Când nimeni nu se uită

Primii opt ani de viață i-am petrecut în Șerpărie, un cartier semicentral din Târgoviște cu patru blocuri, trei de familiști și unul, cel mai mare, de nefamiliști. În 1998, jumătate dintre tații cartierului era la pușcărie, iar cealaltă jumătate lucra la Upet, cea mai mare fabrică din oraș. Mamele nu-și permiteau să stea acasă, unele lucrau la aceeași fabrică sau în piața din apropiere.

Deși un cartier mic, adulții aveau aici o limită a spațiului în care-și duceau viața: familiile bune cu familiile bune, familiile mai puțin bune cu familiile mai puțin bune. Părinții singuri erau marginalizați, la fel și cei fără un loc de muncă sau de etnie romă. Nimeni nu voia să se amestece cu o mamă singură cu doi copii al cărei soț era la închisoare pentru furt. Mulți furau din fabrică până erau prinși, iar unii aveau activități paralele: comerț ilegal cu țigări și alcool sau prostituție.

Era un cartier al nostru într-un cartier al celorlalți, un cartier bun în inima unuia rău. Până și colegul de bancă îți era decis prin alianțele între familii, la fel ca drumul spre școală și înapoi acasă, pe care-l învățai încă din grădiniță. Eu trebuia să ocolesc blocul de nefamiliști, s-o iau prin intrarea care dădea în strada principală și niciodată prin spate, unde-și făceau veacul oamenii și copiii lor, pe care părinții mei nu-i aprobau.

Aveam și un program strict: la ora opt trebuia să ajung la școală singur, iar după prânz, mă întorceam acasă tot singur. Nu aveam voie să mă abat de la drumul prestabilit. Mama, care lucra într-o instituție publică până pe la cinci, venea în fiecare zi acasă la ora unu să ne pună masa mie și soră-mii, iar apoi se întorcea la serviciu. Eu aveam șase ani, iar soră-mea, aproape opt. Tata, în schimb, ieșea de la muncă la trei după-amiază, astfel că între ora unu și trei, când rămâneam singuri, eu și soră-mea stăteam încuiați în casă. Știam când tata iese de la muncă: uzina Upet avea o alarmă asurzitoare ce anunța tot orașul că s-a încheiat schimbul 1. Nu aveam voie să ieșim pe-afară în acele două ore sau, și mai grav, să deschidem ușa necunoscuților, nici măcar vecinilor.

Îmi amintesc că teama părinților noștri că am putea deschide ușa unui necunoscut provenea dintr-o întâmplare cel puțin misterioasă, petrecută într-o familie de evangheliști din blocul alăturat. Adi, care avea cam vârsta mea și era singur la părinți, deschisese ușa unui necunoscut. Tot cartierul – cel puțin partea „bună” a lui – luase foc la auzirea scenariilor vehiculate în discuțiile din fața blocului: ba că furase ceva, ba că nu luase nimic din casă, ba că-l violase pe Adi, ba că era un unchi alcoolic și scelerat care căuta bani. Nici scenariul cum că familia lui Adi făcea parte dintr-o sectă nu fusese ocolit de vecini. Am visat săptămâni la rând fața acelui bărbat pe care nu-l văzusem niciodată. Mi-l imaginam intrând în casa lui Adi, pe care o cunoșteam bine, căutând prin bibliotecă. În mintea mea, eu tremuram neputincios într-un colț, stând, ca pe un tron, pe singurul scaun tapițat al familiei, care nu era familia mea. Nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar ce-mi mai amintesc e că, după, nu l-am mai văzut pe Adi la față luni bune.

Singura parte a zilei pe care părinții noștri n-o puteau controla era între orele cinci și șapte, când eram chemați la masă fix după ceas. După o zi de școală și câteva ore în care stătuserăm încuiați în casă, ne puteam juca laolaltă toți copiii cartierului, cei bogați cu cei săraci, blocurile „bune” cu cele „rele”. Părinții noștri își rezervaseră și ei, tot după ceas, mă gândesc acum, o oră în care să se certe și o altă oră în care să gătească ceva și să aranjeze masa ca într-un ritual de împăcare. Acele două ore erau timpul nostru, în care puteam trece granițele impuse de părinți.

Odată, când mă întorceam de la grădiniță, după ce mă abătusem de la drumul prestabilit, am intrat în cartier și am văzut o baltă de sânge, împrejmuită de oameni doar într-o parte. La câțiva metri distanță era aruncată o sabie pe care sângele începuse deja să se usuce. În mintea mea, sângele de pe pământ era mereu negru, iar cel de pe sabie, întotdeauna roșu. Cartierul devenise încă o dată câmpul de bătălie al vecinilor interlopi.

Dacă în lumea adulților mai vedeam sângele propriei violențe, în a noastră nu se întrezărea nimic. Era doar o furie ca un motoraș mic, atașat inimii, care când și când se zbătea în piept, pe nevăzute. O emoție pe care nu aveai voie s-o împărtășești, deși îți exploda-n piept și-n tâmple. Iar apoi, frica de orice. Teama că ai putea păți ceva dacă nu respecți regulile.

Cartierul bun din inima cartierului rău avea și granițe fizice, asemenea cartierului rău, care era și el, la rândul lui, mărginit de strada principală și de piața agroalimentară în care se strângeau câinii maidanezi ai orașului. Nu aveam voie să depășim al treilea copac dinspre blocul nostru, care dădea spre blocul de nefamiliști, nici tomberonul de gunoi din stânga și nici bara unde oamenii cartierului bun își băteau covoarele.

Dincolo de ușa casei noastre și de limitele impuse de părinți, copilăria noastră se împărțea în două: erau lucrurile pe care nu aveam voie să le facem, pentru că erau interzise și lucrurile rele pe care le făceam oricum, pentru că nimeni nu ni le interzisese. Afară eram prieteni prin joacă, fără vreo regulă de apartenență socială sau etnică. Iar când adulții nu se mai uitau, jocurile căpătau o dimensiune crudă, inumană.

Eu cu soră-mea aveam un grup de joacă al nostru, în sânul căruia petreceam cel mai mult timp. Era format din copiii familiilor aprobate de părinții noștri: Robert și Andreea în primul rând, tot frați și ei, apoi David, vărul lor primar, dar și Adi. Cea mai mare ca vârstă era soră-mea, care se înțelegea mai bine cu Robert și cu Adi decât cu Andreea, iar cel mai mic era David, bolnăviciosul grupului. Adi și Robert nu se înțelegeau bine, dar se integrau în dinamica noastră. Eu eram cel mai tăcut dintre toți. Andreea, în schimb, era cea mai gălăgioasă și, îmi dau seama acum, cea mai rea. Fetele din grup erau băieții, iar noi, băieții, fetele.

Când se aplicau alte reguli decât cele impuse de părinții noștri, grupul nostru era absorbit de grupuri mai mari, iar grupurile mai mari formau, într-un final, un singur grup, al cartierului. Cu cât un grup era mai numeros, cu atât era mai puternic. Aveam câte un lider informal, de regulă cel mai gălăgios, iar puterea lui în cadrul grupului mare era dată de cât de popular era în cartier.

Liderul nostru era Andreea – mai înaltă decât toți băieții, deși puțin cocoșată –, pentru că vorbea tare, mult și nu ezita să provoace orice alt copil care îi submina autoritatea. Într-o iarnă, pentru că nu am vrut să-l pârăsc pe David, m-a pedepsit. Eram în curtea școlii când mi-a pus piedică și am căzut cu fața pe gheață. M-am lovit de pământul alb ca un balot atât de greu că, odată ce cade, înțepenește acolo. O clipă mai târziu, eram jos cu nasul spart, într-o baltă de sânge. Totul se întâmplase brusc: eu căzând cu picioarele împleticite, fără să opun rezistență, militărește, cu mâinile pe lângă corp. A fost balta mea de sânge, iar piciorul și râsul ei de după, săbiile cartierului cu care deja mă obișnuisem. Cred că a fost singurul moment în care s-a vărsat sânge în interiorul grupului nostru restrâns.

Jocurile copiilor nu lăsau niciodată sânge în urmă. Era o regulă sfântă: omorau câini, pisici sau păsări fără vreo altă urmă decât corpurile lor. Sunt pisici, mă gândesc acum, care nu mănâncă șoarecii pe care-i omoară – se joacă în schimb cu ei până mor. Toate ființele necuvântătoare care ajungeau în cartier sfârșeau prin a fi chinuite până la moarte. Moarte prin bătaie. Moarte prin aruncare de la etaj. Moarte prin sufocare. Moar-te.

Am văzut cum mor chinuiți câini, pisici și păsări, de la vrăbii la porumbei. Animale sugrumate în pungi de plastic, aruncate de la etaj de câte ori era nevoie, animale bătute până la ultima suflare. La vremea respectivă, orașul era plin de câini maidanezi care dădeau naștere altor câini maidanezi. Din când în când, mai ajungeau și în Șerpărie, dar nu mai ieșeau decât în tomberon.

Am participat și eu la crimele copilăriei mele prin strâmtoarea privirii. Uneori era de-ajuns ca unul singur din grup să se năpustească asupra unui câine, să înceapă să-l alerge, că și ceilalți încolțeau imediat animalul până-și pierdea lătratul, iar apoi îl loveau la grămadă cu picioarele. Crezusem mult timp că ce-i provocau și mai tare era scheunatul câinelui. Mi-am dat seama apoi că, atunci când animalul își pierdea urletul din cauza durerii, se năpusteau și mai tare asupra lui.

De unde stăteam eu, pe scările intrării în bloc, îmi amintesc momentul când Andreea a băgat un porumbel rănit într-o pungă, în râsetele asurzitoare ale celorlalți. O și văd, punga albă, prin care nu se putea vedea nimic, iar porumbelul, care se zbătea să iasă, ridica punga puțin în aer. Mai mult o ridica vântul, care o împingea de la pământ. Și a tot împins-o, până când porumbelul nu s-a mai mișcat. În mintea mea, punga a continuat să se zbată sub bătaia vântului, deși nu mai conținea nicio urmă de viață. M-a urmărit mult imaginea pungii care încerca să se ridice la cer până când nu a mai încercat deloc.

Coșmarurile mele din acei ani se sfârșeau mereu la fel: cu mine chircit și fără suflare, într-o pungă uriașă.

Cu aceeași precizie mă bântuie și imaginea puiului de pisică ce nu mai voia să moară. L-au găsit într-o cutie, înfășurat într-o bucată de cearceaf. Nu știu momentul când l-au scos din cutie și au început să-l arunce prin aer. Ce îmi amintesc e corpul pisicii în aer, îndoindu-se ca o bucată subțire și inutilă de cauciuc. Eu parcă eram undeva sus, tot în aer, și urmăream pisica zburând dintr-o mână într-alta. Uneori, cădea nemișcată la pământ și, în căderea ei, corpul i se rostogolea de câteva ori până s-ajungă în mâinile celui care o arunca din nou. Și tot așa, minute bune. S-au plictisit într-un final să și-o mai paseze, lăsând-o unde căzuse ultima dată. De sus, de unde am toată imaginea cu corpul pisicii care încă nu murise, încă o mai văd cum căuta o scăpare. Ochii îi luceau ca două biluțe de metal proaspăt vopsite, iar în ei – imaginea răsturnată a copiilor fugind spre blocurile lor.

Erau mereu aceiași, cei care omorau animalele, și noi, ceilalți, care asistam tăcuți. Orice s-ar fi întâmplat, nu trebuia să arătăm ce ascunde tăcerea noastră, și așa complice: oroare. Și niciodată, nimeni nu a făcut nimic să-i oprească. Deși tot un criminal prin complicitate, eu aveam să-mi construiesc un univers paralel, dar și mai ascuns, al fricilor.

Pentru Andreea, dar și pentru ceilalți, era o joacă. Tatăl ei era preot și lipsea mult de acasă. Aveam să aflu mai târziu că mama ei, având probleme psihice, a legat-o de calorifer și a ținut-o acolo câteva zile, fără mâncare și apă, timp în care a trebuit să țipe și să tot țipe să o audă oricine altcineva în afara de mama ei. Stăteau fix deasupra noastră, într-un apartament înghesuit. O auzeam seara cum își aranjează pantofii pe podea, într-o ordine sfântă, mereu aceleași sunete care umpleau camerele noastre și care se opreau apoi undeva în mintea mea. Tocurile mamei Andreei răsună și azi în mintea mea, la fel ca palma care trecea peste fața ei și plânsetele care urmau, tot într-o ordine sfântă.

Andreea, la fel ca alți copii din cartier, era abuzată fizic: dimineața, o palmă peste față, alte două palme la prânz, iar seara, era urcată în șuturi până la etajul doi. Aveam în minte loviturile mamei ei ori de câte ori urcam în grabă când eram chemat la masă. Și, deși niciodată nu am văzut violență în familia mea, mama Andreei era și mama mea, mama violentă a întregului cartier, dispusă oricând să-mi dea și mie o bătaie zdravănă.

Eram la începutul clasei I când un pui de câine a început să se țină după mine în fiecare dimineață, urmărindu-mă din parcul în care dormea până la intrarea în curtea școlii. Era negru și avea o dungă albă pe spate, ușor recognoscibilă. Nu m-am gândit să-i pun un nume. După câteva zile, am început să-i rup din cornul meu Magic, pe care-l aveam zilnic în ghiozdan. Uneori, se ținea după mine și la întoarcere, doar că nu prea mai aveam ce să-i dau. Așa a ajuns în cartier odată. S-a ascuns, am aflat apoi, sub tomberonul plasat pe niște bucăți de granit – puse acolo să nu ajungem noi la gunoaie –, până când aceiași copii au dat de el și l-au bătut. Am auzit că a reușit să fugă, dar nu l-am mai văzut niciodată.

Copiii, la fel ca animalele, dispăreau din cartier. Azi îi vedeam alergând printre blocuri, furând jucăriile celorlalți sau încolțind vreun animal, iar mâine nu-i mai vedeam deloc. Familiile lor se mutau în alte cartiere – în suburbiile nou apărute mai ales – sau la țară, parcă pe ascuns, cu toată viața lor mică remorcată în spatele unei mașini ce nu le aparținea. Șerpăria era un cartier de tranziție, mulți primiseră locuințele de la stat. Nimeni nu ajungea acolo pentru că-și dorea.

În primăvara aia, am plecat și noi. După ce bunicul a murit, familia mea a decis să ne mutăm lângă Târgoviște. Lucrurile ne-au fost cărate deodată, înghesuite cu tot cu noi într-o furgonetă: eu și soră-mea în spate, printre sacii cu haine și piesele de mobilier, iar mama și tata pe locurile din față. Restul copilăriei mele a fost tăcut. Eu am fost tăcut. Aproape că nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva important în acei ani.

Până la 13 ani, când am ajuns la psihologul școlii, am evitat alți copii, colegi sau vecini. Nimeni nu înțelegea de ce sunt retras. După ce i-am povestit de stingerea bunicului, psihologul a crezut că îmi e frică de moarte pentru că nu o înțeleg. M-a pus atunci să despart în silabe de cincizeci de ori cuvântul moarte.

Cât timp eram acolo, în mintea mea populată de frici, nu mai puteam să fiu în altă parte. Zgomotul cu care o pungă zbura deasupra unei piețe sau scheunatul unui câine călcat pe coadă din greșeală erau declanșatoarele fricii care rula pe fundal. Așa cum zgomotul ultimei linguri de supă lovind farfuria goală putea fi începutul primejdiei, când puteam ieși, din nou, să mă joc în acele două ore.

Iată cum am ajuns la 28 de ani. Cățelul cu dungă albă a murit și eu încă îmi fac griji pentru viața lui. Îmi imaginez că apar în punctele cheie ale poveștii și îl scot de sub bucățile de granit, eliberez porumbelul din pungă și fug în casă cu puiul de pisică. Abia acum, când simt că pot salva animalele copilăriei mele, povestea începe să-mi aparțină și mă gândesc că merită un nou început, iar eu, antieroul– un final.

Azi am un beagle care are o dungă albă pe spate. L-am ales dintre vreo 10 alți pui și nu m-am gândit, atunci, la semnul pe care-l are. Mă gândesc acum: semnul câinelui meu e viața cățelului din copilărie care a fost preluată din momentul în care am abandonat-o. Așa primește povestea un nou început. Cât despre finalul meu, al copilului din poveste, vreau să-l consemnez aici: sunt nevinovat.