Bucureşteanul: Colentineanul

Pentru trupa de vreo zece copii de vreo opt-nouă ani care aleargă brownian și țipă enorm prin camera de joacă, Mircea Dumitrescu e un fel de echipament de protecție cu opțiuni de divertisment. E animatorul aniversării unuia dintre pici și, împreună cu un coleg, are în primul rând grijă să fie toți în siguranță. Să nu se cocoțe pe toboganul din plastic colorat, să nu se lovească, să nu arunce cu mingile colorate din micul bazin, să se descalțe când intră în cameră, să nu sară mai mult de trei de-odată pe trambulină (a cărei pompă vuvuie dar nu concurează zarva copiilor).

Petrecerea a început la 18:00, într-o joi pe care Mircea, un tip de 26 de ani, slăbuț, cu converși negri tociți cum trebuie să fie converșii și tricou cu Bart Simpson, și-a început-o la 06:00. La 07:30 era la metrou 1 Mai, de unde îl ia în fiecare dimineață un autobuz răblăgit care-l duce la Glina, Ilfov, unde e gestionar la depozitul de materiale de salubritate al Romprest.

Lucrează de un an la Romprest – mama,gestionar la depozitul de piese auto, i-a depus CV-ul. E într-o echipă de trei oameni care țin evidența intrărilor și ieșirilor de mănuși, spirt, echipamente, hârtie etc. Salariul e de 1.350 de lei, din care în februarie i-au tăiat 10% (pentru că e criză, i-au spus).

La locul de petreceri pentru copii e tot de-un an, part time. Îi place să aibă grijă de ei, îl relaxează. Şi se distrează observându-le comportamentul, expresiile – azi, prima a auzit-o de la un puștiulică: „Stau lângă o fată. Ce ciudat”.

Mai greu e când are câteva petreceri consecutive – atunci ajunge acasă simțind că nu-i încape capul pe ușă. În serile din timpul săptămânii are și câte trei-patru petreceri și e plătit cu 40 de lei pentru fiecare. În weekend, sunt cam trei pe zi, de la 12:00 la 21:00, și ia 70 de lei pentru toată ziua.

Ca să se descurce, Mircea are nevoie de ambele joburi.

Pasiunea lui de când era puști e istoria. La școală i s-a părut interesant Decebal și, cum manualul nu spunea prea multe, a-nceput să se documenteze pe cont propriu. (Vrea să și-l tatuaze pe spate.) Îi plac amerindienii (de-aia are puțină boală pe americani), maiașii, incașii – culturile din America de Nord și de Sud, pe partea sălbatică.

Istoria nu i s-a părut de viitor, așa că a dat la facultate la marketing și afaceri economice internaționale, la Spiru Haret. Dar a vrut să facă prea multe deodată: și facultate, și școală de șoferi, și job ca să le plătească (merchandiser la Cora, apoi vânzător de haine). Carnetul nu l-a luat, că n-a avut timp să-nvețe. Când era în anul II, magazinul de haine a dat faliment și n-a mai putut plăti nici facultatea. Așa că a înghețat anul, care tot înghețat e și-acum.

De ceva ani, încă din verile din liceu, Mircea tot brodează joburi. A fost agent de asigurări auto, covrigar, pizzar, pliantist, salahor pe șantier, bodyguard la fabrică. S-a dus și-n Italia, unde are o mătușă și-un văr, fără vreun plan și fără să știe limba.

După o lună și-un job într-o parcare prost plătit în Salerno, a ajuns în Bologna. Gata să facă aproximativ orice, a aplicat la agențiile care plasau stranieri și-n rest stătea prin parc, să mai cunoască oameni, doar-doar se ivește ceva. Jucând ping-pong în parc a cunoscut un albanez care i-a făcut rost de-un job la firma la care lucra și el. Mai întâi, la mutat mobilă, apoi „la fiare”, adică la construit tot felul de structuri din schele.

A ajuns și la mititica în Italia, din greșeală. Colegii albanezi, neavând drept de muncă, aveau majoritatea acte false, mulți dându-se români. Într-o dimineață, când era cu niște colegi în mașină și i-a oprit poliția, i-a luat pe toți la secție, să-i caute care-s români și care nu. Își amintește gratiile mari, din fier, după care și-a petrecut o zi alături de crema Europei.

S-a întors în țară după șapte luni. Îi intrase un fier în deget, asigurarea nu-i acoperea tratamentul și nu putea munci fără mână. Ar vrea să mai meargă în Italia, dar nu să se mute de tot, mai degrabă să strângă niște bani ca să poată să-nceapă ceva. Poate o afacere, o covrigărie, o shaormerie, ceva mic. Aici, muncește toată ziua și nici banii nu-i ajung, nici timp nu are.

Mircea locuiește dintotdeauna în Colentina, cu ai lui (nu plătește chirie, dar contribuie la cheltuielile casei și-l ajută cu bani și pe tata, care e șomer). E un „colentinean”, cum își zic cei din gașca de vreo 20 de prieteni din cartier, la care se-adună poate încă pe-atâția din alte părți ale Bucureștiului.

Colentinenii au cam toți porecle (Flipper, Salată, Maimu); a lui, cu care s-a pricopsit prin liceu, e Cinzeacă. Merg în gașcă la munte, la mare în Vamă, la Vadu, la Corbu, mai nou și la Neptun, ca pensionarii. Azzip, barul unui cunoscut din cartier, e locul de baștină, unde se-adună toți. Acolo a făcut sâmbătă cinste de ziua lui, împreună cu alt amic; bugetul de pornire, pus la bătaie de amândoi, a fost de vreo 1.000 de lei.

Mircea are și mania călătoritului. A bifat binișor la orașe din țară, planurile pentru viitor fiind cu Timișoara, Baia Mare, pe-unde n-a ajuns încă. Are idei și pentru călătorii în străinătate – în Africa, în locuri mai sălbatice, mai neatinse de americănisme.

Acum încearcă să strângă bani pentru școala de șoferi, gândindu-se și că multe joburi în Italia sunt în afara orașelor și trebuie să fii mobil. Ar vrea să facă și-un curs de bucătar. Bunica din partea tatălui făcea militărie cu el, îl punea să spele vasele, să curețe cartofi, să facă una-alta în bucătărie, și-a-nceput să-i placă. Gătește mai mult după inspirație decât după rețete, la dulciuri nu prea se bagă și dacă ar fi să impresioneze pe cineva, i-ar face paste – probabil bolognese.

Nu vrea însă să repete greșeala din facultate, cu prea multe lucruri făcute de-odată. Toate la timpul lor.

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.