’s Angels. Nu prea aveam speranțe. Încet, încet, s‑a lăsat întunericul. Ne gândeam să facem un foc când a oprit un domn. Discutând pe drum, șoferul cumsecade ne‑a întrebat cu ce ne ocupăm. Colegul meu i‑a spus de conservarea mediului și eu, de fundația comunitară. Şoferul, un Janos oarecare, a rumegat puțin conceptul și a spus: „Nicio șansă. Oamenii de aici nu se ajută unii pe alții”.

Lasă ironia să se‑așeze. Bărbatul care oprise în miezul nopții să culeagă două personaje dubioase susținea că oamenii ca el nu se ajută între ei. Cireașa de pe tort a fost că nu a acceptat bani pentru benzină. „A fost plăcerea mea”, ne‑a zis în timp ce îi mulțumeam. Astfel de scenarii se tot repetau când vorbeam cu oamenii. O idee tot reapărea: kalaka (clacă). O întâlnire a comunității pentru a construi ceva pentru comunitate. Așa se construiseră școlile, spitalul, bisericile și celelalte clădiri vechi fantastice presărate prin Odorhei – un motiv de mândrie și o reprezentare vizibilă, tangibilă, pentru ce speram să facem. Așa că am început să întrebăm oamenii: ce să măi clăcuim?

Glumind cu campanii Pimp‑My‑Bloc (dar renunțând la nume din respect pentru MTV), ne‑am oprit la cele 36 de locuri de joacă neîntreținute de administrația locală, niște răni sterpe răsfirate prin conștiința colectivă. Cum primarul nu credea că vom reuși ceva, a aprobat planul meu și‑al lui Hunor, aliatul meu de 2,10 metri jucător de baschet semiprofesionist, și am început iar să vorbim cu oamenii.

„Cumpărați chestii”, ne-au spus. Din tupeu de activiști comunitari moraliști și lipsă de fonduri, am zis „nu”. Reparați‑le cu noi, apoi poate cumpărăm chestii. OK, dar va fi nevoie de oameni. Am început să batem la uși în căutare de voluntari. S‑a întâmplat ceva nostim. Discuție la prima ușă: Vreți să veniți să reparați locul de joacă? Da, sigur, copiii mei se joacă acolo. Minunat. Şi vecinii dumneavoastră? Nu o să vină. Următoarea ușă. Vreți să veniți să reparați locul de joacă? Da, sigur, citesc uneori acolo. Va veni vecinul? Nu.

S‑a întâmplat de sute de ori și ne‑am dat seama că suntem într‑o comunitate de 37.000 de oameni buni care nu se vedea pe sine ca o comunitate bună. Asta este.

---

În seara dinaintea primei clăci, m‑a intervievat televiziunea locală. Hotărâserăm să reparăm cinci locuri de joacă din cinci cartiere, pentru că se pare că eram incapabili să o luăm pe calea mai ușoară. Reporterul mi‑a zis că totul sună minunat dar n‑o să vină nimeni. Tu o să vii?, am întrebat. Sigur, mi‑a răspuns. A doua zi dimineață la opt, eram în piața centrală. Tricouri, pensule, mănuși de cauciuc, toate necesarele, toate donate. Reporterul era acolo când au venit cei 150 de oameni. I‑am dat o pensulă.

M‑a sunat săptămâna următoare, să mă întrebe dacă am pus de altă clacă. Cică l‑ar fi sunat primarul să‑i spună că niște puști au început să amenajeze un teren de baschet într‑un canal de asanare. M‑a întrebat dacă aș putea să‑i opresc. Poate, dacă aș fi știut cine sunt. Weekendul următor, în alt episod de clacă‑spontană, un grup de pensionari s‑a adunat cu o ladă de bere și‑a început să repare lucruri.

Primarul a hotărât că am putea fi utili, așa că ne‑a rugat să sondăm comunitatea în legătură cu renovarea unui parc foarte public. Apoi, când trebuia să intre el în acțiune (cu munca, adică), a lăsat‑o baltă. Asociațiile de bloc, obișnuite deja cu clăcile de weekend, fie ele organizate de noi sau pe cont propriu, au început să facă presiuni. Primarul m‑a sunat un an mai târziu: Deci facem parcul ăla împreună? Şefii asociațiilor de locatari cu care ai făcut sondajul spun că n‑o să fiu ales dacă nu își primesc parcul. Oh, nu, domnule primar, îmi pare rău să aud asta. Publicul cere să vă respectați promisiunea? Asta este, domnule, asta este.

Ăsta e „asta este” pe care‑l vreau. Mi‑a plăcut să lupt cu „asta este” în feluri mici și să creez acele locuri în care oamenii au privit în jur și și‑au văzut vecinii, și‑au sfidat cele mai elementare prejudecăți și percepții și au privit lucrurile puțin diferit. Pe măsură ce fundația comunitară a crescut, ajungând la cinci angajați, 5.000 de familii care donează în fiecare lună, aproximativ 300.000 de dolari și vreo 60 de finanțări pe an care deservesc mii de voluntari și beneficiari, mi‑a devenit tot mai clar că comunitatea prelua controlul și munca mea acolo se apropia de final.

Eram tot mai convins că genul ăsta de muncă este foarte important în România (și oriunde altundeva, de altfel) – organizații și instituțiii și fapte care le amintesc oamenilor că ei sunt fundamentul societății.

Să devină conștienți de propria putere de a schimba lucruri și să‑și facă țara așa cum vor. Așa că, cu gândul la plecare, mi‑am făcut cel de‑al doilea tatuaj, simbolul clăcii noastre: o mână cu unelte în loc de degete și conturul orizontului din comunitatea în care am construit‑o.

---

Între timp, am început să joc mai mult pe scena națională și încrederea mea în viitorul unei societăți civile românești organizate a trecut de la sarcastic la mai rău. Sarcastic, pentru că eu cred în puterea cetățenilor și nu am găsit foarte multe ONG‑uri naționale serioase care să se conecteze în vreun fel cu indivizii. Paranteză: nu cred în societatea civilă fără mandat cetățenesc – fără un grup de oameni care te roagă și te sprijină să conduci. Societatea civilă înseamnă schimbarea comportamentelor. Înseamnă mobilizarea oamenilor.

Uitându‑mă la majoritatea societății civile de atunci, la acele ONG-uri mai mari, cunoscute, vedeam oameni care vorbeau cu sine despre sine. Nu că nu mi‑ar plăcea să vorbesc despre mine (evident), dar la ce bun dacă nu a întrebat și nu ascultă nimeni? Mai erau și cercetătorii și birocrații care luptă pentru legi noi și reformă și pot argumenta că sunt think tankuri și că nu trebuie să discute cu oamenii de rând. Super, am înțeles și sunt de acord că, în ultimă instanță, societatea civilă trebuie să conteste legile care trebuie contestate și să creeze altele noi, bazate pe interesul oamenilor. Dar schimbarea legilor fără schimbarea oamenilor de rând, oricât ai legifera moralitatea, pare ușor îndoielnică.

Care cred că ar fi o soluție? Simplu. Taie toate finanțările timp de un an și vezi cine supraviețuiește. Cred că ar dispărea peste jumătate din societatea civilă actuală. Mă întreb dacă ar observa cineva.

Am devenit mai rău decât sarcastic pentru că am văzut societatea civilă purtându‑se în moduri complet necivilizate și antisociale. Înjunghiindu‑se pe la spate în cursa pentru fonduri și prestigiu. Organizații care din lăcomie sabotau intenționat procesul și care nu înțelegeau că își tăiau craca de sub propriile picioare. Am pățit‑o chiar eu. Am petrecut jumătate de an, mult timp și bani, dezvoltând un mecanism de strângere de fonduri pentru ONG‑uri românești, doar ca să fie piratat pentru că cineva știa pe cineva din interior. Asta înseamnă societatea civilă – să furi.

Aceste comportamente dușmănoase pervertesc puțina încredere pe care ne putem baza și ne fac să arătăm ca niște bebeluși care plâng pentru bomboană în loc de factori de schimbare socială maturi. Nu spun că nu existau și ONGuri grozave, sau lideri, sau microfapte bune. Doar că nu am găsit foarte multe la nivel național.

Apoi a început să se întâmple ceva interesant – societate civilă de la firul ierbii, inițative hippy veritabile care nu știu exact unde merg dar cred că vor ajunge oricum acolo. Pline de energie și viață și naivitate – inițiative pe care merita să mai stau să le urmăresc.

Uitându‑mă la ce s‑a schimbat, factorii principali pe care îi văd sunt organizația studențească AIESEC și Facebook. AIESEC pentru că par că spală bine creierele oamenilor întru speranță și optimism (și pentru că cei care conduc majoritatea organizațiilor pe care le‑am văzut pe calea asta au o legătură directă cu AIESEC). Facebook pentru că a ajutat oamenii să găsească și să se conecteze cu grupuri care credeau în aceleași lucruri. Dacă o persoană e nemulțumită, poate se formează un grup cu un „like”, poate crește și se formalizează, poate devine un Let’s Do It, Romania!.

Câțiva ani mai târziu, am ajuns să stau la masă cu ambasadorul SUA Mark Gitenstein, încercând să‑l conving să facă niște PR pentru TechSoup, a doua organizație pe care am înființat‑o aici – facem legătura între ONG‑uri și tehnologie. Cu toată tehnologia din România și investiții americane serioase, a părut o idee firească. Ambasadorul m‑a întrebat despre ce ar putea vorbi. Ce faci într‑o societate post‑democratică în care societatea civilă nu are mandat de la cetățeni? În care corupția pare necontrolabilă și statul de drept e flexibil? Te întorci la rădăcini. Bați la uși și îi întrebi pe oameni ce au de gând să facă.

Așa că ne‑am deschis un loc virtual de joacă, competiția ReStart, și am început să batem la uși virtuale, întrebând pe oricine din online dacă vrea să se joace cu noi. Desigur. Şi vecinii? Poate. Interesant. Cumva, ReStart era diferit. Oamenii erau mai dispuși să creadă că s‑ar putea să funcționeze. Cred că pentru că am pus tehnologia să se bată cu corupția. Orice bunică știe că nepotul ei e un hacker bun.

ReStart e un concurs de idei, le căutăm pe cele mai bune și le accelerăm dezvoltarea, de la concept și până la lansarea de noi site‑uri și platforme. Ni s‑au alăturat tot felul de oameni. IT‑iști tineri, activiști veterani și oameni ca Răzvan și Monica. Ei sunt printre preferații mei. Ea a lucrat în IT și acum este o mamă casnică, el vinde mașini de spălat. Amândoi se apropie de 50 de ani, exact genul de oameni pe care societatea civilă îi crede prea bătrâni, prea blazați ca să aibă grijă de țară. La începutul campaniei erau adulți furioși. Nu puteau să meargă pe jos cu copiii la școală din cauza mașinilor parcate pe trotuar. La final, erau lideri ai schimbării sociale, concurând cu profesioniștii în domeniu, propunând ideea lor pentru un București mai bun. Nu au câștigat. Nu au primit bani. Dar tot și‑au făcut site‑ul, www.orasulmeu2020.ro. Au eliberat cel puțin o stradă și i‑au ajutat și pe alții să‑și facă site‑uri. Sunt exemple pentru ce înseamnă să fii civil și social. Răzvan și Monica sunt „asta” dar nu „este” și asta a însemnat pentru mine locul de joacă ReStart.

Ei nu se consideră niște ONG‑iști și nici nu le pasă de termeni ca „sustenabilitate”. ReStartiștii sunt punkeri și hackeri și mame și hipsteri și unchi și copii. Sunt birocrați care, pe lângă cifre, au ieșit să se joace cu alți oameni. Sunt enervați de mersul lucrurilor și comunitățile pe care le creează online în jurul lor sunt baza pentru ce va urni țara asta. Nemulțumirea lor va genera schimbare, cu victorii mici, cum ar fi să facă poliția să‑l amendeze pe șmecherul care parchează pe trotuar. Sunt cetățeni activi, care activează cetățeni și care sfidează „asta este”. Am fost mândru să fiu cu ei pe scena galei ReStart de anul trecut. Ceva funcționase. Toți ne‑am simțit ca niște supereroi în seara aia.

---

Așa că plec. Am glumit odată că atunci când oamenii vor începe să îmi joace jocurile sociale fără mine, când vor prelua terenul și nu vor mai spune „nu”, ci „cum”, va trebui să plec. Când nu mai spun „asta este” și se implică, voi putea să îmi fac tatuajul și să dispar la orizont ca supereroul care știu că nu sunt dar în care cred oricum. Să îmi fac bagajul moral și să încerc altceva. S‑a întâmplat și se întâmplă. Nu spun că din cauza mea – egoul meu e sănătos dar nu chiar atât de mare. Am făcut parte dintr‑un val și am jucat o vreme pe un teren pe care l‑am putea da ca exemplu, dar întotdeauna a trebuit să vină alții să‑și facă treaba. Am început să export modelele pe care le‑am construit aici în alte țări, organizând ReStart Cehia, Slovacia, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Kosovo. Mă bucur că totul a început aici, de la un voluntariat Peace Corps la ReStart, cu suișuri și coborâșuri, nopți nedormite, ulcer și bucurie, fire albe și divorțul la care am ajuns în parte pentru că nu am putut părăsi lupta.

Celor care mi s‑au alăturat, vă mulțumesc. Vor supraviețui și crește lucrurile pe care le-am creat? Bună întrebare. Depinde în mare parte de voi. Au fost niște teste și testele eșuează adesea. Chiar și așa, am petrecut timp împreună, am determinat niște puști să‑și improvizeze un teren de baschet, am scuturat un primar, am hackuit pentru mai bine. Așa că jucați‑vă în continuare. Şi, dacă chiar aveți nevoie de el, în momentele alea când vreți ca toți oamenii să se ducă dracului pentru că sunt oameni, puteți să‑mi folosiți supercostumul.

---

Actualizare: Doi ani mai târziu (DoR #18)

Chris Worman a scris în DoR #10 (Toamnă‑Iarnă 2012) despre cum s‑a luptat cu fatalismul românilor încă de la începutul șederii sale de șase ani în România, când era voluntar Peace Corps. Chris locuiește acum în Polonia, dar își petrece majoritatea timpului călătorind prin Europa și extinzând rețeaua TechSoup Global, care conectează ONG‑urile la tehnologiile recente. De curând, a lansat și în Turcia concursul de idei ReStart, un model început și perfecționat în România. Lui Chris îi lipsesc Carpații, kürtős kalács și mămăliga, finii lui români și nopțile mirosind a tei, petrecute cu prietenii în București.