Când dependența de muncă duce la moartea salariaților

Antropologul James Suzman scrie că cea mai apropiată definiție universală a muncii, cu care am fi de acord toți, de la vânători-culegători la agricultori, la brokeri și oricine altcineva este că „aceasta presupune alocarea intenționată de energie sau efort unei sarcini pentru a atinge un obiectiv sau scop”. Despre cum am ajuns să folosim acea energie, cum am început să muncim până la epuizare pentru lucruri la care nu avem acces scrie în noua lui carte, Munca, din care am extras fragmentul de mai jos.

În grupul mic de corespondenți de presă, independenți și freelanceri pasionați de documentarea vieții și a morții în zonele de război, riscul de a fi atinși de un glonț rătăcit, răpiți de oameni gălăgioși cu cagule sau aruncați în aer face parte din meserie. Jurnaliștii care lucrează pentru a scoate la suprafață (sau a îngropa) secretele murdare ale celor puternici, care sapă în miezurile întunecate ale rețelelor criminale sau care fac trafic cu opinii destinate să provoace, să supere și să ultragieze, acceptă și ei că sunt șanse ca munca lor să îi pună în pericol. Dar pentru majoritatea, jurnalismul este menit a fi o profesie sigură. Niciun jurnalist, de exemplu, nu se așteaptă să moară în timp ce relatează despre un blocaj în trafic, despre fluctuațiile piețelor financiare, când face o recenzie a celor mai noi gadgeturi și tendințe din modă sau în timp ce documentează luptele plictisitoare care influențează mișmașurile de la primărie.

În mod tragic, această așteptare nu s-a adeverit pentru Miwa Sado, reporter la NHK, postul public de televiziune din Japonia. Se ocupa de știrile despre administrația locală, iar pe 24 iulie 2013, în timp ce relata despre alegerile metropolitane din Tokyo, a murit la datorie, iar trupul ei a fost găsit cu telefonul mobil încă strâns în mână.

Medicii au stabilit imediat că Miwa Sado a murit ca urmare a unei insuficiențe cardiace congenitale. Dar, în urma unei anchete a Ministerului Muncii din Japonia, cauza oficială a morții sale a fost schimbată în karoshi: moarte prin suprasolicitare.

În luna anterioară morții ei, Sado lucrase, oficial, 159 de ore suplimentare epuizante. Era echivalent cu a munci două schimburi complete de opt ore în fiecare zi lucrătoare, pe o perioadă de patru săptămâni. Neoficial, numărul de ore suplimentare probabil că depășea această cifră. În săptămânile care au urmat morții ei, tatăl ei îndurerat a căutat prin înregistrările telefonice și informatice. A calculat că ea lucrase cel puțin 209 ore suplimentare în luna anterioară morții sale.

Moartea lui Sado a fost una dintre multele similare raportate în acel an. Ministerul Muncii din Japonia recunoaște oficial două categorii de decese cauzate direct de munca în exces. Karoshi descrie o astfel de moarte ca urmare a bolilor cardiace care pot fi atribuite epuizării, lipsei de somn, nutriției insuficiente și lipsei de exerciții fizice, ca în cazul lui Sado. Karo jisatsu se referă la situația când un angajat își pune capăt vieții, ca urmare a stresului mental care decurge din suprasolicitare.

La sfârșitul anului, Ministerul Muncii a certificat că 190 de decese au avut loc în cursul anului 2013, ca urmare a karoshi sau a karo jisatsu, primele fiind de două ori mai numeroase. Acest lucru corespundea în mare parte cifrelor medii anuale aferente deceniului precedent. Însă Ministerul Muncii din Japonia declară un deces prin karoshi sau karo jisatsu doar în circumstanțe excepționale, numai când se poate dovedi dincolo de orice îndoială că angajatul a depășit cu mult limitele rezonabile pentru orele suplimentare și când nu au existat alți factori semnificativi agravanți (cum ar fi hipertensiunea arterială severă).

Ca urmare, anumite persoane, cum ar fi Hiroshi Kawahito, secretarul general al Consiliului Naţional de Apărare pentru Victimele Karoshi din Japonia – una dintre multele organizații japoneze anti‐karoshi –, susțin că guvernul este reticent să recunoască adevărata amploare a problemei. El consideră că cifrele reale sunt de zece ori mai mari.

Deloc surprinzător, se crede că numărul persoanelor din Japonia care suferă de tulburări severe de sănătate fizică sau mintală, ca urmare a suprasolicitării, este cu multe ordine de mărime mai mare. La fel și numărul persoanelor care cauzează accidente la locul de muncă din cauza extenuării în timpul serviciului.

Primul caz de karoshi a fost recunoscut oficial în 1969, după ce un funcționar de 29 de ani din departamentul de expedieri al unui cunoscut ziar japonez s-a prăbușit peste biroul său și a murit după ce lucrase un număr șocant de ore suplimentare.

Termenul a intrat rapid în vocabularul popular și a început să fie discutat din ce în ce mai mult la nivel național, pe măsură ce tot mai multe decese erau atribuite direct suprasolicitării. A fost adăugat unui lexicon, deja în creștere, de boli legate de locul de muncă specifice Japoniei, dintre care cea mai cunoscută era kacho-byo, tradusă prin „boala managerului”, un termen inventat pentru a descrie stresul copleșitor resimțit de managerii de rang mediu în legătură cu promovările, dezamăgirea echipei, dezonorarea lor sau a familiilor sau, mai rău, dezamăgirea șefilor lor și afectarea companiei.

Dar, în timp ce kacho-byo este o problemă care afectează doar funcționarii, karoshi este un criminal care nu discriminează și care îi atacă la fel de înverșunat atât pe muncitorii din fabrici, cât și pe manageri, profesori, lucrători din domeniul sănătății și directorii executivi.

Japonia nu este singura țară din Asia de Sud-Est în care consecințele potențial fatale ale suprasolicitării sunt luate în calcul de către angajații stresați care iau în grabă masa de prânz la posturile lor de lucru. Sud-coreenii, care lucrează anual în medie cu 400 de ore mai mult decât britanicii sau australienii, au adoptat o formă a termenului japonez karoshi pentru a descrie același fenomen.

La fel și chinezii. De la adoptarea prudentă de către China a „capitalismului de stat”, în 1979, economia sa a crescut cu o viteză amețitoare și s-a dublat ca mărime aproximativ la fiecare opt ani. Și, în timp ce tehnologia a jucat un rol important, dezvoltarea Chinei a fost catalizată de o forță de muncă disciplinată și accesibilă financiar, care a aspirat operațiunile de producție ale întreprinderilor din întreaga lume și a transformat China în cel mai mare producător și exportator de bunuri fabricate din lume. Însă una dintre consecințele neintenționate ale acestui lucru a fost creșterea numărului de persoane ale căror decese au fost atribuite suprasolicitării.

În 2016, CCTV, postul de televiziune de stat, care în general recurge la hiperbole doar atunci când are de comunicat vești bune, a anunțat că mai mult de o jumătate de milion de cetățeni chinezi mor anual din cauza suprasolicitării.

Potrivit statisticilor oficiale, programul de lucru în Coreea de Sud, China și Japonia s-a redus considerabil în ultimele două decenii, cele mai mari progrese fiind realizate în Coreea de Sud. Această schimbare a fost pusă, parțial, pe seama propagandei grupurilor anti-karoshi, care au militat pentru mai mult echilibru muncă-viață personală.

De exemplu, în Japonia, în 2018, lucrătorul mediu a înregistrat oficial aproximativ 1.680 de ore de muncă, cu 141 de ore mai puțin decât în anul 2000. Asta înseamnă aproape cu 350 de ore mai mult pe an decât lucrătorii germani, dar cu 500 de ore mai puțin decât lucrătorii mexicani. Este, de asemenea, sub media globală a clubului de elită al națiunilor dedicate nominal liberului schimb, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD).

Dar, în Japonia, China și Coreea de Sud, există și o cultură împământenită de subraportare a orelor de lucru, iar datele sondajelor efectuate în rândul angajaților sugerează că, pentru mulți dintre ei, munca rămâne la fel de atotdominatoare ca întotdeauna. Probabil că nimic nu dezvăluie acest lucru mai bine decât faptul că, în ciuda unei campanii guvernamentale bine finanțate din Japonia pentru a convinge oamenii să plece în vacanță din când în când, de la începutul mileniului majoritatea lucrătorilor japonezi încă își iau mai puțin de jumătate din numărul total de zile de concediu plătit integral care li se oferă.

Oficiul pentru statistica populației și a ocupării forței de muncă din China a raportat în 2016 că lucrătorii din mediul urban efectuează în mod regulat aproape o oră de muncă suplimentară în fiecare zi, aproximativ 30% dintre angajați depășind cu cel puțin opt ore săptămâna oficială de 40 de ore de muncă. Printre cei mai harnici din acest grup s-au numărat „personalul din serviciile de afaceri” și „operatorii din producție, transport și echipamente”, peste 40% dintre ei lucrând mai mult de 48 de ore săptămânal. Dar probabilitatea este ca cifrele reale să fie mult mai mari decât cele raportate.

În timp ce oamenii care trăiesc în zonele preponderent rurale încă mai muncesc într-un ritm mai ușor de gestionat, pentru angajații din sectorul privat din centrele urbane agitate, cum ar fi Guangzhou, Shenzhen, Shanghai și Beijing, orele suplimentare sunt acum considerate norma.

Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care lucrează în freneticul sector al înaltei tehnologii din China, condus de companii precum Baidu, Alibaba, Tencent și Huawei. Ei își organizează în prezent viața profesională după mantra „996”. Cei doi 9 se referă la cerința de a lucra douăsprezece ore pe zi, de la 9 dimineața până la 9 seara, iar 6 se referă la cele șase zile ale săptămânii în care angajații cu ambiția de a avansa în carieră sunt așteptați să fie la posturile lor de lucru.

Fracturile de stres și îngroșarea oaselor obosite de muncă ale popoarelor agricole arată că moartea prin suprasolicitare a existat ca fenomen încă de când unii dintre strămoșii noștri și-au înlocuit arcurile și bețele de săpat cu pluguri și sape.

Pe lângă cei mulți care, de-a lungul istoriei, au murit „încercând să salveze ferma”, nenumărate suflete au fost exploatate până la moarte sub biciurile altora: sclavii pe care romanii antici îi trimiteau în minele și carierele lor de piatră, descendenții bărbaților și femeilor răpiți din Africa, care au dus vieți grele, scurtate și brutalizate pe plantațiile de bumbac și zahăr din America, zecile de milioane de oameni care au pierit în gulaguri, colonii de muncă silnică, închisori și lagăre de concentrare în secolul XX pentru că au comis crime sau s‐au aflat de partea greșită a diverselor tipuri de -ocrații, ‐isme sau ego‐uri și cei care, precum culegătorii de cauciuc din Congo pe vremea regelui Leopold sau de-a lungul râului Putamoyo din Columbia, la începutul secolului XX, au fost considerați ceva mai mult decât o masă de muncitori ieftini de unică folosință.

Dar ceea ce diferențiază poveștile individuale despre karoshi și karo jisatsu de cele de mai sus este faptul că ceea ce i-a făcut pe Miwa Sado și pe alții ca ea să-și piardă sau să-și ia viața nu a fost riscul de a îndura greutăți sau sărăcie, ci propriile lor ambiții refractate prin așteptările angajatorilor lor.

Convergența vânătorii moderne după avere cu teoria confucianistă a responsabilității, loialității și onoarei poate explica numărul mare de decese cauzate de suprasolicitare în orașe precum Seul, Shanghai și Tokyo, însă moartea prin suprasolicitare nu este un fenomen specific Asiei de Sud-Est la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Dar ceea ce este unic, probabil, la economiile din centura confucianistă nu este faptul că moartea prin suprasolicitare este mai frecventă acolo decât oriunde altundeva, ci că oamenii de acolo sunt mai dispuși să recunoască și să se confrunte cu această problemă.

În Europa Occidentală și America de Nord, decesele prin suprasolicitare sunt, de obicei, atribuite deficiențelor individuale, mai degrabă decât acțiunilor sau eșecurilor unui angajator sau ale guvernului. Ca urmare, ele nu fac parte din conversația publică națională, nu apar ca titluri de știri, iar rudele îndoliate nu solicită scuze abjecte de la angajatori sau măsuri din partea guvernelor.

Chiar și așa, ocazional, problema a generat o oarecare vizibilitate. În ultimul deceniu, de exemplu, CEO-ul France Telecom a fost forțat să demisioneze și mai mulți manageri de rang înalt au fost judecați pentru „hărțuire morală”, ca o consecință a culturii toxice pe care au insuflat-o companiei, despre care procurorii au susținut că a contribuit la sinuciderea a 35 de angajați în cursul anilor 2008 și 2009.

În prezent se discută mult mai mult despre problemele de sănătate mintală la locul de muncă în țări precum Marea Britanie și SUA. Și pe bună dreptate, dacă e să ne luăm după statistici. În Marea Britanie, Health and Safety Executive a raportat că în 2018 s-au pierdut aproape 15 milioane de zile de lucru ca urmare a stresului la locul de muncă, depresiei și anxietății, și că, dintr-o forță de muncă totală de 26,5 milioane de persoane, aproape 600.000 au raportat că în acel an au suferit de probleme de sănătate mintală legate de locul de muncă.

Dar este greu de spus din aceste date dacă motivul pentru care sunt diagnosticate mai multe probleme de sănătate mintală este acela că în multe țări există acum o tendință de a patologiza niște probleme de stres și anxietate care în trecut erau considerate perfect normale. Iar o manifestare deosebit de importantă a tendinței de a patologiza este acceptarea pe scară largă, în prezent, a faptului că „dependența de muncă” (workaholism) este o condiție medicală reală, diagnosticabilă, cu consecințe potențial fatale.

La scurt timp după inventarea termenului, dependența de muncă a devenit un domeniu de nișă extrem de contestat în psihologie, deși marcat de o absență a acordului cu privire la modul de a o defini sau evalua, ca să nu mai vorbim de a o trata. Unii insistă că este o „adicție” precum cea de jocuri de noroc sau de cumpărături; alții, că este o patologie precum bulimia; alții, că este un tipar comportamental; iar alții o consideră un sindrom, născut din uniunea nefericită dintre „motivația ridicată” și „satisfacția scăzută la locul de muncă”.

În absența unei definiții larg acceptate pentru dependența de muncă, există foarte puține statistici utile care să indice prevalența acesteia. Singura țară în care s-a efectuat un studiu statistic sistematic este Norvegia, unde cercetătorii de la Universitatea din Bergen au dezvoltat o metodologie de evaluare pe care au numit-o Bergen Work Addiction Scale.

Amintind de chestionarele de psihologie pop din revistele lucioase din sălile de așteptare, evaluarea Bergen implică alocarea de scoruri numerice bazate pe răspunsuri standardizate la șapte afirmații simple, cum ar fi „Devii stresat dacă ți se interzice să muncești” sau „Dai prioritate muncii în fața hobby-urilor și activităților de agrement”. Dacă răspunzi „întotdeauna” sau „de multe ori” la majoritatea acestor întrebări, atunci, deduc autorii, ești, probabil, dependent de muncă.

Grupul de cercetare Bergen a utilizat date din 1.124 de răspunsuri la sondaj și le-a comparat cu o serie de alte teste de personalitate. La sfârșitul studiului, ei au concluzionat că 8,3% dintre norvegieni erau „dependenți de muncă”, că dependența de muncă era cea mai răspândită în rândul adulților cu vârsta cuprinsă între 18 și 45 de ani și că era mult mai probabil să afecteze persoanele în general „agreabile”, „motivate intelectual” și/sau „nevrotice”. Ei au remarcat și că rata de prevalență era suficient de mare pentru a fi considerată o problemă de sănătate publică.

Acest text este un fragment editat din cartea Munca, de James Suzman, apărută la editura Publica în 2021.