Bucureşteanul: Taximetristul Rock

Nițu Constantin are 56 de ani, e taximetrist din ’87 și e probabil singurul taximetrist din București care abia așteaptă concertul din vară al lui Roger Waters, basistul de la Pink Floyd.

E fan de la 15 ani, de când un amic din blocul de la Piața Sudului, unde a copilărit, i-a dat să asculte pentru prima dată Pink Floyd. „A fost ca o chemare”, spune Nițu. „Mi-am dat seama că muzica asta e făcută exact pentru structura mea psihică, pentru sufletul meu.”

A început apoi să caute și să asculte tot mai mult rock, în special rock progresiv: Gentle Giant, Jethro Tull, Genesis, Emerson, Lake and Palmer sau Yes. „Ce înseamnă Pink Floyd pentru mine? Din zece melodii îmi plac cel puțin nouă. După aia vine Genesis, din zece îmi plac șapte. Jethro Tull, din zece îmi plac cinci, că ăia sunt mai greu de descifrat. Cam ăsta e sistemul meu de valori.”

A ascultat multă muzică de-a lungul timpului și a tot încercat să dea o șansă și altor trupe (Def Leppard, Whitesnake), dar și-a dat seama că, deși cântă bine, nu-s pentru el. „Queen, de exemplu, e ca și cum aș mânca o ciorbă. E bună, dar nu mă satur. Nu mă atinge.”

În tinerețe a petrecut ceva timp pe lângă o trupă de rock românească, Ficus. Îi știa pe Adrian Ilie, basistul, pe bateristul Vali Neamțu („un tobar bun de tot, i se zicea Gălăgie”) și umbla cu ei pe la concerte, îi ajuta cu echipamentele și, de câteva ori, puține, a cântat alături de ei la chitară.

Lui Nițu, care e un bărbat solid, cu voce grunjoasă, păr cărunt și ochelari, nu i se întâmplă des să ia pasageri care să-i aprecieze gusturile. „Poate cinci-șapte dintr-o sută, să înțeleagă”, spune el. Are mereu în mașină CD-ul cu peste 70 de melodii, selecție proprie, unde pe lângă preferații săi a pus și melodii de la Jean-Luc Ponty („mă termină când îl aud”), Satriani, Etta James sau Kansas cu Dust in The Wind („mai mult pentru clienți”). Spune că a avut și clienți care au insistat să i-l cumpere. Unul, după ce a refuzat să i-l vândă, i-a pus 100 de lei pe bord și i-a zis „Acum mi-l dai?”. I l-a dat.

Odată, a luat în taxi un tânăr cu care a ajuns să discute despre muzică. Au ajuns și la Pink Floyd, iar tânărul i-a spus că sunt slabi. „Să-l bat, să-l dau jos?”, râde Nițu, amintindu-și. „Ești chiar nesimțit? Cum poți să vorbești așa de o trupă cu sute de milioane de discuri vândute?”. Nițu, care și la nuntă a pus Pink Floyd („puțin, cât să nu-mi dea invitații cu sarmalele-n cap”) are acasă toată discografia, toate videoclipurile și toate concertele trupei.

Are calculator de câțiva ani, iar muzica și-o caută pe internet. Înainte, îi mai făcea CD-uri un student din Regie. Sunt melodii pe care, dacă nu le găsește, le ia de pe YouTube și le transformă în mp3, doar ca să le poată asculta în mașină.

Nițu a făcut școala tehnică de aviație, la Mediaș. A cântat la chitară în formația școlii. Apoi a lucrat ca maistru militar la unitatea de elicoptere de la Boteni până în 1984, când, după ce o verișoară a plecat în State, a fost trecut în rezervă. Apoi a lucrat o perioadă ca șofer de teste la ARO, după care a ajuns la întreprinderea de legume și fructe Berceni, ca șofer. („Am fost pe prima mașină care a aprovizionat cu marfă magazinul Unirea când s-a deschis.”) Are o fată, care acum e în Canada, cu prima sa soție, de care a divorțat în ’86.

Din ’87, a intrat în taximetrie. Acum lucrează numai noaptea, de la șapte seara, la șapte dimineața. Ziua e prea aglomerat, iar de câțiva ani spune că nu mai merită să faci taximetrie. „Sunt comenzi puține și mașini multe rău.” Lucrează la plan și în fiecare zi trebuie să facă cel puțin 65-70 de lei. Are diabet și are zile când nu se simte bine și nu poate munci.

N-are mulți oameni în jurul lui cu care să discute despre muzică. Are chitară, dar a uitat să cânte pentru că n-a mai folosit-o de multă vreme. „Uitarea e legea memoriei”, spune el. Chitara e acum în magazie, unde i-a dus-o soția, pentru că ocupa prea mult spațiu. Locuiesc într-o casă cu trei camere, dar două dintre ele ar trebui refăcute de la zero. Soția nu-i împărtășește pasiunea pentru muzica rock, dar el spune că nu e nevoie.

„Poți să ai comunicare pe alte planuri, nu neapărat pe ăsta.” Deși, tot el spune, zâmbind, că o simte că-i place când mai ascultă acasă. „Pentru mine, muzica asta e totul. Asta e muzica care mă satură. Uit și de foame ,și de orice pe lumea asta când o ascult. E singura modalitate de a mă descătușa de viața de zi cu zi.” 

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.