Bucureșteanul: Florin pe cont propriu

După patru ani petrecuți în spital și 20 în grija unei organizații umanitare, Florin Popa și-a luat viața în propriile mâini.     

Florin Popa și-a petrecut primii patru ani din viață la spitalul Victor Gomoiu din București.  Când a fost preluat de Organizația Suedeză pentru Ajutor Umanitar era operat la ambele urechi. „Aveam clei”, spune el. Însă diagnosticele sunau altfel: rinofaringită acută, otită acută supurată și creștere fizică deficitară. La patru ani, știa să meargă, dar nu vorbea. Cum stătuse printre copii cu dizabilități severe, fără să i se acorde prea multă atenție, deprinsese și el o parte dintre comportamentele lor. Totuși, avea ceva ce îl deosebea. „Era o frumusețe de copil, avea o față veselă, era plăcut așa”, spune Săndica Popescu, manager de servicii la asociație.

De acolo, în 1994, Organizația Suedeză pentru Ajutor Umanitar Individual l-a mutat în căminul pentru copii „O rază de lumină” din comuna Voluntari. Copilăria în centrul de plasament a fost „și cu bune și cu rele”. Stăteau doar patru băieți în cameră, se jucau în curte la iarbă verde, aveau cu cine sta de vorbă.

S-a reîntâlnit cu familia la 9 ani, când asistenta socială de la organizație, care se ocupa de găsirea părinților celor abandonați, i-a adus și pe ai lui la centru. Mama, tata și Luminița, sora mai mare, l-au vizitat într-o zi de primăvară, din care Florin își amintește doar că i-au adus un carton de prăjituri, iar el plâns ca un copil. Pe cei doi frați mai mari i-a cunoscut mai târziu. Legătura cu familia a păstrat-o rar. Au venit să îl viziteze de câteva ori la cămin, vorbeau mai mult la telefon.

Când s-a născut Florin, părinții lui erau pe cale să divorțeze. Aveau deja trei copii și nu aveau destui bani ca să îi întrețină pe toți. Florin nu știe când s-au despărțit, nici de ce au decis să îl părăsească în spital. „Mama știe, dar nu mi-a spus niciodată, a păstrat doar pentru sufletul ei. Şi rău a făcut.”

A început școala la 9 ani. Deși rezultatele nu erau foarte bune, până în clasa a VIII-a mergea zi de zi la ore. „Îmi plăcea fotbalul, eram obraznic. Ne mai băteam, mai cu cotul, mai cu piciorul, mai cu zăpada.” La școala profesională nu i-a mai plăcut, iar din clasa a X-a nu s-a mai dus deloc.

Are 26 de ani acum și lucrează deja de 8. La 18 ani, organizația l-a ajutat să își găsească primul loc de muncă și a lucrat pentru doi ani la un depozit de legume-fructe din București. Reușise să pună ceva bani de-o parte, dar risca prea mult. „La legume-fructe mi-am nenorocit coloana, am făcut hernie de disc. Munceam mult, era muncă fizică, lucram 14 – 15 ore. Mi-am dat demisia, nu mai puteam”.

Din 2012, Florin lucrează în Piața Obor, la firma care păstrează curățenia în hala nouă de legume și fructe. Piața e împărțită în sectoare, iar Florin face curat în cel din centru, unde se află și administrația pieței. Săndica spune despre el că este unul din oamenii de bază, face treaba cu responsabilitate și îl place toată lumea. „La serviciu întrețin curățenia, de la 7 la 7 seara.”, spune Florin. „Dau cu mătura. Le mai aduc o cafea la tarabă, le mai descarc marfa. Mă descurc.” Câștigă 800 de lei pe lună și bonuri de masă, plus ce mai primește de la oamenii care vând la tarabe, pe care îi ajută cu diverse.  „Oamenii îmi mai dau câte ceva, știu că nici nu fur, nici nu întind mâna.”

***

De când a plecat din căminul „O rază de lumină”, la 9 ani, Florin s-a mutat în mai multe case ale Organizației Suedeze, până a ajuns în apartamentele sociale ale acesteia de pe strada Delfinului. A locuit aici, împreună cu un băiat și o fată, timp de patru ani. Plăteau doar o parte din facturi, își cumpărau singuri de mâncare, făceau curățenie și găteau. Psihologii și asistenții sociali din organizație i-au  învățat să își împartă cheltuielile și să pună bani de-o parte.

La un moment dat, tatăl lui s-a oferit să îl ajute. I-a propus să se mute la el, și să îl angajeze ca agent de pază la spitalul Municipal. Florin a făcut cursul de agenți de pază și și-a dat demisia de la Piața Obor. La tatăl lui spune că a stat doar două zile. „Mă simțeam bine, dar nu comunicam.” Cum tatăl aflase că Florin are bani strânși, a început să îi ceară să îl ajute pentru lucruri pe care le avea de plătit, precum cele două rate pe care le avea la bancă. După două zile, Florin și-a reluat serviciul la Piața Obor și s-a întors în apartamentul de pe Delfinului. „Nu mi-am dat seama eu ce mă așteaptă la tata, am fost copil”.

Prin programul de sprijin al organizației, Florin și cei doi colegi puteau sta în apartamentul social până când învățau să se descurce. În 2014, au fost anunțați că e momentul să se mute. Urma să mai păstreze legătura cu oamenii din organizație, însă trebuia să își găsească un alt loc unde să stea. Florin a fost ajutat să se mute de sora lui. A plecat plângând din apartament. „A fost frumos, nu știu cum să zic, chiar îmi vine să plâng și acum.”

De pe strada Delfinului, s-a mutat aproape de Piața Victoriei, într-o casă cu prietenul lui din cămin Gheorghe și mai mulți băieți. „Era greu, dormeam patru băieți în cameră. Amărâți tare, nu aveau de muncă”. Următoarea mutare a fost cu mama și cu fratele lui, Cătălin. Locuiau cu chirie într-o casă la curte de pe Calea Moșilor. Mama are o pensie de 6 milioane și lucrează ca femeie de serviciu la o sală de jocuri din București. „Fumează și bea cam multe energizante. Din astea de 1.4 lei de la LIDL, dar se adună”, spune Florin. Cătălin a lucrat doar câteva luni, ca ospătar. „E mai obraznic, nu muncește. Nu i-a plăcut munca la viața lui. Golănește, îi place pe stradă.” În casa de pe Moșilor, Florin trăia în stres. „Mama era foarte mult supărată. Când veneam acasă seara, n-o băgam în seamă, o salutam și atât… Nu știu cum să zic, nu comunicam. Frate-miu, da. Nu eram ca el, pentru că e altceva când trăiești într-o familie și altceva când trăiești într-un centru de plasament.” După opt luni, s-au certat. Pe lângă banii pe care îi dădea în casă, voiau ca el să plătească și ratele la frigider și aragaz. „S-au supărat că nu îi ajut. Mai mult s-a supărat mama, că s-a stricat mașina de spălat. Uite că nu a fost să fie.”

Florin s-a mutat apoi în Militari, la prietena lui din cămin, Florentina. Florentina are 18 ani, partenerul ei 36 de ani și împreună au un copil de un an și câteva luni. În apartamentul din Militari se bea destul de mult. Florin începuse și el să bea, din când în când. „N-am stat mult, erau și mulți, era și scandal. Intra lumea în camera mea, mai lipsea un obiect…”.

De o lună și jumătate locuiește într-o casă, lângă parcul Plumbuita. Din cele cinci camere de închiriat, una este a lui. Condițiile nu sunt cine știe ce. Baia și bucătăria sunt la comun,  însă nu îl deranjează nimeni, nu se vorbește urât și nu se țipă. „Cam de peste tot unde am stat am plecat, nu prea mi-am dat seama de viață”, spune. Își dorește o garsonieră, poate și o familie, vrea să schimbe ceva. „Nu prea îmi dau seama cum să fac asta. De la primăvară, poate.”

Cam la o lună și jumătate merge în vizită la centrul din Voluntari. Dacă cei de la organizație nu îl sună, îi caută el. „Când mă duc la centru comunic, vorbesc de viața mea, ce mai fac. Mai mult mă iau la întrebări, ce fac, pe unde mai umblu”. Important e să fii prezent în viața celorlalți, spune el, să mergi pe la oameni, să stai de vorbă.

Florin nu a vorbit urât de nimeni din trecutul lui. Nu și-a judecat părinții, nu a desconsiderat sistemul sau mediul în care a trăit. Lasă în urmă locurile care nu-i sunt prielnice și oamenii cu care nu vrea să aibă de-a face. S-a obișnuit singur și nu are încredere în nimeni, decât în el. În fuga lui, își caută liniștea, un loc la care să se întoarcă și să se simtă ca acasă. Și orice ar fi, se ține de muncă. La organizație i se spune „zâmbărețul” și nu e greu de ghicit de ce. ●