Bucureșteanul: Ana în ritm de du-te-vino
Cei peste 19.800 de pași ai Anei, într-o zi de vineri.
Pe 14 aprilie, Ana a fost în trei părți și a fost trei persoane. Pe rând, studentă la ASE, la Jurnalism și profă de balet pentru 150 de copii. S-a trezit la 6:30, și-a făcut cafeaua, s-a îmbrăcat, machiat și l-a plimbat pe Cookie, bichonul ei, prin parcul din fața blocului. Peste două ore a fost în metrou. La 9 a început cursurile la ASE, iar la 12 fără, a tulit-o spre Universitate, pentru cursul de Radio. La 13:30, sunetul de chei tăia liniștea holului tapetat cu imaginea unui cer senin, primăvăratic, chipuri de copii și păsări. Ana avea să rămână pentru alte șapte ore în sala de balet de la Palatul Copiilor.
Ana-Maria Bănuță are 20 de ani, e scundă, fâșneață și nu stă niciodată locului. A fost învățată să aibă mereu ceva de făcut, de când bunica ei a dus-o la cinci ani la balet. În gimnaziu, le-a făcut „pe toate”. A studiat în paralel matematică, informatică, muzică, engleză, franceză, pictură. În fiecare zi, după școală, bunica o ducea la Palat, unde stătea uneori până la 11 seara, ca să prindă toate cursurile. Nu realiza că făcea atâtea. Spune că era un copil și se bucura ca unul de tot ce i se oferea. Pe lângă, a făcut gimnastică și balet, între care a și trebuit să aleagă atunci când aproape c-a intrat în lotul olimpic național, la gimnastică aerobică. Dar a ales ce i-a plăcut mai mult – baletul.
Părinții ei au vrut ca singura lor fiică să facă o activitate extrașcolară, ca să nu ajungă în fața blocului cu acei copii care vorbeau urât. „Și știi poveștile alea când ajungi pe tărâmul fermecat?” Așa ajungea Ana zi de zi la Palat, imediat după școală, unde își făcea temele pe calorifere. Ușor-ușor a renunțat la ce nu i-a plăcut, „printre care mate și info”. A rămas cu engleza și franceza și a cântat cu corul pâna la liceu. Palatul, așa cum încă numește toți oamenii instituției, a ajutat-o mult. Nu a plătit nimic și a bucurat-o faptul că cineva s-a ocupat de ea, după școală.
Dusul acolo i-a oferit și lucruri la care nu s-a așteptat, și „a fost wow”. Când spune asta, pe față i se încropește un zâmbet șmecheresc, de copil zănatic în mintea căruia se înfiripă o amintire „Eu la opt ani am plecat în Turcia singură, cu telefonul de gât. Un Alcatel alb-negru, băgat în husă, la gât, ca să nu-l pierd.” Au urmat și alte festivaluri, unde a dansat alături de Arabesque, grupa de performanță a Palatului Copiilor, prin țări ca Bulgaria, Italia, Ungaria, China. Chiar anul trecut a fost plecată la un festival de zece zile în Dubai. Au avut „nu-i pot spune noroc”, pentru că a murit fiul președintelui și s-a dat doliu național trei zile. Cum nu era permisă niciun fel de manifestare, au profitat și s-au plimbat prin deșert.
Ana nu a vrut să facă un liceu special de balet, cum este „Floria Capsali”, pentru că s-ar fi axat doar pe balet și atât, așa că s-a dus la „Matei Basarab”, secția Filologie. A vrut mereu mai mult, s-a dus la concursuri și pentru că lipsea, profesorii mereu strigau: „Avem vreo Ana-Maria Bănuță în clasă?”
La insistențele bunicii ei, în clasa a XII-a, a dat și atestatul de balet. Nu a vrut neapărat să fie profesoară, nu se topea după copii și a ezitat puțin când profesoara ei de balet, Anca Roman, a rugat-o să-i fie o a doua mână dreaptă la Palatul Copiilor, anul trecut. „Eu am impresia că pe-un copil poți să-l marchezi foarte ușor. Poți să-i zici un lucru și el să râmână marcat definitiv. Sau modul cum te comporți să îl marcheze. De multe ori am pauză între grupele de copii, vreo cinci minute. Și când mă duc la toaletă, eu le aud pe hol: «Mi-a spus doamna Ana să nu știu ce.» Și îmi dau seama în momentul ăla ce impact am asupra copilului. Chiar dacă nu sunt în chestia asta nici măcar de-un an de zile. Dar copilul ăla te vede ca pe-un profesor și ca pe-un mentor, ca pe cineva care-l ghidează și de aia eu, oarecum, nu am vrut. Mi-era frică.”
Într-o sală cu pereți albi, zgrunțuroși, tapetați cu fluturi colorați, dai de oglinzi în toate părțile. În reflexia lor, observi dulapul cu premii care se împing între ele pe sertare, și pianul prins între dulap și câteva saltele subțiri. Lângă boxele negre, în colț, Ana cotrobăie pe vine printr-o husă de CD-uri. Copiii urmează să apară și trebuie să se pregătească, așa cum o face mereu marțea, vinerea și duminica, când este profă de balet: își pune tricoul alb, pe spatele căruia scrie cu litere roșii, italice „Arabesque”, colanții negri și flexibilii în picioare.
Ce a mai vrut Ana să facă după liceu a fost să dea la Drept. Făcuse deja pregătire la Română și la Economie. De aceea, crede ea, s-a lăsat pe-o ureche și nu a reușit. A așteptat o zi întreagă pe caniculă ca să își depună dosarul la ASE, pentru că tatăl ei, care o rugase să aibă o rezervă, îi spusese: „Du-te la Relații Economice Internaționale. A făcut Țiriac.” Și Facultatea de Jurnalism a fost propunerea altcuiva pentru ea. S-a dus la examen cu o colegă de liceu și, în final, s-a trezit studentă la două facultăți. Părinții i-au spus să renunțe pe parcurs la una dintre ele, care nu-i place, dar ea a intrat „în ritmul ăsta, de dute-vino” și nu a mai făcut-o.
Ai ei o susțin necondiționat, dar o mai întreabă: „Mami, dar mai poți? Nu vrei să iei o pauză?” Nu vrea. Și la liceu, când ai ei îi spuneau să lase mersul la Palat, ca să învețe pentru Bac, plângea și îi spunea bunicii că baletul e singurul lucru care o descătușează.
Anei îi este greu să se uite și la un film pentru că se plictisește repede. „Dacă stau acasă două ore, mă gândesc: frate, stau și nu fac nimic. Nu pot să nu fac nimic.” Nici în weekendurile mai libere nu poate să stea locului. Iese în oraș, se duce la cumpărături sau își vizitează prietenii. Ca să reziste cu viața asta în priză, nu se culcă mai târziu de 12 și nu se trezește, fie că e liberă sau nu, după 8 dimineața.
Oamenii o întreabă ce vrea să facă mai departe. Balerină nu s-a vrut „100%” pentru că a avut mereu colege în jurul ei care doar asta făceau și nu vedea un bun exemplu în ele. Erau individualiste, gândeau doar pentru ele, ori ea la Palat fusese învățată altfel. „Poate nu au fost nici fetele alea cele mai bune exemple, dar atunci așa am decis.”
Ana mereu și-a imaginat ceva și a ieșit altceva, așa c-a încetat să mai facă planuri. „Niciodată nu am știut ce vreau să mă fac sau cum mă văd în viitor. Cred că tocmai de aceea le-am încercat mereu pe toate. Nu am idealuri foarte mari și de aia, bănuiesc, mereu m-am gândit să-mi trăiesc cu bine ziua de azi, să o termin și după să mă gândesc la aia de mâine.”
E ora 3 după-amiaza. Ana își încrucisează brațele, stă dreaptă și oftează ușor. Ca-n fiecare zi de vineri, se simte cuprinsă de o mare oboseală. Gândul că trebuie să repete mișcările de dans cu următoarea grupă și cu următoarea, până la 9 seara îi dă o senzație de amețeală. Apropiindu-se de ea, destul cât să se facă înțeleasă de doamna profesoară, o fetiță în body albastru, cu coc răsucit pe sub o fundă albă și cu flexibili în picioare îi spune: „Doamna Ana, bunica mea e mama tatălui meu.” O urmează o alta, cu fundiță roz în păr: „Doamna, tatăl meu lucrează la teatru.” Și o alta: „Doamna, eu m-am lovit la grădi.” În astfel de momente, Ana știe că oboseala dispare. „După aia s-a terminat, scap de orice urmă de stres.” ●
Oana Barbonie și Adriana Baciu sunt studente în anul II la jurnalism, la Universitatea din București.
S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureşteanul: Nea Sandu cu tuberozele
De mai bine de 30 de ani, nea Sandu aduce-n Militari legume, fructe și flori.
[Școala9] De ce dăm Bacul?
La ce folosește Bacalaureatul și cum ar putea deveni un indicator real al pregătirii pentru viață.
Bucureșteanul: Povești pe piele
Alex Petcu, omul celor 1500 de tatuaje.