Bogdan Coșa: „Nu trebuie să fii un om bun, ci un om întreg”

Bogdan Coșa e scriitor, traducător și editor la DoR și la DLITE, blogul Institutului Goethe. Anul acesta se împlinesc 10 ani de când, odihnindu-se la țară după terminarea facultății, a scris primul roman din trilogia Poker. În pandemie a publicat Cât de aproape sunt ploile reci, un roman despre istoria unei familii rurale marcate de sărăcie, alcoolism și însingurare. Cel mai recent, a scris Ziua în care Adam a devenit băiat bun, o poveste despre mezinul familiei Banană, care încearcă să-și găsească rostul în lume printr-o compunere despre vacanța de vară.

Tot în pandemie, Bogdan s-a mutat înapoi în Codlea, unde s-a născut, și a devenit tatăl Katrinei, cu care adoră să-și petreacă diminețile și să danseze. Într-o serie de întâlniri matinale pe Zoom am vorbit despre superputeri, rolul scrisului în vindecare și ce înseamnă să fii un om bun.

---

Ina Constantin: Bogdan, ce superputere ai?

Bogdan Coșa: Știu să spun o poveste.  

IC: Din ce a izvorât superputerea asta?

BC: Din singurătatea pe care am resimțit-o copil fiind, din lipsa de sens a lumii pe care o vedeam în jurul meu. M-am născut în ianuarie ’89. Aveam 11 luni când a avut loc Revoluția, care, a fost sau n-a fost, nu contează, a schimbat modul în care funcționa realitatea pentru părinții mei. Ei se pregătiseră pentru o lume comunistă în care primesc un apartament, au un loc de muncă sigur, pe viață, și totul urmează o cale previzibilă; mai mult, la nivel de discurs, muncitorul din fabrică era cel mai important actor. Când politica s-a schimbat, muncitorul din fabrică a fost primul sacrificat.

Ai mei și-au găsit cu greu locul în noua lume, care nu părea să aibă nicio regulă, iar mie mi-au transmis asta, că-i lipsește un fir roșu, că viața e fără sens. Am respirat confuzia lor. 

Cu timpul însă, citind, am reușit să găsesc narațiuni în care să încapă și narațiunea încurcată a vieții mele, și în felul ăsta am descâlcit-o, bucățică cu bucățică, am prins firul roșu și îl depăn bucuros mai departe.

IC: Acum ești cu un picior în ficțiune și cu unul în nonficțiune. Simți că au roluri diferite? 

BC: Clasificările contează în special atunci când textul nu funcționează și trebuie să te prinzi cum poate fi reparat. Când te întorci și-l iei la mână, băbește, pornești de la scopul cu care a fost scris, ca să ai de ce să te ții. 

E o linie foarte fină între o povestire și un eseu personal; povestirea e o haină anonimă, care poate fi îmbrăcată de oricine – iar cel care o îmbracă o face să fie a lui, o păstrează. În schimb, eseul personal e haina mea. Motiv pentru care încerc să scriu eseurile cât mai aproape de cum aș scrie o povestire, să fie și ele o haină care poate fi împrumutată pentru o perioadă de timp, ca atunci când te prinde ploaia la un prieten și, pe fugă, iei în spate un trenci de-ale lui, apoi, în loc să i-l returnezi, îl mai porți o dată, și încă o dată, până când decizi să îți iei și tu ceva similar, că ai nevoie de așa ceva. 

IC: Înseamnă că atunci când scrii ficțiune ai mai multă libertate, poți fi mai sincer? 

BC: Mi-a fost atât de mult timp frică să fiu cine sunt, încât libertatea asta, odată câștigată, n-o mai las din mână, fie că scriu proză, eseu, poezie, fie că, iată, acord un interviu.

IC: În toamnă ai publicat un eseu despre Codlea, orașul tău natal, despre iertare și vindecare. Cum te-a ajutat scrisul în procesul ăsta?

BC: Așa îmi limpezesc eu gândurile; și, uneori, tot așa reușesc să devin conștient de ceea ce simt. E un proces continuu, pentru că azi nu sunt aceeași persoană care eram ieri, nu am aceleași dileme. Ce scriu – și faptul că scriu – arată întocmai mișcarea asta care nu se oprește niciodată. 

În fiecare zi există alte lucruri care trebuie înțelese, iertate, lăsate să se așeze. Și ca să pot face asta e esențial să fiu în permanență atent; doar așa pot să actualizez, să duc mai departe povestea mea laolaltă cu povestea lumii în care trăiesc, acceptând, de exemplu, că ieri am greșit cuiva, că azi dimineață am făcut o prostie pentru care trebuie să compensez etc. 

Când refuzăm să o facem, fluxul nostru narativ se oprește, împietrim; culorile devin mai șterse, pierdem legătura cu noi înșine și, în consecință, cu realitatea – poate chiar ne îmbolnăvim. Pentru că lumea merge mereu mai departe, soarele răsare, corpul nostru se schimbă, celulele se prefac în legea lor, anotimpurile vin și pleacă, iar dacă noi nu cooperăm, dacă ținem cu dinții de o versiune a noastră și nu ne dăm voie să devenim alții, rămânem de căruță, ne pierdem. 

De aia sunt atât de importante poveștile. Da, scrisul e doar un mod de a le spune – pentru mine, singurul pe care îl stăpânesc. Dar e același lucru, la nivel personal, dacă ai un frizer cu care poți vorbi din inimă o dată la două săptămâni, dacă poți să te urci în mașină – sau în cadă – și să cânți așa cum îți vine la sfârșitul zilei sau dimineața devreme.  

IC: Scrisul nu doar că facilitează vindecarea, înțeleg că te și eliberează – de un surplus de nostalgie, de exemplu. Mă gândesc la nostalgie ca la „buruiana deasă care ne poate năpădi”, cum i-ai zis tu.

BC: Dacă te întorci prea des la anumite momente, plăcute sau neplăcute, contează mai puțin, înseamnă fie că nu sunt consumate, fie că te ascunzi de ceva; cu cât o faci mai des, cu atât mai greu devine să mergi mai departe. Nostalgia, în cazurile extreme, stă în calea fluxului despre care vorbeam mai devreme și te îmbolnăvește. Dintr-o păpădie sau două în care sufli ajung să răsară douăzeci, din douăzeci, anul care vine, se fac cinci sute, apoi te trezești că ți-au sufocat grădina, că nu mai crește nimic altceva decât păpădii, nostalgie; care-s frumoase când înfloresc, dar lasă grădina pustie după ce trec. 

În ceea ce mă privește, dacă văd că mintea se tot întoarce la un eveniment, e semn că merită să mă opresc și să mă uit mai de aproape: ce s-a întâmplat acolo, în acea paranteză a poveștii? Care-i problema? Eseul despre Codlea l-am scris tocmai pentru că aveam nevoie să-mi scot din cap imaginea umilințelor suferite în trecut. Nu voiam să mă mai gândesc la aceleași lucruri care mi s-au întâmplat în copilărie, ci să fiu atent la ce se-ntâmplă în prezent, la fiica mea.

IC: Când intri pe Zoom, văd în spatele tău un afiș pe care scrie că „viața e bună”. Ce-i cu el?

BC: Fiind la mansardă, înainte să fie montat pe podea un opritor, cineva a deschis ușa prea larg și a dat cu colțul de sus în perete. Când am cumpărat casa, am cosmetizat gaura, dar nu am mai apucat să o și vopsim, a fost foarte mult de muncă; în plus, ne pregăteam să avem un copil, norișorul de glet era un detaliu minuscul, chiar dacă ieșea inestetic în relief. 

În noaptea în care soția a născut, fiind pandemie, n-am avut voie să fiu cu ele la spital. Eram frustrat; era cel mai important moment din viața noastră, iar eu nu puteam face nimic ca să fiu acolo. Asamblasem mobilierul pentru bebelușă, pregătisem totul, dar nu puteam să mă culc, nu mai aveam nicio veste de la Irina de câteva ore. Nici pe afară nu puteam să ies fără declarație, fără treabă. În plus, viscolea, vântul zguduia felinarul din fața casei, pe sub care fulgii trăgeau în noapte la foc automat. 

Așa că am luat un tub cu vopsea roșie, mi-am pus puțină pe deget și am scris VIAȚA E BUNĂ pe acel norișor de glet, ca să îmi aduc aminte de fiecare dată când îl văd că viața e bună, chiar dacă uneori e ambalată într-un context care nu-mi convine; important era că urma să devin tată, atât. 

IC: Povestește-mi puțin despre noua ta carte, Ziua în Care Adam a devenit băiat bun, o carte pentru copii.

BC: Cartea a fost scrisă la începutul pandemiei, cu câteva luni înainte să aflăm că urmează să devenim părinți.

Îmi dorisem de când aveam șase-șapte ani să scriu o astfel de carte, dar, crescând, m-am îndepărtat de ce îmi doream și de cine eram eu în sufletul meu. Ni se întâmplă, cred, tuturor. 

În ceea ce mă privește, lunile de izolare au fost o sentință fericită: societatea a fost pusă pe mute și atunci am putut auzi și ce zice dorința mea din copilărie. Mi-a trecut prin cap că poate că romanele scrise până acum n-au fost decât o alterare a acestei dorințe, care s-a manifestat așa cum a putut, ca să nu se usuce de tot și să mă împietrească. 

IC: Un observator superficial ar spune că ai regresat când ai trecut de la romane la cărți pentru copii. Cum știi că există progres în munca ta, că ai evoluat ca scriitor?

BC: Dacă mă ridic bucuros de la masă după ce scriu, atunci proiectul are sens pentru mine. Dacă ce scriu are sens pentru mine, mă voi gândi la ce scriu și când conduc, și când adun frunzele în grădină, și voi ajunge mereu la alte concluzii. Dacă, în parte, mă contrazic de la o carte la alta, atunci am progresat.

Trecerea de la romane la cărți pentru copii, e adevărat, poate fi văzută și ca o regresie. Dar progresul nu e niciodată liniar; uneori e nevoie să ne dăm jos de pe cal, să ne întoarcem undeva unde putem să-l adăpăm și să-l odihnim peste noapte. 

IC: Adam e un elev care trebuie să scrie o compunere despre o chestie extraordinară care i s-a întâmplat peste vară. Dar el n-a văzut nimic ieșit din comun și nu a călătorit nicăieri în vacanță. Cât din Adam ești tu?

BC: A zis-o Gustave Flaubert, o zic și eu: Adam Banană sunt eu. Dar țin să adaug: Adam Banană ești și tu, Ina. Și cititoarea sau cititorul nostru. Adam Banană e copilul nostru interior, pe care ar fi bine să-l luăm cu noi oriunde ne ducem și să-l întrebăm, ca pe un consilier, el ce ar face în situația de față; cum i se pare persoana asta, simte că poate avea încredere în ea sau nu? Tot el ne poate spune cât de mult își dorește noul smartphone și de ce. Nu e decât în folosul nostru să vorbim cu el. 

IC: Textele tale au fost până acum destul de întunecate ca atmosferă. În povestea asta, Adam s-a trezit înfrigurat, dar nu pentru că nu avea căldură, ci pentru că dormise cu geamul deschis. Câinele pe care îl găsește e legat într-un sac la marginea câmpului, dar odată eliberat devine jucăuș. Presupun că a fost o alegere conștientă să arăți lumea lui Adam într-o lumină blândă. 

BC: Chiar dacă e o poveste pe care am scris-o pentru copii, o recomand și adulților care, din cine știe ce motive, se tem sau se simt vinovați că n-au fost copii buni. Ne face mult rău să gândim asta, e greșit – și foarte periculos.

Bunătatea e o condiție care ni s-a pus când eram mici, în funcție de ea am primit sau nu lucruri pe care ar fi trebuit să le primim necondiționat, cum ar fi iubirea părintească; motiv pentru care fiecare dintre noi trebuie s-o audă clar, s-o vadă negru pe alb, chiar și la 20, 30, 40 de ani distanță – și mai ales dacă părinții nu ne-au spus-o: băi, ești un copil bun, ai fost un copil bun, acum du-te în lume. E o dezlegare. Altfel, ne străduim toată viața să dovedim nici-noi-nu-știm-cui că suntem un copil bun, ne risipim energia spre folosul nimănui sau ne conformăm etichetei: nu sunt un copil bun, în fine, de ce aș mai face asta sau cealaltă?

Cât despre blândețe, mă bucur că ai văzut-o. Blândețea este modul în care putem aduce la aceeași masă tentația adevărului și respectul față de interlocutorul nostru, oricine ar fi acea persoană, oricât de diferit și de departe de adevăr ni s-ar părea.  

IC: Tu ești un om bun? Cum te raportezi la asta? 

BC: M-am străduit multă vreme să fiu un om bun – așa cum ziceam, eram un copil blocat, care făcea tot ce-i stătea în putință ca să-i fie oferite iubirea necondiționată și respectul părinților. Evident, era extrem de frustrant, pentru că nu-mi ieșea – să fii un copil bun e la îndemâna părinților, care te pot asigura de asta, dar să fii un om bun este absolut imposibil. Ei bine, mie nu mi-a zis nimeni că e imposibil, dimpotrivă. Mesajele care ajungeau la mine din exterior îngroșau același mesaj, fii bun, trebuie să fii mai bun, să-ți dorești să fii cel mai bun. 

Pe scurt, ce-am învățat eu tocindu-mi genunchii și coatele e că nu trebuie să fii un om bun, ci un om întreg; cineva care acceptă cu seninătate că e plin de colțuri și găuri, de defecte de care se face vinovat și de defecte de care se face mai puțin vinovat, la fel ca șoferul autobuzului pe care îl vede în stație, la fel ca doamna polițist care îi face semn să meargă mai departe, ca Greta Thunberg sau Donald Trump. Pentru că numai atunci când accepți că ești un leneș invidios o să poți să accepți și că vecina de peste drum e o persoană slugarnică, alunecoasă, și atunci o să simți milă și, eventual, empatie pentru amândoi. 

IC: Cum ai crește-o pe fiica ta ca să fie un om bun?

BC: Sper să reușesc s-o asigur că e un copil bun de mică, să știe că nu-mi datorează nimic – în general, că e liberă să fie așa cum e, adică să descopere și să se descopere în fiecare zi; că, oricât de importantă ar fi în viața mea, lumea nu a început și nu se termină cu ea, și nicidecum cu mine. 

IC: În creșterea Katrinei, ce ai vrea să păstrezi din modelul de părinți pe care ți l-au transmis ai tăi?

BC: Prima reacție la întrebare a fost: băi, din păcate nimic. Dar mi-am dat seama că pentru mine a fost salvator să fiu crescut de mai multe rude. Am simțit diferite forme de atașament din partea bunicilor și cred că asta m-a protejat de incapacitatea părinților mei de a avea o relație normală. Asta aș lua de la ei, libertatea de a trimite copilul și la bunici, de a-l lăsa să vadă cum e să fie iubit și în alte feluri. 

Copilul e ca o plantă. Se sucește și se întinde, doar-doar dă de puțină lumină. Dacă în familia lui nu e lumină, se răsucește și se cațără până ajunge la lumina de la vecini; mai târziu, de la un profesor sau de la un coleg. Poate vor fi multe lucruri pe care noi nu i le vom putea oferi Katrinei, reacții, fațete pe care nu i le vom putea conține, și atunci e bine să existe deschiderea cât mai largă către oameni – poate că un prieten o va face, o mătușă, păsările, câinii.

IC: Simți că dorința de iertare, care e prezentă în eseul tău despre Codlea, și dorința de a vedea lumea printr-o lumină mai blândă, pe care am simțit-o în povestea lui Adam, au apărut deodată cu Katrina?

BC: Când ne e tulburată liniștea, tot ce ne dorim e să izolăm și să rezolvăm conflictul apărut. Iar iertarea e una dintre modalitățile de rezolvare. Așa că trebuie să fi fost dintotdeauna și în capul meu. E adevărat, pe măsură ce ne-am apropiat de data prognozată a nașterii, am simțit tot mai acut nevoia să rezolv lucrurile rămase în coadă de pește. Era ca o datorie față de Katrina.

Viața cu un copil mic e cea mai mișto experiență din lume atunci când se întâmplă, pentru că asta ți-ai dorit, dar tot cronofagă rămâne. Și nu vrei ca puținul timp în care e liniște și poți să intri la duș sau să dai un telefon să fie ros de conflicte. Nu-ți dorești decât să închizi parantezele și să mergi în liniște mai departe. 

IC: Ce-a fost cel mai greu?

BC: Sunt chestii pe care le înveți foarte repede: să-i schimbi scutecul, să o speli la funduleț, să-i faci un pic de băiță – deși, recunosc, eram îngrozit de băiță: cum s-o țin să nu cadă, dacă o s-o scap? Dar, de exemplu, nu e la fel de ușor atunci când are colici. Acolo nu e nimic de învățat. La-nceput, când se întâmpla să plângă, necăjită sau din toți rărunchii, eram paralizat. Până când, poate din instinct, am acceptat că nu pot decât s-o țin în brațe și să-i dau voie să plângă cât are de plâns, trei ore, patru; să am răbdare și să fiu alături de ea și de mama ei; să le transmit că, la pas, o să ieșim și din noaptea asta, așa cum am făcut-o și cu o noapte în urmă, și că durerea o să treacă.

Și mai interesant e că, pe măsură ce colicile s-au intensificat, atașamentul nostru s-a intensificat; în loc să-mi pierd răbdarea, cum mă temeam că s-ar putea întâmpla, pentru că ăsta era modelul pe care-l cunoscusem, mă topeam de dragul ei. Nu știu s-o spun altfel, plânsul ei devenea un izvor de iubire, simțeam că-i un dar să plângă la mine în brațe, și uneori îmi dădeau și mie lacrimile, de fericire. Și se întâmpla câteodată că se liniștea și putea adormi.

IC: Cum a influențat experiența cu plânsul relațiile cu adulții din viața ta?

BC: Cred că acum am mai multă răbdare, nu numai cu ceilalți, ci și cu mine. M-a învățat să fiu mai indulgent, să arăt fără teamă că iubesc – nu doar pe Irina și pe Katrina, deși ele sunt beneficiarele principale, ci în general. La fel, să fiu trist, să accept că ceva m-a durut.  

Multă vreme m-am simțit vinovat, m-am considerat incompetent, insuficient pregătit. Am considerat că e normal ca cineva să se poarte nașpa cu mine, că nu suntem egali. M-am simțit vinovat pentru sărăcia și ignoranța mea, pentru lipsa de maniere, pentru cine eram. Așa că meritam să fiu criticat, luat peste picior, disprețuit. Și am muncit cu disperare, ani de zile, să acopăr cât mai multe lacune, să mă îndrept, să las influențele mahalalei în care am crescut în urmă, să par un tânăr normal, dintr-o familie obișnuită. Să nu mai fiu un outsider.

Dar m-a obosit foarte tare, m-a secat de bucurie, pentru că niciodată nu simțeam că am progresat suficient, că m-am ridicat la nivelul așteptărilor celorlalți. Katrina m-a învățat însă că nu datorez lumii un avatar fără greșeală; că mă pot strădui, dar că am dreptul să-mi bag și picioarele, să mă enervez, că nu-s din lemn și nici lumea nu-i din ceară. 

Am încercat să fiu cât mai diplomat cu putință până acum, cât mai atent cu toată lumea, prin urmare, foarte puțin autentic. Pentru că e foarte greu să fii autentic când vii de la fundul societății, nimeni nu vrea să te vadă așa cum ești, nimeni nu vrea să stea cu tine. Avem și o zicală, apropo de asta, cine se culcă cu câinii se scoală cu păduchi. Sau, dacă vrea, nu face decât 15 minute de safari, ceea ce nu e în totalitate lipsit de sens, chiar dacă poate să jignească, să doară, să fie reductiv.

În fond, suntem atâtea miliarde de indivizi, am fost și vom fi în continuare. A ta, oricât de frumoasă sau de urâtă, de banală, de tristă, de specială, e doar una din miliardele de povești.