Călător

Un medic pe ambulanță și drumurile sale. 

Peter Rațiu are 55 de ani, respiră greu când vorbește, este cercetător în anatomie computerizată, medic pe ambulanță în București și mai cunoscut în America decât în România. La 20 de ani după ce a fugit din țară, în timpul comunismului, s-a întors în București să afle cum s-a descurcat țara fără el.

În ’88, Rațiu a încercat de două ori să fugă. Renunțase cu cinci ani în urmă la carnetul de membru al Uniunii Tineretului Comunist și se simțea captiv într-un sistem ponosit, unde nu conta dacă era un medic bun sau incompetent, un om inteligent sau prost, cinstit sau necinstit. Absolvise facultatea de medicină la București și avea doi copii. Și el și soția, tot medic, au simțit că era timpul să plece. Au încercat împreună pe la Arad, orașul în care s-a născut. Rațiu știa că trebuie să meargă perpendicular pe graniță și-n 500 de metri ar fi ajuns în Ungaria. Dar, au tot mers, au tot mers într-o direcție paralelă cu granița, până când și-au dat seama că au pierdut ruta imaginară. S-au trezit lângă grăniceri. După două luni în închisoare, Rațiu a primit și închisoare la locul de muncă – un stagiu de pediatrie la Spitalul Județean Arad – care, spune el, i-a prins bine – nu mai lucrase cu copii până atunci.

Peste câteva luni a încercat din nou, dar singur, pentru că ar fi riscat amândoi o pedeapsă mai mare, pentru recidivism. A reușit. Știa maghiară din familie și în două luni a primit diploma de liberă practică. S-a angajat într-un spital din Budapesta, unde făcea și gărzi pe salvare. După șase luni de la plecarea lui, soția a primit pe neașteptate pașaport, chiar dacă era încă în arest la locul de muncă, și a plecat fără probleme din țară împreună cu copiii. Lumea credea că sunt turnători în misiune. Rațiu nu a aflat cum de a lăsat-o sistemul să plece nici măcar din dosarul pe care-l are la CNSAS.

Nu era convins că sfârșitul comunismului era pe-aproape, așa că în ’89, Rațiu și familia au părăsit Ungaria pentru Spania. La Madrid, în cartea de telefoane a găsit un medic neamț la o clinică privată de chirurgie estetică și, cum știa germana, s-a angajat acolo. A stat un an până când a primit statut de refugiat politic în Statele Unite ale Americii, chiar dacă credea în toate „prejudecățile Europei răsăritene despre înapoiata Americă”.

America i-a răsturnat prejudecățile și i-a schimbat viața. Au ajuns în Seattle, unde până și-a echivalat examenele a lucrat ca asistent la chirurgie la un spital din oraș. Într-una din ședințele de dimineață, un profesor de la Universitatea din Washington le-a explicat mai multe despre anatomia computerizată – o disciplină folosită în radiologia intervențională (tomograf, imagistică prin rezonanță magnetică). „Nu înțeleg bine ce faceți, dar vreau să fac și eu”, i-a spus Rațiu, la finalul prezentării, și profesorul l-a invitat să vină la facultate. Trei ani a învățat, a fost și bursier, a plecat apoi să lucreze în privat, și, în 1997, a plecat la Boston, unde primit o bursă din partea universității Harvard. Până în 2006 a fost cadru universitar permanent la Harvard Medical School.

În 2008, după o vacanță de doi ani, „ca-n Jules Verne”, prin State și Europa, a ajuns în România să-și viziteze prietenii și familia. Mai fusese de câteva ori de-a lungul timpului, dar de fiecare dată doar pentru câteva zile. S-a gândit să rămână ca să vadă cum s-a schimbat țara, cum arată sistemul medical. A ajuns la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, unde a primit un post temporar de șase luni.

Îi place meseria, că altfel nu ar fi aici, dar nu vrea ca cineva să i-o romantizeze. Nu vrea ca cineva să aibă impresia că a fi medic pe ambulanță este egal „c-un Zorro care umblă noaptea să salveze vieți”. Este o muncă tehnică. „Sunt atent la ritmul cardiac, la saturație, la ce face asistenta, dacă a prins vena sau a spart-o și pe a doua. În asta se dizolvă chestia romantică”, spune Rațiu. Pe-o tură de noapte din săptămâna aceasta, a avut cinci plecări pe teren, „unele plicticoase”, cum ar fi o femeie diagnosticată cu o afecțiune cardiacă gravă, dar care, de fapt, se simțea singură. Dar, a avut și un infarct pe care l-a preluat de la o asistentă, a reușit să-l resusciteze cu bine. La un stop cardio-respirator, resuscitarea are șanse minime. Când nu-i iese, zilele de după îi sunt lungi și chinuitoare, în care se tot gândește ce ar fi putut să facă, în care-și tot caută nod în papură.

Este un citadin convins, dar orașul i se pare îngrozitor de urât, îi amintește de Istanbul și-l uimește în continuare numărul câinilor de pe străzi. Nu prea vede spirit civic la bucureșteni; de exemplu, nu înțelege cum fiecare își construiește casa cum vrea, fără să-și întrebe vecinul, fără unitate arhitecturală. Unele case nu au numerele afișate și se pierd minute bune ca să ajungi la un caz. Proprietarii spun că primăria ar  trebui să se ocupe de asta, că nu e treaba lor; și ăsta e un alt lucru pe care nu-l înțelege.

Până la sfârșitul anului, Rațiu va pleca în Anglia, la universitatea King’s College din Londra, unde din 2011 are o colaborare în cercetare de imagistică și anatomie computerizată în domeniul neuropsihiatriei. Nu știe unde va mai pleca apoi. A divorțat și cei trei copii sunt acum mari și-și permite să rămână suspendat în călătorii prin care-l poartă profesia. ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.