Bucureşteanul: Misiunea Zorba

La ultima reprezentație de vară a piesei Zorba, Ioan Mihai Cortea, 27 de ani, dansează pe masa de lemn din mansarda La Scena, în timp ce Nikos, jucat de prietenul său Silvian Vâlcu, îl privește de jos, nemișcat. „E un drac în mine care de câte ori vede că plesnesc, îmi zice Dansează!” strigă Ioan, interpretând personajul Zorba din romanul lui Nikos Kazantzakis. Ridică ambele mâini către cer, pocnește sacadat din degete, apoi bate în același ritm cu picioarele în podeaua scenei. O doamnă din primul rând zâmbește în timp ce își duce mâna la piept.
În martie 2010, când a descoperit monologul lui Zorba, Ioan se întorcea cu microbuzul de la Sibiu, unde văzuse Faust cu prietena lui. Deși era un roman, era textul care îl atrăgea cel mai mult de până atunci. Parcă îi zicea „Pune-mă pe scenă.” După ce a terminat cartea, a știut că oamenii trebuie să afle despre Zorba, un personaj care vede bine în orice, cu atât mai mult acum, când, crede actorul, „în lume e atâta superficialitate față de oameni, de lucruri”. Pentru Ioan, Zorba e „modelul bărbatului simplu, pentru care valorile principale sunt femeia, munca și mâncarea—trei lucruri esențiale fără de care nu poți spune că exiști”. După aceleași principii a fost crescut și el de bunicii lui la Morlaca, un sat între Cluj și Oradea, până a plecat la liceu în Huedin.

Ioan a urcat pe scenă prima dată în clasa a doua, pe vremea când cânta în taraful școlii. Profesorii îi dădeau cele mai lungi monologuri în scenele cu obiceiuri populare din Morlaca, unde alduia colacul sau deșfăca mălaiul, pentru că avea cel mai frumos costum tradițional din sat. La liceu a făcut parte din trupa de teatru francofon „Assentiment”, unde a jucat în Monsieur Goe, după I.L. Caragiale. Colegii lui de trupă au fost prin Cehia și Franța cu piesa asta, dar cum lui Ioan nu îi plăcea matematica și nu lua note mari, mama lui nu i-a dat voie să plece cu ei. Deși îi mai aplicau astfel de pedepse, părinții au crezut în visul lui de a fi actor și s-au bucurat când a intrat la UNATC. În studenție, a participat la câteva spectacole de coregrafie la Studioul Cassandra, apoi a început să joace pe scena de la Unteatru. Platonov este unul dintre rolurile de care își amintește cu drag, pentru că aici i-a plăcut totul, de la text și regie, până la oamenii cu care a lucrat.
În august 2010, când a murit „măicuța”, bunica lui  care l-a crescut pentru că părinții erau ocupați cu muncile câmpului, Ioan se pregătea pentru Gala Tânărului Actor HOP la care trebuia să participe peste o săptămână cu monologul lui Zorba. S-a prezentat la concurs și a câștigat premiul Ștefan Iordache pentru cel mai bun actor tânăr, pe care l-a dedicat bunicilor lui.
Ioan juca în Hysteron proteron la Sinaia când a cunoscut-o pe Lila Vasilescu, cea care organiza la vremea respectivă evenimente culturale pentru colegii ei de la agenția de turism GoTravel. I-a povestit despre Zorba și despre faptul că nu are liniște până nu pune piesa în scenă, iar Lila a venit cu soluția: o prezentare în engleză pentru directorul agenției, Richard Joannides, un grec interesat de proiecte de dezvoltare personală. După întâlnirea cu Richard, Ioan a primit sponsorizarea de 2000 de euro.
Inițial a scris piesa pentru 5 personaje: Alexis Zorba, Nikos (autorul), Bubulina (matroana de bordel, prietena lui Zorba), Văduva (femeia dorită de toți bărbații din sat) și călugărul (personajul cu care Zorba se împrietenește ca să poată lua lemn din pădurea mânăstirii). În timp ce scria, și-a dat seama că scenariul e prea lung și ar fi fost nevoie de prea mulți bani ca să-l poată pune în scenă. „Am început să tai din el, cu tristețe, pentru că toate replicile mi se păreau bune. Tăiam și spuneam: Îmi pare rău! Îmi pare rău!”
Timp de trei luni, Ioan a scris la scenariu în fiecare noapte, la lumina unei veioze din apartamentul unui prieten din Berceni. Pe la 3-4 dimineața, mergea la frigider și mânca brânză cu roșii sau bea suc de soc și lămâie, cumpărat de la magazinul din colț.
Când scenariul de 36 de pagini A4 a fost gata, i l-a arătat prietenei lui, Elena, o șatenă de 30 de ani, absolventă și ea de UNATC, secția Creație Coregrafică, care îl ajută la toate spectacolele cu luminile și sunetul. Elenei i-a plăcut pentru că „e închegat bine și nu simte nevoia de mai mult.”
Când a trebuit să găsească un personaj pentru rolul lui Nikos, primul care i-a sărit în minte a fost Silvian, pentru că Ioan jucase 5 ani cu el la UNATC și îi cunoștea stilul, care se potrivea cu cel al personajului. I-a fost însă greu să dea indicații regizorale unui coleg, care era de același nivel cu el. „Era foarte ciudat, că eu nu sunt regizor.” Repetau la Unteatru și uneori pe la facultate, când unul dintre ei mai avea câte o pauză de la repetițiile cu alte spectacole. Pentru Ioan, Zorba e special pentru că nu a fost nimeni care să îi zică: „Nu e bine!”. Aproape tot ce făcea era pentru prima dată: dramatizarea, regia, scenografia, alegerea coloanei sonore. A învățat singur să cânte la santuri, un instrument iranian care seamănă cu țambalul, pentru că o lecție cu un profesionist l-ar fi costat 500 de euro.

O provocare a fost și decorul pe care și l-a dorit cât mai real, pentru ca publicul să simtă piesa. Căutarea obiectelor potrivite i-a luat cel mai mult timp. Penița cu care scrie Nikos a luat-o din Timișoara, santuriul l-a luat din Reghin, scaunul roșu este luat din curtea facultății pentru că rămăsese abandonat acolo și era vechi, deci numai bun pentru Zorba. Actorul a făcut singur proiectul mesei de lemn, pe care tatăl lui, priceput la tâmplărie, a construit-o. Tot Ioan a lustruit scaunele până au căpătat un aspect vechi , iar farfuriile, lingurile și etajera din lemn le-a dat singur cu baiț, ca să se mențină în timp un strat protector.

Avanpremiera a fost pe 21 mai 2011 la Unteatru, unde a invitat 60 de persoane. La primele reprezentații cu Zorba, chiar înainte să intre pe scenă Ioan îl lua în brațe pe Silvian și îi spunea „Să nu uiți să pui băncuța mai la stânga, ca să încăpem la scena cu biserica! Să lași cartea cu dunga neagră ultima ca să o pun eu în valiză!”. După doi ani în care au avut vreo treizeci de reprezentații, acum își spun „Hai să ne simțim bine!”.
Ca și Zorba, Ioan mai uită să trăiască acum, cum zice și în piesă: „Ce faci acum? Mănânc. Păi atunci mănâncă. Ce faci acum? Țin femeia asta în brațe. Păi ține-o, nu te mai gândi la nimic”.
„Asta încerc și eu să fac, pentru că și eu am gânduri și sunt stresat. De fiecare dată când joc, rămân câteva zile cu ce zice Zorba, pentru că are mare dreptate.”
La sfârșitul piesei mulți spectatori se duc la el cu zâmbetul pe buze și îi mulțumesc pentru spectacol. Unii îi spun că se identifică imediat cu personajul și cu ideea că lucrurile în viața asta sunt destul de simple, doar că noi avem tendința să le complicăm.
Pe viitor, Ioan ar vrea să pună în scenă piesa și pentru celelalte trei personaje: Bubulina, Văduva și Călugărul, dar pentru asta va fi nevoie de o nouă finanțare. Până atunci încearcă să vadă lucrurile pentru prima dată în fiecare zi, așa cum face și Zorba. ●
Acest text a fost scris în cadrul Şcolii de Vară DoR, în care opt tineri au învățat tehnici de jurnalism narativ.

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.