CAP Gurbănești și Victoria Finală

Victoria Cojocariu avea 22 de ani în 2008, când s-a mutat în comuna Gurbănești, la jumătatea distanței dintre București și Călărași. Terminase Pictură la Universitatea de Arte din București și urma să dea la masterat, tot la pictură. Picta de la cinci ani și la 15 plecase de acasă, din Chișinău, tocmai ca să studieze artă în România. Acum se împlinesc șapte de când n-a mai pus mâna pe pensulă, dar simte că momentul acela nu e departe.

Prima afacere a fost CAP Gurbănești, prin care împreună cu soțul ei, Florin, a produs și a vândut roșii cu gust timp de șase ani. Nici unul dintre ei nu mai făcuse asta până atunci, știau doar că le-ar plăcea să mănânce și alții roșii ca pe vremuri, așa cum plantaseră ei, mai mult din joacă, pentru consumul propriu. În 2012, au început ca mici producători, cu o fâșie de 350 de metri pătrați lângă casă și alți 1.000 la două loturi distanță și cu 25 de soiuri biologice cumpărate de Victoria de pe eBay și forumuri de grădinărit. Ei doi au făcut tot. Ea – pasionată de grădinărit –, se ocupa de tot ce însemna producție. El – om cu experiență serioasă în publicitate și marketing – de brand, clienți și livrare. „În vara aia am muncit extrem de mult și am rămas cu datorii”, își amintește Victoria, „deși toate semnele din piață arătau că e cerere”. 

Anul următor au crescut la 5.000 de metri pătrați pe care cineva din sat i-a lăsat să-i folosească fără chirie. Au investit în picurător și folie, au făcut un solar mic, au cumpărat o motopompă pe care cineva le-a furat-o. Au cumpărat alta, pe care apoi o cărau cu roaba zilnic, înainte și după fiecare udare. Au început să facă și suc de roșii și să-și dorească o cultură mai mare și capacitate de procesare. Pe lângă clienții persoane fizice, cu comenzi individuale, au intrat în Metro Băneasa și în alte băcănii. „După sezonul ăla aveam o datorie de 5.000 de euro. Eu insistam să nu continuăm, Florin insista să da.”

Și-au dat seama că „la 5.000 de metri te joci, nu e agricultură”. În 2014 au refăcut calculele și au luat-o de la capăt. Între timp, Victoria a dat la Facultatea de Horticultură, ca să învețe să stăpânească mai bine procesul de producție, iar Florin a cerut ajutorul unui client fidel. L-a întrebat dacă știe pe cineva dispus să investească, iar respectivul a vrut chiar el. Avea deja fermă de vaci, fabrică de lactate, așa că a cumpărat patru hectare de teren, 11 solarii mari și a construit o clădire unde să producă conserve. Au intrat cu roșiile în Auchan, Metro, Real, Mega Image, în cantități mici, cât să testeze piața. Victoria își vedea roșiile până și în Mega-ul din Brănești, cea mai mare comună din apropiere, dar nu simțea neapărat o bucurie. Știa cât de firavă e afacerea. 

După doar un an, investiția s-a oprit, pentru că partenerul s-a retras. Clădirea ridicată a rămas neutilată și întregul domeniu e acum de vânzare, iar brandul le-a rămas soților Cojocariu. Soțul Victoriei s-a mai încăpățânat să producă două veri, până în august 2018, când a anunțat public sfârșitul CAP Gurbănești și o nouă afacere pentru el: un mic bistro, tot în Gurbănești, unde oferă experiențe culinare pentru grupuri mici, pe bază de rezervare. 

În același an în care li s-a alăturat investitorul, Victoria și-a înființat propria afacere, Grădinile Victoriei, iar în 2018 și-a creat și ea un brand, Victoria Finală. Era numele de alint pe care i-l dăduse Florin când se cunoscuseră. În paralel cu roșiile, Victoria a început să înmulțească trandafiri pentru grădină. Și-a dat seama că e o piață neacoperită, pentru că la noi nu există pepiniere cu soiuri istorice, ca în Olanda sau Anglia. A strâns în grădina personală 400 de soiuri și a încercat să înmulțească unele dintre ele în ghiveci. A vândut doar unor prieteni și a renunțat pentru că și-a dat seama că ar fi avut nevoie de o investiție prea mare, iar prețul de vânzare, de 25 de lei, nu ar fi putut concura cu prețul de cinci lei, din magazin. 

„Nu vedeam ieșirea, nu știam dacă e bine ce fac”, spune Victoria. Îi lipsea arta și se simțea singură în comuna cu multe case de vacanță și oameni care lucrau la oraș. Nu mai urmărea vernisaje, nu mai știa cine ce pictează la București, așa că a început să se uite la ceramică pe net și l-a descoperit pe ceramistul finlandez Birger Kaipiainen, care făcea artă botanică, adică reprezenta plante în lucrările lui. 

În vara lui 2016 s-a apucat să facă jardiniere din hipertufa, un agregat din ciment, turbă și o rocă numită perlit. Nu cunoștea materialele, dar și-a cumpărat o betonieră mică și a încercat. A făcut pentru prieteni, le-a pus pe Facebook și pe Instagram, a intrat în magazinul de la Grădina Botanică, a vândut câteva, dar nici asta n-a mers. Erau grele, voluminoase, chiar dacă nu foarte scumpe, între 20 și 60 de lei. 

S-a gândit să rafineze procesul și să schimbe materialele. Și-a luat un cuptor și în toamnă s-a apucat de obiecte decorative mici, din ceramică. Pe 8 martie 2017 s-a dus la primul târg, la Grădina Universitarilor, iar comenzile au început să vină, până când cineva care urma să deschidă un restaurant i-a cerut să îi facă vesela. Nu se gândise la HoReCa până atunci. Seturi de câte 20 de boluri de supă, de garnitură, platouașe. A fost prima comandă și i-a luat vreo trei luni s-o livreze. „Făceam trei farfurii și mi se umplea masa. În cuptor încăpeau șase obiecte și dura două zile să fie gata.” 

Au urmat restaurante selecte din Floreasca și Dorobanți, chef-i care o vizitau la Gurbănești și îi cereau farfurii speciale. A văzut potențialul. L-a anunțat pe Florin că iese din afacerea cu roșii, și-a luat un cuptor mai mare și a transformat solarul de acasă în atelier de lucru. În iunie 2018 și-a luat o primă angajată, o doamnă din sat pe care o are și acum.

După un an în care abia a făcut față cererilor, Victoria și-a dat seama unde a greșit. Da, trăia din asta și avea comenzi pe trei luni în avans, dar posibilitățile de creștere erau limitate. „M-am poziționat greșit. M-am poziționat ca o fabrică, dar eu nu sunt fabrică, sunt artist. Eu le fac pe toate.” Și asta pentru că nu își evaluase corect concurența. Se comparase cu produse de serie din IKEA, nu cu branduri de fine dining.

În toamna lui 2018 a crescut prețurile – o farfurie a ajuns în medie 15 euro, preț pe care l-a păstrat până azi, după care, pe măsură ce și-a dat seama de volumul de muncă și de propriile-i posibilități, a început să eficientizeze fluxurile. Are acum patru cuptoare, cu o capacitate de la 10 la 60 de farfurii, astfel încât nu mai trebuie să aștepte zile întregi între două arderi. Și-a instalat mai multe rafturi și păstrează farfurii biscuitate (arse), pe care doar le glazurează când vin comenzile. „Anul ăsta e un flux lin: un cuptor merge, altul se răcește”, spune Victoria, astfel că a redus timpul de livrare a comenzilor la două-trei săptămâni. 

Primul cuptor l-a păstrat pentru urgențe și experimente, pentru că se plictisește repede de modelele vechi. Îi place să încerce mereu noi glazuri, care se pot combina în moduri nelimitate. „Nu am un plan, inspirația îmi vine lucrând, din ceva ce am văzut sau dintr-o călătorie.” De aceea și farfuriile sunt împărțite în colecții – unele sunt unicat, pe care le imaginează împreună cu clientul, altele sunt serii mai mari, care se vând și din stoc.

Și-a deschis și un studio cu vânzare în București, deschis vizitatorilor în fiecare sâmbătă, iar cererea a crescut constant, deși ea nu și-a făcut publicitate. Pur și simplu a mers vorba. A colaborat până acum cu 30 de restaurante din țară și trei din Paris. 

„Nu vreau să devin fabrică. Vreau să îmi crească organic valoarea brandului”, spune Victoria. În ciuda volumului în creștere, își concepe tot mai mult munca ca a unui artist, cu libertate de decizie și de creație, iar următoarea dorință e să aibă propria expoziție de sculpturi ceramice. 

Povestea face parte din „24/7: Un ghid de viață și muncă pentru antreprenorul creativ”, volumul IV, un proiect editorial realizat de echipa DoR la inițiativa UniCredit Bank. Dacă vrei să citești cele 20 de povești din ediția 2018, îl poți cumpăra aici. Versiunea online a fost actualizată pe 20 august 2019 față de versiunea din print.