Bucureșteanul: Ana-Maria zâmbește

Orașul gonea spre casă în ultima joi din septembrie. Chiar la gura de metrou Piața Unirii 1, pe lângă femei care vindeau umbrele și cuțite și bărbatul sprijinit cu coatele în masa lui de Bingo, o fată cu o mapă-n mână și alți trei colegi ai ei încercau să oprească trecătorii. Peste hanoracul vișiniu menit să pluseze cele 16 grade de-afară, fata purta un tricou alb, cu logo: SOS Satele Copiilor România. La gât avea o legitimație cu poza ei, semnată și ștampilată de SOS, pe care scria „Noi nu cerem bani în numerar”.

Zâmbea și scana rapid oamenii înainte să îi abordeze. „Bună seara! Știți câți copii sunt abandonați în România?”. Din 6-7 oameni, poate unul se oprea pentru 10 secunde, nu mai mult, nu suficient, dar ea zâmbea în continuare. După aproape o oră de stat în stradă, un bărbat cu hanorac verde și șapcă gri, pe la 40 de ani, s-a oprit s-o asculte.

În momente precum acesta, fata se prezintă: „Numele meu este Ana-Maria, reprezint fundația SOS Satele Copiilor. Ați auzit de SOS Satele Copiilor?” Dacă oamenii spun nu, le explică în mare: Este un ONG internațional prezent în 133 de țări; în România, sunt sate la Bacău, București și Sibiu. În satul din București sunt 12 căsuțe – în fiecare dintre ele locuiesc 5-6 copii împreună cu o mamă socială, iar copiilor li se oferă mâncare, haine, educație, cam tot ce le poate trebui.

I-a explicat toate acestea omului cu un cap mai înalt decât ea, apoi, privindu-l în continuare în ochi, i-a spus despre campania de strângere de fonduri prin debitare directă, ceea ce înseamnă că, prin semnarea pe loc a unui contract, donatorul stabilește o sumă pe care banca i-o va extrage lunar din cont. Bărbatul a dat un telefon să-și afle IBAN-ul și a semnat cele două contracte de sponsorizare din mapa fetei. Încă 15 lei pe lună pentru copii și al unsprezecelea mandat pe care Ana-Maria Chivu, o ialomițeancă de 23 de ani, care a terminat Comunicare și Relații Publice, și Antropologie, îl obține în trei săptămâni de lucru.

Nu e prima oară când ia din timpul străinilor. Anul trecut a fost operator sondaje de opinie în hipermarketuri – stătea la casă și, cum prindea vreun cumpărător de mezeluri sau ciocolată, încerca să-l convingă să-i răspundă la câteva întrebări. Nu ia mult, învățase să le spună clienților, maximum un sfert de oră, deși se plictisea până și ea tot punând întrebări timp de vreo 40 de minute. Îi era jenă, dar găsea oameni dispuși să stea până la capăt.

Toamna asta a avut de ales între un job pe 800 de lei în call-center și a primi 8 lei/oră, strângând bani pentru copii. Nu i-a luat mult să se hotărască. Știa că în call-center o așteaptă 8-9 ore de dat telefoane unor oameni pe care nu-i vede niciodată, pe când ca facer pentru un ONG contribuie la o cauză în care crede și poate privi oamenii în ochi.

„Îi numim faceri pentru că reprezintă fața organizației în acel moment”, spune Laurențiu Boeriu, un fost publicitar care de vara asta e coordonator de fundraising la Asociația pentru Relații Comunitare (ARC), asociație care, în parteneriat cu șase bănci, oferă serviciul de debitare directă ONG-urilor care-l solicită și care întrunesc anumite criterii de transparență. Modalitatea aceasta de strângere de fonduri, folosită intens în Europa de Vest și SUA, există cam de doi ani în România și le asigură organizațiilor niște donații constante, pe o perioadă îndelungată. La noi, e folosită în prezent de 13 ONG-uri, prima dintre ele fiind WWF. Există, în total, 3500 de oameni care donează prin debit direct, suma medie fiind de 19 lei/lună.

Metoda vine, desigur, și cu provocări. Pe de-o parte, românii, deranjați de ideea de a fi abordați pe stradă, nu se opresc să asculte, iar dacă o fac, mulți ezită să-și dea datele personale unui străin. Unii se tem că, astfel, oferă acces la contul lor personal. Alții, că banca le va retrage mai mulți bani decât au stabilit. Pe unii îi descurajează cei cinci ani trecuți în contract, chiar dacă facerii le spun că donația începe când vor ei și poate fi oprită oricând.

„Nu mai suntem în ‘91”, spune Laurențiu „suntem în 2014 și lucrurile s-au schimbat foarte mult și încep ușor, ușor să se întâmple lucruri normale și la noi, fără niciun fel de codiță ascunsă. Dar sunt pentru a-i înțelege pe oameni, pentru că au pățit prea multe.”

Laurențiu a recrutat, vara asta, primii faceri pentru SOS și a ținut cu ei un training de trei zile în care le-a explicat, printre altele, ce sunt donațiile cu debit direct, cum trebuie completate contractele, cum să gestioneze refuzurile, cum să vorbească cu oamenii, încurajându-i să-și creeze propriul discurs. I-a dus pe elevii lui și în sat, ca să înțeleagă pentru ce muncesc.

Pentru că sunt abia la început, Laurențiu le-a setat un target de două contracte pe zi, pe care să-l aibă în minte când ies pe teren. Dar rata de abandon a facerilor e mare. Doi din cei 10 ieșiți din training au renunțat după prima oră pe teren, spunând că nu sunt făcuți pentru asta. Laurențiu mai contează acum pe patru faceri, cărora le e aproape permanent alături pentru a le oferi sprijin și feedback și a-i remonta când sunt descurajați de refuzuri și de atitudinea oamenilor de pe stradă.

„Eu nu sunt genul de om care să renunțe atât de repede,” spune Ana-Maria, care e de părere că, dacă vrei un job, ar trebui să te asiguri înainte să aplici că ești capabil să-l faci. Nici ea nu se simțea prea bine după primele două zile pe teren, două zile de refuzuri și niciun contract. Ba chiar îi spusese lui Laurențiu că, dacă nu convinge pe nimeni până la finele săptămânii, ar vrea să-și doneze salariul pentru copii. În ziua a treia, însă, a spart gheața, prinzând primul donator, la Unirea, o femeie de vreo 45 de ani care auzise de cauză, ba chiar făcuse voluntariat la SOS.

Majoritatea celor care s-au oprit să vorbească cu ea, spune, au pe la 23-30 de ani. A observat că după-amiaza merge ceva mai bine decât dimineața (dar nu e o regulă), că la Universitate și Unirea are șanse mai mari să convingă decât la Aviatorilor sau Aurel Vlaicu. „La Aviatorilor e chin, e crimă și pedeapsă. Tu știi cât m-am chinuit să găsesc un măcar un donator? Nu stăteam un minut. Și tot n-am reușit.” Când apucă, se uită la oameni înainte să-i abordeze – caută zâmbete, deși uneori își încearcă norocul și la fețe încruntate. Se uită la haine, deși „de multe ori fix cei care sunt îmbrăcați bine, la costum, nu se opresc.” Dar Ana-Maria nu-i judecă. Poate de fapt nu au job, poate veneau de la un interviu care a mers prost. Îi place când, oricât ar fi de grăbiți, oamenii îi spun „îmi pare rău, nu am timp.”, îi place că nu se uită urât la ea. „Chiar am avut parte de oameni buni, chiar dacă nu au semnat.”

Înainte să fie facer, după terminarea facultății, Ana-Maria a avut o perioadă în care stătea în casă, dormea mult și n-avea chef de absolut nimic. Acum se trezește la 8, 9 și abia așteaptă să înceapă tura ei. Crede în ce face, îi plac copiii și zâmbește pentru că așa e ea, nu joacă vreun rol. Știe că singurul mod de a obține donații e să nu stea, să nu ezite, să nu lase oamenii să treacă pe lângă ea fără să-i întrebe. Ideea e să-i prindă, să apuce să le spună:

„Bună ziua, știți că în România există foarte mulți copii abandonați. N-ați dori să-i susțineți?”

„Bună ziua, nu vreți să vă încheiați săptămâna cu o faptă bună?” ●