Bucureșteanul: Steagul Erasmus

Un party oficial Erasmus are întotdeauna o temă, iar cel din prima joi din octombrie, din club Expirat, a avut ca temă steagul. Flag Party trebuia să îi determine pe cei aproximativ 350 de studenți Erasmus sosiți în București pentru un semestru sau un an să își aducă steagul țării cu ei. Modalitatea era la liberă alegere.

La 23:34, încă se respira când traversai toate încăperile subterane ale clubului Expirat, din centrul orașului. Ajungeai lejer și la bar, dar și la garderobă.  La intrare, de pe scaune de bar, două namile de bărbați scrutau fiecare persoană care intra. Mai liber era pe trotuarul din fața pubului de alături, unde grupulețe de câte 3-4 studenți fumau și vorbeau în limbi romanice: Câteva românce din echipa organizatoare, Erasmus Student Network, așteptau un grup mare de studenți din complexul de cămine Belvedere. Doi băieți italieni și o tipă doar ce terminaseră un pet de bere la un litru, iar la câțiva pași de ei, vorbeau doi portughezi, dintre care unul avea prins de gât un steag care îi atârna pe spate. O româncă a exclamat cu zâmbet larg către colegele ei că „Portughezul e cel mai simpatic!”

Unul dintre italieni s-a mutat trei pași lângă portughezi. S-a băgat în seamă, că i-a văzut cu steagul. Și el locuise două luni în Porto, iar unul dintre portughezi de acolo era. Și-au vorbit într-un mix de portugheză-engleză, italianul încercând să-i convingă să-și unească grupurile și să meargă în Centrul Vechi. „Lipscani e uma rua, you know”, iar locul descris de el părea plin de baruri și petreceri multe, aprinse parcă tocmai pentru studenți. De dragul conversației, unul dintre portughezi a lansat un efort de italiană. „Parlamos italiano… Parliamo italiano?”.

Numărul studenților străini a tot crescut de la 23:00 până la 00:30 – majoritatea coborau în club să danseze, în timp ce vreo 25-30 dornici de conversații rămâneau pe trotuar. Din zumzetul de limbi vorbite în fața localului, italienii și spaniolii păreau că predomină.

Martino și Erind sunt primii studenți din Verona care vin în București, spune președinta ESN. Sunt în oraș de mai puțin de o săptămână. Erind are origini albaneze și îi place mult orașul pentru că au prins vreme frumoasă de când au venit, iar lui Martino, Bucureștiul i se pare „fascinant. Câteodată”. Spune că se pierde destul de ușor, dar apoi dă de un colț de stradă minunat, de un parc sau o clădire frumoasă. Nu i se pare un oraș gri, ci mai degrabă haotic, din cauza traficului constant.

Kiki Kool, care nu se citește „cool” cum pronunță toți ne-olandezii, ci mai degrabă „Chiuul”, este o blondă voluptuoasă, cu zâmbet larg, din Olanda. E în ultimul an de licență în International Business la Universitatea din Groningen, iar aici va trebui să meargă la mai multe cursuri de master de la Academia de Studii Economice, ca să-și poată echivala materiile ca acasă. (Sunt mai multe cursuri în engleză la master și mai apropiate de ce studiază în Olanda.) România a ales-o pentru că e ieftină și niciodată nu călătorise în partea estică a Europei. Acum poate să exploreze și alte țări din zonă, iar prima pe listă e Turcia.

Kiki spune că a venit aici știind la ce să se aștepte. La Groningen a cunoscut o româncă studentă, iar o prietenă bună de-ale ei a fost deja în Erasmus aici anul trecut. Îi place deja Bucureștiul, în mare parte și pentru că oamenii sunt foarte primitori. A ajuns în România cu o problemă la gleznă, iar la prima farmacie în care a intrat, nu s-a înțeles cu farmacista în engleză, dar o fată de la coadă s-a oferit să traducă totul. Problema a fost rezolvată, medicația primită își face efectul, iar pe ea nu o mai doare deloc glezna.

Lângă Kiki a apărut rapid un alt olandez blond, cârlionțat, cu obraji rozalii și ochii mijiți. Îl cheamă Jan Willem și a ținut să menționeze că se citește „Ian”, nu „Jean” cum l-au tot strigat mulți oameni în București. A convins-o rapid pe Kiki să străbată aglomerația până la bar.  Petrecerea avea și ofertă la alcool – un cocktail de 0,6 L la preț de 0,3 L. La 00:48 oferta era atrăgătoare pentru toți cei ajunși între timp la petrecere, dar să bei părea o aventură.

La ora 1:00, a sosit un grup mare de nemți, condus de un flăcău înalt și blond cu steag mare prins de el, ca o pelerină de Superman. La trei minute după, a apărut și un Superman francez și i-a salutat pe toți cei adunați pe trotuar: „Hello!”

Câte-un taxi mai pleca, iar înăuntrul clubului nu se mai putea respira. La bar, coada părea că nici nu se mai mișcă. Un tip s-a dus la un non-stop de pe strada Ion Câmpineanu ca să-și ia o bere. S-a întors rapid cu o Silva și s-a dus iar înăuntru ca să danseze. O tipă rotunjoară, într-o pijama plușată de vulpe, termina cu poftă o țigară cu fitil maron, iar mustățile desenate cu creion negru i se arcuiau pe obraji. Costumul ei avea chiar și glugă, de unde se terminau niște urechi mici și ascuțite. Zâmbea blând când câte cineva o mai fixa cu privirea. Trebuia să ghicești de unde e, pentru că ea nu își cărase un steag. Doar vulpea, animal nordic.

O cheamă Regitse și o să aibă o dublă diplomă în pedagogie ca să fie apoi educatoare, iar aici trebuie întâi să învețe limba română, ca să facă practică la Crucea Roșie. E cu încă o prietenă pe nume Tine, care se citește la fel ca în cântecul Fără tine. Ca să explice, Regitse începe să cânte și să danseze în costumul ei pufos „Peeerfe-eeect, fă-ră tiii-neee!”. Tine o acompaniază rapid, iar Regitse încheie entuziasmată. ”Oh, I love this song.” Ambele cred că oamenii din București sunt foarte drăguți. Și-au dat seama de asta când Tine a leșinat odată pe stradă. Băuse foarte mult și a căzut deodată. Au ajuns la un spital și stăteau în sala de așteptare. Minute bune nimeni nu le-a băgat în seamă, iar când Tine a început să tremure puternic s-au adunat medici și asistente în jurul lor. Când și-au dat seama că nu sunt  românce, au început să strige și să se agite ca să găsească un medic care să știe engleză.

Cu trotuarul și clubul pline de erasmuși, noaptea părea încă lungă la 2:00. Supermani ai țărilor lor, fete cu umeri goi, studenți pictați pe obraji, pe umăr sau pe mâini cu dungi albe, albastre, roșii, galbene, verzi – cu toții, cum se întâmplă atât de simplu când ești student străin, mai aveau multe de discutat. Câte unii se suiau în taxiuri, cei trei italieni plecaseră spre magicul Lipscani, iar portughezii rămăseseră. Orele din ziua care tocmai începuse nu erau o piedică în calea petrecerii, mulți știau deja că în prima săptămână de școală nu se țin cursuri.