Bucureșteanul: După 25 de ani

Era 1987 când ai mei, doi liceeni din Gheorghe Lazăr, de la profiluri diferite, care nici măcar nu auziseră unul de celălalt, și-au dat treapta. Cu toate că tata intrase printre primii la admitere cu doi ani în urmă, nota slaba de la treaptă l-a împins să se mute de la mate-fizică la mecanică.

Părea a fi o mare tragedie. Însă Ștef, cum îl strigă prietenii, a intrat în clasa mamei. „Nu e pe gustul meu” a fost reacția pe care colegele lui Simo au auzit-o de la ea în acel moment. Habar n-avea ce va urma.

Amândoi s-au născut la București și au crescut singuri la părinți în familii care au încercat să le ofere tot posibilul în acele vremuri imposibile. Au copilărit în fața blocului, mama prin Berceni, iar tata în Drumul Taberei, mâncând Cip și fugind glonț în casă când se anunța ora de desene animate cu Sandy Bell sau Pif.

Încă un lucru pe care l-au avut în comun a fost a patra bancă de pe rândul din mijloc. Mama rămăsese singură în bancă, iar tata a profitat de ocazie și a ocupat locul. „Ești frumoasă, îți stă foarte bine”, i-a spus când a observat-o aranjându-și bascul roșu pe cap în reflexia geamului înalt al clasei, în fața căruia o găseai mereu ridicată pe vârfuri. Apoi, Ștef a început să-i fure sendvișurile Simonei. Își amintește și acum gustul măslinelor și al untului întins pe pâinea prăjită și hârtia subțire în care erau împăturite cu grijă de mâinile meticuloase ale bunicii. Într-un final, mama a rugat-o pe bunica să mărească producția la două sendvișuri pe zi. Unul pentru fiecare.

Așa s-a înfiripat povestea lor, scoasă parcă din scrierile lui Sparks. A urmat facultatea, la 22 de ani s-au căsătorit și, după aproape șase ani, am apărut eu. Poate că genele și cromozomii s-au înțeles bine și spiritul lăzărist s-a transmis ereditar. Nici eu nu știu. Însă fără a ține cont de vreo tradiție a familiei, mi-am urmat instinctul și am ales să învăț pe băncile în care, acum trei decenii, învățau și ei.

Clasa a IX-a, pe cât de frumoasă a fost, pe atât de repede a trecut. Chiar înainte de sfârșitul ei, am observat că mama începuse să vorbească la telefon cu orele. Am aflat că suna profesori și foști colegi pentru a se reîntâlni cu ocazia celor 25 de ani de la terminarea liceului. Urmărindu-i pe ai mei cu planurile de organizare, m-am oferit să fiu fotografa evenimentului, însă voluntariatul meu avea și un mic interes în spate. Demult îmi doream să-mi creionez în gând Lazărul optzecist, iar asta însemna să îi văd acolo împreună, stând în banca lor, exact ca pe vremuri. Norocul meu a fost că mama a găsit singurele poze din acea perioadă, niște fotografii monocrome făcute în curtea liceului. Cum le-am văzut, mi-am pus în minte să le recreez.

Gașca de baschetbaliști. Chiar dacă trecerea timpului le-a răpit pletele, am refăcut poza cu același entuziasm pe care îl aveau și în ’89. Entuziasm renăscut probabil acum, după ce și-au luat pietrele de pe suflet și și-au recunoscut, în fața profesorilor, trăznăile. „Doamna dirigintă, mai țineți minte când nu puteam chiuli și ați fost anunțată că un elev de-al dumneavoastră a coborât pe paratrăsnet? Eu eram.”

Pe 14 iunie am mers toți trei la liceu. „Vai, voi tot împreună ați rămas?”, i-au întâmpinat niște foști colegi când am ajuns la colțul Cișmigiului. După câteva fotografii de grup, piperate cu remarci nostalgice – „Doamne, Simo, ești neschimbată!” –, a urmat sunetul strident al clopoțelului care a marcat intrarea în clasă. Cu aparatul de gât, am stat într-un colț al camerei și am ascultat povești de viață. Diriginta, probabil cea mai emoționată persoană din cameră, scosese catalogul de la naftalină pentru a face prezența. Fetele reacționau mai greu, nu mai erau obișnuite cu „numele de domnișoară”. Însă cu toții povesteau, entuziasmați, despre trăznăile din liceu și despre realizările lor. Am roșit toată când ai mei au început sa vorbească despre mine.

Înainte de a pleca, printre râsete, am recreat cadrele de acum 25 de ani: tata și gașca lui de prieteni, mama în curtea liceului în săptămâna fără uniforme și, piesa de rezistență, poza în care tata o ridica pe mama în brațe. N-a fost ușor. Cadrul a necesitat chiar și o probă, cu o seară înainte.

După toți acești ani, tata a ridicat-o pe mama la fel de entuziast ca în ’87. Ceea ce s-a schimbat de atunci e părerea ei despre el. Am vaga impresie că acum Ștef e „pe gustul ei”. ●

Acest text a fost publicat în DoR #17, pe care o poți comanda deja din Shopul DoR. Revista se va găsi din 17 septembrie și în librării.