Bucureşteanul: Tipa din Camera din faţă

Dacă intri vreodată în ceainăria Camera din față pe tura ei, n-ai cum să n-o observi.

E fata de 26 de ani cu ochi căprui, care de vreo săptămână e tunsă scurt și-și tot gonește bretonul aproape platinat de pe ochi, pentru că încă nu s-a obișnuit cu el așa. Fata care poartă mereu rochii pe sub șorțul negru (nu știe cum a făcut, dar are o singură pereche de pantaloni) și împarte nonșalant complimente pentru vreun inel sau portofel și nu numai pentru că regula casei spune să te porți cu clienții ca și cum ar fi invitații tăi. Fata care la ESPRESSia de dimineață (notată zilnic cu cretă pe o tablă de unul dintre angajați) a scris cu litere pline de înflorituri un citat din Kafka: „Aceia care păstrează capacitatea de a aduna frumusețea nu vor îmbătrâni niciodată!”.

Suzana Zeca a venit de la Brăila la București în 2006 să studieze filozofie. N-a fost mult calcul în spate: în liceu făcuse științe sociale și i se părea că filozofia deschide orizonturi și ascute mintea. A mai lucrat și-n facultate prin localuri: la un restaurant, la Cafe Deko. Dar cu jobul de-acum a fost ceva special.

În decembrie 2012, prietena ei cea mai bună a dus-o la Camera din față, o ceainărie cu șapte mese (nouă, la nevoie) deschisă în noiembrie aproape de Piața Romană și devenită rapid preferata a sute de nefumători. Suzanei îi venea să atingă totul, i se părea atât de senzorial locul plin de fotografii vechi, porțelanuri și borcane. Nici măcar nu a simțit nevoia să-și aprindă, ca de obicei, o țigară la cafea. A doua zi, le-a trimis un mail: voi nu mai aveți nevoie de cineva? Următoarea zi, au chemat-o la interviu. Următoarea, a început să lucreze acolo. Era încă proaspăt revenită de la Berlin, unde lucrase doi ani și jumătate și de unde se întorsese cu fetița ei „pentru că m-am îndrăgostit de un om frumos”.

La 21 de ani, Suzana a născut-o pe Ilinca. Normal că nu era pregătită, dar a știut repede că vrea să se întâmple și, odată ce s-a întâmplat, a simțit că știa natural ce trebuia să facă. „Eu n-aș fi putut să mă gândesc că pot să fiu atât de responsabilă”, spune ea. „N-aveam percepția asta despre mine. E ca și cum aș fi luat liftul brusc și aș fi urcat zece etaje, cuantumul a zece ani de maturizare. Așa: jvum!”

A terminat facultatea, și, hotărâtă să facă ceva pentru sine și pentru copilul pe care-l creștea singură în urma unei despărțiri despre care preferă să nu vorbească, a plecat la Berlin la îndemnul unei prietene care studia teatrologie acolo. A muncit la foc automat, joburi mărunte, de proaspăt imigrant, a făcut un curs de make-up. N-a fost mereu grozav, dar erau atâtea bucățele de bine – ca străinii care te opresc pe stradă să-ți zică numai: „ce bine-ți stă părul” sau „ce mișto e fusta ta”.

Bucățele de bine încearcă și ea să ofere în Camera din față, pe lângă o recomandare de ceai pentru cei copleșiți de meniu. („Au fost câteva gagici care au zis: de-acum vin și tu-mi alegi ceaiurile.” )

Suzana preferă să bea cafea, dar se pricepe tot mai bine la ceaiuri: a mai citit și ea, i-a mai povestit și prietenul ei grafician, care a lucrat o vreme în Japonia. Ştie acum că oolongul este un ceai între negru și verde. Că, tradițional, green jasmin se pune la macerat pe straturi alternate de ceai verde și flori de iasomie și este lăsat așa luni de zile, după care sunt scoase florile. Că Pu’erh, un ceai negru, poate sta la macerat între o lună și peste 15 ani și se spune despre el că e cel mai energizant ceai din lume.

În fiecare tură, fata blondă de la Camera din față își pune șorțul negru peste rochia înflorată, preia comenzi, râșnește cafea, șterge de praf cele 150 de borcane și cutii de ceai, aranjează obiectele de la vânzare, pontează cam de patru ori pentru fumat. Cel puțin deocamdată, nu face planuri pe termen lung. „Sunt oameni care se mulțumesc cu ce au și oameni care o să caute necontenit. Eu cred că sunt undeva la mijloc, deși în restul vieții mele nu sunt cu griuri. Dar cred că deocamdată n-am ce să caut, că sunt bine aici unde sunt.”

Când nu e la serviciu, unde lucrează șapte-nouă ore, gătește mult, mai ales dulciuri, iese la cafea, merge la yoga. Şi stă de vorbă cu Ilinca, deocamdată înscrisă la grădiniță în Brăila, unde sunt bunicii. Când le e dor tare una de cealaltă, spune Suzana, își zic la telefon o poezie veche de când copilăria ei: „Trei îngeri zboară-n asfințit / Doi tac și unul a grăit: / E liniște atât de mare, / Aud cum se deschide o floare.” 

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.