Botoșăneni pentru export

Sectoare cheie ale economiilor europene depind de lucrătorii mobili din interiorul Uniunii și din afara ei. Această documentare e parte dintr-un proiect ce combină jurnalismul de date, narativ și de investigație pentru a studia fenomenul migrației muncii în vreme de pandemie, prin cartografierea focarelor ce afectează industriile europene.

Când vorbim despre românii care pleacă să muncească în vestul Europei, ne imaginăm povești complicate. Ne închipuim că decizia de-a pleca e una pe muchie de cuțit, o alegere între bunăstarea familiei și educația copiilor ce rămân acasă cu un singur părinte sau un bunic; o alegere între un angajator român care plătește prost pentru muncă puțină și unul străin care îi muncește până la epuizare pentru mai mulți bani; o alegere între sărăcia de-aici și dorul de-acolo. În multe cazuri e mai simplu de-atât.

Alex – care preferă să nu-i publicăm numele complet – a crescut în Botoșani fără tată și cu o mamă plecată la muncă în Italia. A hotărât să se angajeze într-un abator din Țara Galilor la 18 ani, la puțin timp după ce și-a luat permisul auto. S-a întâlnit cu un prieten ca să sărbătorească și atunci a aflat că acesta urma să plece la muncă în Marea Britanie. O săptămână mai târziu, prietenul acela l-a întrebat: „Nu vii și tu?”. „Ba da”. Peste încă vreo două săptămâni, Alex a plecat în Marea Britanie. O întâlnire la bere, un telefon, o întrebare, un bilet, un drum.

Într-un loc cum e Botoșaniul, străinătatea pare că e după fiecare colț și nu-i mare lucru să nimerești acolo.

Cătălin Moraru e redactor-șef la Monitorul de Botoșani, una dintre puținele publicații locale care au rezistat ultimului deceniu și continuă să lupte pentru supraviețuire. „Se zice că e un moment în care trebuie să pleci din presă. Dacă-l ratezi, acolo rămâi”, se amuză Moraru.

Soția lui, care predă la un liceu cu profil tehnologic din oraș, a făcut un sondaj printre elevii de clasa a XII-a. Trei sferturi i-au zis că vor să plece după ce termină studiile. Cam jumătate dintre ei știau și unde vor lucra.

Până de curând, Monitorul de Botoșani avea o tipografie care putea tipări 30.000 de ziare pe oră, dar a trebuit să renunțe la ea nu pentru că nu erau cititori, ci pentru că nu mai avea cine să mânuiască mașinăriile. „În momentul în care au plecat doi oameni în Germania nu mai aveam un schimb întreg de cinci-șase ani și era extrem de periculos”, spune Moraru. „Când au rămas patru muncitori în tipografie i-am trimis acasă, pentru că nu mai aveam cum să lucrez.”

Sunt ziariști care au plecat ca șoferi de TIR sau pentru a căra pachete pentru Amazon în Germania. „Îmi zice: «Acolo am 1.800 de euro salariu. Îmi dai 1.800 de euro?». N-am ce să-i zic. Oamenii pleacă cu lacrimi în ochi, pentru că le place ce fac aici.”

E însă ca și cum brațe nevăzute îi trag afară.

Lipsesc mai ales meseriașii: nu prea ai la cine să apelezi dacă ți se sparge o țeavă, dacă vrei să-ți refaci instalația electrică sau dacă ți se strică mașina, spune Moraru. La un service auto trebuie să te programezi cu cel puțin o săptămână înainte, ca la cardiolog.

---

Aproximativ un sfert din populația activă a județului Botoșani – adică vreo 60.000 de oameni dintr-un total de 240.000 – e plecată la muncă în străinătate, potrivit unor calcule făcute de ziariștii de la Monitorul. Cifrele oficiale sunt, ca mai peste tot, irelevante, pentru că instituțiile nu-și fac treaba ca lumea și n-au nici interesul să o facă, spune Moraru. Alocările bugetare de la centru se calculează în raport cu numărul de locuitori, așa că autorităților locale le convine să aibă o populație mai mare, chiar dacă e doar pe hârtie.

Dacă ești din Botoșani, ajunge să arunci o privire peste statistici și ca să vrei să pleci. Anul trecut, produsul intern brut pe cap de botoșănean era de doar 5.688 de euro, aproape la jumătate față de cel înregistrat în București; câștigul salarial mediu net era anul trecut de 2.501 lei, față de 3.340 la nivel național.

Și o plimbare la ceas de seară prin centrul orașului o să te îmbie să-ți iei bilet dus: străzile sunt aproape pustii, iar la ferestre sunt puține lumini aprinse. Cam 10% din apartamentele din oraș sunt goale, arăta un articol publicat anul trecut. Puține dintre acestea sunt însă scoase la vânzare, iar în oraș se construiesc chiar blocuri noi, spune Moraru. Oamenii pleacă, lasă apartamentele goale, dar lasă ușa întredeschisă către un viitor aici.

---

Fiecare casă din Botoșani conține câte o poveste legată de migrație.

Dănuț Dănilă e pensionar și a trăit o viață în comuna Răchiți, care e lipită practic de municipiul Botoșani. S-a născut în 1952, după cel de-al Doilea Război Mondial, după ani de secetă și foamete ce au distrus bruma de bunăstare a locului și au adus primele valuri de plecări. Mai ales satele din jurul Botoșaniului, între care și Răchiți, se zbăteau într-o sărăcie „ce nu se pomenea pe lume”, după cum își amintește Dănilă. „Era un noroi de treceai de genunchi, cum eram noi copii. Erau colibe acoperite cu stuf.” Satul n-avea nici lumină, primii stâlpi s-au tras în 1960, când el avea 8 ani. „Mă uitam la bec: «Ce-o fi ăla?». Stăteam cu lampa în cui.”

„Comunismul ne-a salvat”, spune Dănilă cu convingere. Autoritățile de-atunci au construit un baraj pe râul Sitna, care inundase până atunci în mod periodic Răchițiul. Au făcut drumurile, iar după aceea au făcut abatorul. În anii ’70-’80, abatorul pentru animale mari construit la Răchiți angaja peste 1.000 de oameni, iar cel pentru păsări – alți 150. Animalele tăiate aici erau crescute tot în zonă. Lucrau oameni din Răchiți și din orașul Botoșani.

Soția lui Dănuț Dănilă, Georgeta, s-a angajat la abatorul de păsări în 1983 și își amintește că în curte parca de două ori pe săptămână un TIR care încărca lăzile cu produse. Carnea și preparatele din carne mergeau mai ales la export, către țările Uniunii Sovietice.

Rămânea destul și pentru localnici, spune Dănilă, care a lucrat și el la abator, ca electrician. Într-o vreme în care asemenea produse se găseau greu prin magazinele din România, Răchițiul nu avea problema asta. „Noi eram pe vale, aici, și nu duceam lipsa. Se mai lua, se mai ducea, erau alte timpuri. Aveai și de unde”, spune Georgeta. Soseau și oameni de prin alte părți să se aprovizioneze direct de la poarta fabricii. „Veneau bucureștenii cu trenul dimineața. După ce circulau toată noaptea făceau piața aici, își făceau bagajele și plecau cu mâncarea de-aici cu trenul de 11.” Cumpărau câte 40-60 de kilograme de carne odată, ca să le-ajungă pentru multă vreme.

După ’89 însă, abatorul de la Răchiți s-a privatizat, iar noua societate comercială care a funcționat acolo timp de zece ani a acumulat datorii imense, apoi s-a închis. Georgeta Dănilă a muncit acolo până în 1999, când s-a pensionat pe caz de boală, înainte ca firma să se închidă. Soțul ei s-a pensionat și el după 14 ani la abator. Prin halele fostului abator au început să se perinde firme mai mici care au încercat să supraviețuiască tranziției.

Când fabricile au început să se închidă ori să-și reducă activitatea, iar pământurile colectivizate li s-au dat înapoi celor care le lucrau înainte de venirea comunismului, oamenii n-au știut încotro s-o apuce. Ca să-și facă o fermă li se cereau acte și foarte mulți bani. Au apărut norme pe care nu prea pot să le îndeplinească, iar statul n-a făcut mai nimic ca să-i ajute. „Acum, ca să poți să ai o fermă, trebuie să fie în afara comunei, însă intravilanul s-a extins foarte mult”, explică primarul liberal Florin Bulgaru, aflat acum la al doilea mandat. „Trebuie să faci canalizarea, platforme, puț… Omul nu are putere pentru treaba asta. Până să te apuci să construiești, cheltuiești mai bine de jumătate din suma necesară pe documentație.”

Numărul bovinelor din județ a scăzut de la 193.700 în 1990 la 91.853 anul trecut, arată datele Institutului Național de Statistică. În aceeași perioadă, numărul porcinelor a ajuns de la 192.400 la 42.730, iar al păsărilor – de la 2,6 milioane la 900.000. În Răchiți mai sunt în jur de 20 de bovine, spune primarul Bulgaru, în condițiile în care erau aproape 1.000. În celelalte sate din comună mai sunt vreo 300. „Mai sunt câteva stâne, dar nu le dau mari speranțe de viitor. Cred că în vreo 15 ani dispare și lucrul ăsta.”

Oamenii au continuat să țină câte un porc sau câte o vacă în bătătură, pentru hrana familiei sau pentru a-și putea ține copiii la școală. Dănilă și-a primit pământul familiei după Revoluție și a ținut și câte cinci vaci, cal cu căruță, oi, păsări, câini. „Munceam. Nu mai știam că-i sâmbătă, că-i duminică, că-i joi. Lucram și sâmbătă, și luni, încontinuu.”

Fata era la facultate, la Iași, băiatul era la liceu și le trebuiau bani, așa că trebuia să tragă cât putea de tare. Pe urmă el s-a îmbolnăvit și s-a ales cu un stent la inimă, mai încoace s-a îmbolnăvit și soția sa.

Ștefan, mezinul familiei Dănilă, a plecat acum vreo cinci ani ca să muncească în construcții în Austria. La început știa doar să monteze termopane, dar între timp a învățat să facă de toate. În străinătate te poți descurca și dacă nu știi o meserie de la început, explică tatăl său.

Când vine vorba de plecări și întoarceri, Dănilă insistă cu o întrebare: ce să facă aici?

---

Pe strada principală a Botoșaniului sunt terase care mănâncă din trotuar, cu bărbați care se adună pe scaune din plastic și beau vișinată cu măștile ascunse sub bărbie sau atârnând de urechi. Pe peretele unui bloc scrie „Complex Moldova”. Complexul, cu orice s-ar fi ocupat, nu mai există. Intrarea e acum mascată de o copertină cu reclame la bere și un perete din plastic imprimat cu sticle de vodcă.

Centrul istoric e construit în jurul unei piețe largi, fără magazine și fără turiști, cu o singură cafenea deschisă și un centru de informare turistică. De-a lungul spațiului pietruit e un amestec de clădiri din secolul al XIX-lea construite într-un amestec de baroc, clasic și art déco. Majoritatea spațiilor de la parter, acum goale, poartă urmele unor afaceri deschise și închise recent, precum Times Square Coffee și spațiile eviscerate ale unui fost sediul local PSD.

Sunt doar câteva semne de nou, de „teritorii” ale tinerilor. O cafenea care vinde și sandvișuri, numită Facefood, a cărei firmă folosește același font cu logoul Facebook, prinde din plin în rândul liceenilor. Pe o alee de lângă un cinematograf închis este un perete cu un stencil cu un copil care ține un semn pe care scrie: „Keep Dreaming”.

Alături sunt primăria și o clădire împărțită între Consiliul Județean, Prefectură și Teatrul „Mihai Eminescu”, cândva inima culturală a orașului, acum în șantier. Cupola decapitată și impunătorul exterior clasic al teatrului au fost dezbrăcate până la cărămidă. În față se ridică un piedestal înalt, prea înalt, cu o mică statuie a celui mai faimos fiu al Botoșaniului, Mihai Eminescu. Poetul are ochii închiși, iar un șuvoi turcoaz de metal oxidat i se scurge pe față și pe piept.

La 9 dimineața, cozi de oameni nedistanțați social șerpuiesc către bancomate aflate de-a lungul străzilor pavate. Puține panouri publicitare stradale sunt ocupate, totuși e unul cu un steag al României, o Biblie deschisă și un cer albastru cu nori în spate, cu un text scris de mână: „Ferice de poporul care se teme de Dumnezeu”.

Șantierele unor clădiri ce ar trebui să găzduiască instituții publice par abandonate: de exemplu, pe fațada descoperită a sediului Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă, firma de construcții a pus un banner pe care scrie, cu litere mari, că angajează muncitori.

O mică placă fixată pe peretele lateral al Prefecturii îl comemorează pe Mugur Călinescu, elevul botoșănean care în toamna lui 1981 a scris acolo „Jos Comunismul” cu cretă albastră. Pe-atunci, clădirea era a Comitetului Județean PCR Botoșani. Elevul avea să moară trei ani și jumătate mai târziu, de leucemie. Povestea sa avea să inspire, peste decenii, o piesă de teatru și un film. Cuvintele scrise de el nu au fost inscripționate sau recreate: e doar tencuiala crăpată și plăcuța ce amintește de gestul său, cu litere care deja se estompează.

„Moldova în general este uitată, dar Botoșaniul este cel mai uitat într-o regiune uitată”, spune Moraru, redactorul-șef al Monitorului. Iar cei care au rămas – sau mai degrabă au fost uitați în județul ăsta – ajung să se teamă de orice schimbare și se mulțumesc cu ce primesc. „E politica lui «vă dăm». Restul sunt detalii pentru ei: drumuri, infrastructură. Oamenii ăia oricum nu ies de la ei din comună niciodată. N-au văzut niciodată România.”

Botoșaniul stă în loc și din cauza patimilor politice, „care în orice zonă săracă sunt extrem de puternice”, spune Cătălin Moraru. „Aici nu discută un membru PSD cu un membru PNL. Nu e bine nici să fie văzuți împreună. Totul e făcut contra dezvoltării, ca nu cumva cineva din alt partid să-și asume meritele. Și atunci nu mai bine nu facem nimic? Că așa n-avem cum să greșim. În ultimii opt ani așa s-a întâmplat la Botoșani.”

Cei care nu s-au mulțumit cu puțin au stat un timp pe loc, apoi, după ce România a intrat în Uniunea Europeană și s-a putut pleca fără griji, s-au dus, rezumă muzeograful Gheorghe Median de la Muzeul Județean de Istorie Botoșani. Pleacă unde văd cu ochii: ar prefera UE, dar nu zic „nu” nici Marii Britanii, cu Brexit cu tot. Se trag unii pe alții și ajung să se adune în comunități de botoșăneni în afara României, prin Italia, Germania sau Marea Britanie. Se creează legături organice cu Occidentul. În comuna Dersca, de exemplu, funcționează linii de transport directe către marile orașe italiene, iar autoritățile locale au creat un centru de zi pentru copiii care au părinții plecați.

Daniel Câșlariu a început să muncească în Anglia la câteva ore după ce-a ajuns acolo. S-a dus ca să-și ajute mama, care fusese plecată în Italia cinci ani la rând pentru a-și putea crește cei patru băieți. „În momentul în care eu am terminat școala, i-am zis să vină acasă, la absolvirea mea, și atunci i-am zis că «nu vei mai pleca, că plec eu». N-a fost de acord. I-am luat pașaportul, buletinul, le-am ascuns, să nu poată pleca”, spune Daniel. În prima zi a spălat vase într-un restaurant, însă foarte curând a devenit bucătar.

La prima companie pentru care a lucrat în Anglia, un lanț de restaurante de-acolo, Daniel a adus vreo 35 de oameni: prieteni de-ai lui, vecini, prieteni de-ai prietenilor, familii întregi. Unul dintre frații săi – pe care Daniel l-a recomandat la început pentru un post de spălător de vase – e acum bucătar-șef în locul său.

„Eu m-am întors.”

Prima dată a venit pe 1 iunie 2018 și a încercat să-și găsească ceva decent de muncă. N-a găsit, așa că pe 28 iulie a plecat să facă pizza în Italia. A stat opt luni, până și-a luat o țeapă de la patron în valoare de 1.500 de euro. „Și atunci am zis că mă întorc acasă. Cum n-au murit alții de foame, așa n-oi muri nici eu.” Acum un an a fondat o asociație, Grup Civic Botoșani, prin care – între altele – strânge bani pentru a ridica case pentru familii din Botoșani care trăiesc în sărăcie extremă. „Nu s-a schimbat nimic în Botoșani. Nici de când sunt acasă nu s-a schimbat.” I s-a propus să intre în politică, dar n-are de gând s-o facă: vrea să continue să ridice case pentru copii.

Alții au revenit în ultimele luni din cauza restricțiilor sau a problemelor financiare legate de pandemie. În perioada stării de urgență, la Botoșani au fost 1.544 de persoane carantinate. E vorba în special de oameni care merg la munci sezoniere, nu de cei care au o situație stabilă acolo.

Alex a încheiat-o acum două luni cu abatorul din Țara Galilor în care procesa piepturi de pui pentru KFC. În primăvară a stat aproape două luni acasă când fabrica s-a închis din cauza unui focar COVID. A mai lucrat câteva luni, dar a zis că gata, i-a ajuns. Acum vrea să-și dea Bacul și să se angajeze. Deocamdată, cu jobul i-a fost mai greu în România: „Nu prea găsesc nimic. Mi-e cam greu, mai ales cu pandemia. Sincer acum vreau orice, doar să nu mai stau acasă, că încep să mă plictisesc. Nu vreau să mai plec, dar sper să nu fiu nevoit”.

---

Dacă-l privești azi dinspre dealul pe care locuiește familia Dănilă, locul fostului abator din comuna botoșăneană Răchiți e o adunătură de hale vechi și hale renovate, înconjurată de case neterminate cu acoperiș albastru sau roșu aprins, semne ale unei prosperități mai recente. Alături e izlazul comunei, cu un teren de fotbal pe care nu sunt copii care să se joace, dar cu câteva oi ce pasc între cele două porți.

E o zi de octombrie cu mult soare și familia Dănilă din Răchiți s-a strâns la masa din curte. Se vorbește despre cât de slabă e educația din ziua de azi, despre pandemia care n-a schimbat atât de mult viața pe-aici, despre cei mulți plecați și despre cei puțini rămași.

Verișoara lui Ștefan, Alexandra, o să se întoarcă în Belgia la sfârșitul unei luni petrecute la Răchiți. Ea a ajuns în Belgia în 2014, după ce-a terminat o facultate la Suceava și a lucrat doi ani pentru un partid politic. Și ea, și soțul ei au statut de lucrători independenți acolo: el lucrează în construcții, iar ea într-un restaurant din Bruxelles.

Cât s-au învârtit prin oraș pe la cumpărături, Alexandra s-a mirat cât de aproape sunt prețurile de cele din Belgia, și la farmacie și în piață. La magazinul cu materiale de construcții unde au fost pentru a renova un apartament au aflat că pot plăti în euro și li se face conversia în lei. Botoșaniul e parte din Occident, cel puțin când e vorba de costuri. Alexandra a intrat în concediu de maternitate și are medicul în Belgia, iar soțul se întoarce pe șantier până vine frigul.

O să se întoarcă definitiv în România?

„Am zis să mai mergem o perioadă [în Belgia], că încă mai este de muncă”, spune Alexandra.

„Dacă ar fi după soț, ar rămâne [în România]”, spune mama ei.

„Are studii superioare. Unde-și găsește ea post pentru studiile ei? La ce să vie? La ce să vie?”, zice iarăși unchiul său.

Anul trecut familia Dănilă a vândut ultima vacă. Pământul îl mai are, dar cine să-l muncească? L-a dat la asociație și primește porumb sau ce se cultivă în anul respectiv.

„S-a spus ce a fost despre satul nostru”, zice el spre final, și o spune ca și cum satul s-a sfârșit și acum toată lumea poate să se împrăștie pe unde e ceva de făcut.

---

Documentarea pentru acest articol a fost susținută printr-un grant acordat de IJ4EU fund.