Bucureşteanul: Paul de la debarcader
Cum debarcaderul din Cișmigiu ține pe linia de plutire un fost consumator de droguri.
Dimineața la ora nouă, bărcile din Cișmigiu sunt legate cu lanțuri de barele de metal vopsit albastru ale debarcaderului. Opt bărbați lucrează aici și cine ajunge primul la treabă desface lanțurile celor 24 de hidrobiciclete și 18 bărci cu vâsle și le lasă legate de debarcader doar cu o sfoară, ca să nu le ducă vântul în mijlocul lacului. Dacă sunt pline cu apa rămasă de noaptea trecută sau strânsă de la vreo ploaie, le scurg și șterg cu un mop. Dar fac asta mai degrabă când barca respectivă urmează să fie închiriată.
George Cristian Paulică, Paul, cum îi spun colegii, este mascota debarcaderului la care lucrează de doi ani. La 1,65 metri înălțime și 32 de ani, cu chelie și mers de boxeur, seamănă cu un Leonard Doroftei cu mai puțini mușchi; când râde, i se zăresc puținii dinți pe care îi mai are în gură.
Paul a fost condamnat de patru ori pentru posesie și trafic de droguri și, adunat, și-a petrecut patru ani și 183 de zile în penitenciarul Jilava, de unde îi place să spună ca a luat „masterul”. La 15 ani s-a apucat de heroină, simțind că găsește în ea ceva din afecțiunea pe care n-o găsea în familie. Şapte ani mai târziu a fost arestat. Acum nu s-a mai drogat de zece luni. În închisoare a luat hepatita C, dar o ține sub control; când îi dă stări de somnolență și oboseală, trebuie să plece acasă să doarmă sau să vină mai târziu la muncă.
Debarcaderul are cinci angajați. La magazin e George, la casierie sunt Gabi și Ionică, zis Johnny Bravo, înalt, blond, cu ochi albaștri și mușchi, iar Marius , zis Memo, și Claudiu, sau Bunicu’, lucrează „jos”, la bărci. În afară de ei, mai sunt și ajutoarele, zilieri: Paul, Ștefan și Vicențiu, care ajută la debarcader de când avea 11 ani ( i se spune Van Damme, are 20 de ani și a luat locul 13 la Campionatul Național de Skandenberg din 2012). Ajutoarele vin când vor, recomandat însă cât mai devreme, ca să facă treabă mai multă. Dacă la 21:30 se închide casieria, banii câștigați din închirierea bărcilor după program se împart între toți băieții din tura respectivă. Se întâmplă să aibă ultima comandă și la două dimineața. În zilele bune, cinci-șase băieți ajung să împartă și 400-500 lei.
Paul se știe cu Memo și Bilă, unul dintre patronii debarcaderului, din copilărie, când locuiau toți în zona Cișmigiului. S-au reîntâlnit acum doi ani, când Paul tocmai ieșise din Jilava, după a patra și ultima condamnare executată. Fura prin parc și dormea pe casieria debarcaderului, o baracă verde, din tablă, înaltă de trei metri, cu două geamuri cât să încapă mâna unui client care vrea să închirieze o barcă sau o hidrobicicletă (10 lei jumătate de oră, 15 lei o oră). De la magazinul debarcaderului, lipit de spatele barăcii, venea mereu miros de gogoși cu gem, popcorn cu unt, înghețată sau cafea.
Paul dormea acolo deși băieții de la debarcader și de la restaurantul de lângă făceau pariuri și își dădeau câte-o bere ori de câte ori aruncau o găleată de apă pe el. „Era un loc bun, pe jos mă simțeam în pericol”, spune el. „Puteam să dispar când voiam. Chiar m-am distrat.”
Ca să-și cumpere doza de heroină, le cerea în fiecare zi băieților de la debarcader cinci lei, de „sana”. „Pentru noi a fost un chin”, spune Memo, care i-a adus într-o zi o sticlă de sana și Paul a dat cu ea de pământ. Bilă, patronul, îi dădea bani ca să nu fure și ca să-și ia de mâncare, dar știa că se droga.
Paul crede că au câștigat amândoi din schimbul ăsta. „El primea mult amuzament, iar eu nu făceam rău pentru banii ăia. Îmi făceam rău mie. Până m-am decis să termin. M-am gândit la oamenii pe care îi cunoșteam, care acum nu mai vorbesc cu mine, și la animalele din anturajul cu care umblam. De ce nu mai vorbeau oamenii ăia cu mine, dacă eram și eu ca ei la un moment dat?”
După ce-a stat două săptămâni în spital, la dezintoxicare, a-nceput să-și așeze viața. Psihologul și medicul i-au recomandat să apeleze la ajutorul unei asociatii care astăzi, în schimbul neconsumului de droguri, îl ajută să-și plătească chiria într-o garsonieră. S-a întors în parc și Bilă i-a propus să vină „la treabă”. Scurge apa din bărci, ține de ele la urcare, ca să nu cadă clienții în apă, curăță verdeața adunată pe lac care poate să încurce elicea hidrobicicletelor, leagă sau dezleagă bărcile, le spală când praful așezat peste apa rămasă în ele se transformă în noroi peste noapte. Nu primește salariu fix, ci strict pe ce muncește în fiecare zi, iar câteodată asta îl face să se simtă marginalizat. Se gândește că poate nu merită mai mult, sau că nedreptatea e doar în capul lui.
La debarcader se stă degeaba în echipă și se lucrează în echipă. Clienți mulți vin doar în weekend sau seara, în rest se vorbește despre, bani, femei, condamnări sau despre ziua de mâine și se fac miștouri cât timp băieții așteaptă clienții, așezați pe bărcile nefolosite: „Ai auzit-o, mă, pe blonda aia care întrebă unde e volanul la hidrobicicletă, sau p-ăla care voia și el să închirieze o hidrocentrală?”.
De când lucrează la debarcader, Paul simte că face parte din ceva, iar băieții, în frunte cu Bilă, se consideră familia lui. Întotdeauna împart frățește țigările, mâncarea, apa și sucul. Sunt împreună și iarna, după ce se golește lacul, când trebuie să amenajeze și să deschidă patinoarul, și se încălzesc cu un ceai, o cafea sau un vin fiert de la căsuțele din lemn din parc.
Toamna, majoritatea bărcilor rămân legate de debarcader sau așezate unele peste altele, iar afacerea merge prost pentru ajutoare. Paul vine rar, mai mult cât să-i salute pe băieți. Până va începe lucrul la patinoar, și-a găsit un nou job, vinde sau transportă obiecte pentru un anticariat și își ia bani din comision. E mulțumit că poate să câștige cât să supraviețuiască și să se mențină pe linia de plutire. „Mai am piedici acum, dar nu-mi mai pasă. Nimeni nu o să-mi mai facă atâta rău cât mi-am făcut eu. Așa că-s fericit. În fiecare zi.” ●
Acest text a fost scris în cadrul Şcolii de Vară DoR, în care opt tineri au învățat tehnici de jurnalism narativ.
Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.
S-ar putea să-ți mai placă:
[EduDoR] Splendoarea matematicii
Și-ar dori ca fiecare dintre elevii pe care-i are să descopere acea splendoare a matematicii din munca pentru…
[Omnivor] Dor de roșii
Povești cu roșii, de la cititori și de la redacție.
[Școala9] De ce dăm Bacul?
La ce folosește Bacalaureatul și cum ar putea deveni un indicator real al pregătirii pentru viață.