Bucureșteanul: Cabinetul asistentului Marin

E o după amiază înnorată de ianuarie, iar în cabinetul asistentului medical de la Centrul de Urgență pentru Persoane fără Adăpost din Sectorul 3 (C.U.P.A) se aude încet radioul. Cristi Marin, 31 de ani, și-a scos stetoscopul care îi atârna peste halatul alb cu mânecă scurtă și se pregătește de plecare. De la 08:00 a tot primit vizite, a luat tensiuni și glicemii, a făcut injecții, a explicat norme de igienă și a completat fișe.

Dincolo de ușa pe care a lipit un afiș cu drepturile pacienților, se întinde un culoar întunecos și îngust, încadrat de bănci lungi de lemn, transformate în paturi de cei care nu mai încap în dormitoarele pentru femei și bărbați. Dimineața abia ai pe unde să treci din cauza cozilor la cabinetul medical și la grupul sanitar unde infirmierele se ocupă de igienizarea noilor veniți. Acum e trecut de prânz și bătrâni și tineri ies în curte să fumeze, stau la coadă la aparatul de cafea sau urcă în Club (camera de la etaj în care au televizor). Mai toți duc după ei câte o sacoșă cu lucrurile de valoare – pastile, acte, țigări. (Cei cu domiciliul în sectorul 3 pot să stea 30 de zile, cu posibilitate de prelungire, în cazul în care referenții sociali nu au reușit să-i reintegreze în familii sau să-i transfere în cămine. Cei care vin din alte sectoare ale Bucureștiului trebuie să plece după 15 zile.)

Sunt bolnavi fără rude, părinți goniți de copii, oameni evacuați pentru datorii la întreținere sau tineri proveniți din sistemul de protecția copilului. La C.U.P.A., 80 de persoane fără adăpost primesc două mese calde pe zi, cazare și îngrijirea lui Cristi Marin, singurul asistent al centrului.

Înainte să plece, își face ordine în hârtii. Colegii spun că „asta-i buba lui”; face hârtii pentru orice, le xeroxează și le îndosariază. Dacă s-a pierdut vreun act în C.U.P.A., poți să fii sigur că găsești o copie în dulapul lui.

Pe raftul de jos, sub teancul de registre și rapoarte pe care le-a semnat și vizat în cei șapte ani de când lucrează aici, Cristi depozitează caiete colorate, afișe de spectacol, diplome și  poezii. Le ține la cabinet pentru că, tot mutându-se din garsonieră în garsonieră, s-a temut că o să piardă arhiva spectacolelor pe care le-a organizat în Centrul de Plasament nr. 3, casa lui timp de 19 ani. Le păstrează pentru că într-o zi poate o să aibă copii și o să le povestească despre spectacolul cu public Surprize Surprize – versiunea lui a emisiunii de la TVR – în care împăca frați sau scotocea Bucureștiul după rudele colegilor.

***

Cristi este al optulea fiu al Elenei, mama care l-a lăsat în grija statului încă de la naștere. Despre anii petrecuți „în sistem”, cu bune și cu rele, a scris o serie de povestiri cu titlul Căminul de lângă Piața Miniș. Nu le-a publicat pentru că nu își permite, dar le-a printat în mai multe exemplare și le mai împarte prietenilor. Printre altele, povestește despre o zi de tabără, când un coleg a făcut insolație și febră mare. Cristi i-a dat un paracetamol și i-a pus comprese cu apă rece. După o oră, băiatul a început să-și revină și de-atunci copiii i-au spus „Doctorul”. Așa-i spun și acum unii dintre foștii colegi care ajung la C.U.P.A. pentru că nu au un adăpost sau o sursă stabilă de venit.

E mândru de educația pe care a primit-o și nu crede că ar fi ajuns unde e astăzi dacă ar fi crescut în familie. Nu-și condamnă mama, pe care a cunoscut-o după ce i-a căutat adresa în dosarul de la Protecția Copilului și ține legătura cu frații și cu nepoții. În 2002 a terminat liceul și s-a înscris la Şcoala sanitară Postliceală „Carol Davila” din București. A lucrat ca voluntar la Centrul pentru Persoane fără Adăpost, iar în 2005 l-au angajat. După ce-a studiat la Universitatea Titu Maiorescu a devenit asistent medical generalist principal.

Singurul regret ține de bani. A locuit într-o garsonieră cu niște foști colegi, dar chiriile au crescut – nu și salariul lui de 800 de lei –, așa că s-a mutat temporar la o rudă din partea unui frate. Plătește utilitățile, cumpără mâncare și cam atât. Şi-a depus dosarul la Primărie pentru o casă, dar încă nu i-a venit rândul.

Programul lui începe la 08:00 dimineața, când îi vizitează pe cei bolnavi și se asigură că și-au luat tratamentul și-și respectă regimul prescris. Apoi, până la 16:00 primește vizite la cabinet și evaluează noii veniți. Pe lângă îngrijirea zilnică a rezidenților cu schizofrenie, hepatită, diabet, HIV sau sifilis, dacă poliția îl informează că există persoane fără adăpost care au nevoie de ajutor, se deplasează  în stradă însoțit de un referent social. Uneori duce pacienții la spitalele din apropiere – centrul nu mai are medic din 2010 – și stă de vorbă cu cei mai triști pentru că nu au nici psiholog.

Își iubește profesia și a făcut din cabinet o a doua casă. Pe pereți a agățat diploma de licență și diplomele primite de la Direcția Generală pentru Protecția Copilului Sector 3 pentru organizarea de spectacole și proiecte educative, iar lângă birou a lipit poezia Îți mulțumesc, una dintre sutele pe care le-a compus până acum:

„Îți mulțumesc cu ochii-nlăcrimați / Căci mi-ai fost aproape, nu m-ai gonit / Îți mulțumesc mai mult ca toți ceilalți / Pentru că tu deloc nu m-ai rănit”.

Deasupra patului alb a atârnat fotografii înrămate cu „beneficiarii” cei mai dragi, cum le spune el. Vârstnicii îl iubesc pentru că îi adună în Club și îi învață cum să facă exerciții fizice, le scrie regimuri personalizate, le ține cursuri de igienă și îngrijire și o dată le-a organizat chiar și un concurs de talente. Cristi se simte împlinit când vede că bătrânii îi urmează sfaturile și nu-și pierde răbdarea, nici măcar cu doamna Ştefana, care îi povestește ba că fiul ei e Ioan Botezătorul, ba că a fost o mare actriță și că nimeni din C.U.P.A. nu o depășește la inteligență. O ascultă calm în timp ce-i administrează tratamentul injectabil pentru schizofrenie.

Din când în când, examineză foști colegi de la centru și le recomandă, după caz, tuns, deparazitare, „izolator” – dormitorul pentru cei cu boli contagioase. Vechii „frați”, cum își spuneau când erau mici, vor doar un pat unde să pună capul și se enervează că trebuie să treacă prin setul de analize medicale obligatorii la intrarea în centru. (Pe câțiva dintre ei, foști consumatori de droguri, i-a invitat la începutul lui ianuarie să le povestească tinerilor și copiilor despre viața unui dependent).

Unii îl acuză că a uitat de unde a plecat și că prea are o mie de reguli. La cabinet, le completează fișele cu aceeași meticulozitate și nu se abate de la nici o procedură. O colegă referent se mai supără când îi aude pe tineri bombănind la adresa lui, dar Cristi zâmbește și spune: „Nu trebuie să mă iubească”. Chiar dacă îi e milă de colegii care nu s-au adaptat la viața de după cămin, treaba lui e să-și îngrijească toți pacienții în mod egal. 

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.