Carson Ellis: Acasă e un loc fizic, unde avem rădăcini și unde nu trăim împrăștiat

Carson Ellis a scris și a ilustrat mai multe cărți, printre care bestseller-ul New York Times Home și Cronicile Wildwood. Am stat de vorbă cu ea despre viața cu un copil în turneu cu autocarul, dar și despre locul în care a prins rădăcini după mutatul dintr-un „acasă” în altul.

Ilustrații de Carson Ellis

Sunt foarte curioasă cum e viața cu un copil în tour bus.
Îmi place să le spun oamenilor că am trăit într-un autocar cu copilul nostru, pentru că mi se pare că sună foarte rock’n’roll, dar nu prea e, de fapt. În mod normal, când mergi cu autocarul dormi într-un pat suprapus, ca un marinar pe vapor. Colin (n.r. Colin Meloy, soțul ei și solistul trupei The Decemberists) doarme într-un pat din ăla când nu suntem cu el, dar când îl însoțim, atunci improvizăm un dormitor în spatele autocarului, unde în mod normal e un soi de lounge, și punem un pat mare acolo. Făceam des asta cu băiatul nostru mai mare, care are acum 10 ani. Cu cel mic, care are trei, n-am prea mers, dar nici Colin nu mai călătorește la fel de mult. 

Autocarul conduce noaptea, deci nu-ți petreci foarte mult timp în el ziua. Pleacă pe la 1-2 dimineața, după ce s-a terminat concertul și tot echipamentul a fost strâns, și dormi tot drumul și te trezești în alt oraș. Oamenii mai petrec în autocar, dar în formația lui Colin toată lumea are pe la 40 de ani, deci nu-ți imagina că se fac bairamuri. Oamenii beau câteva beri, poate joacă cărți și se duc la culcare.

Cum te raportai la ideea de acasă înainte? Ești un om care s-a mutat destul de des de-a lungul vieții. 
E o întrebare interesantă. Când lucram la Home, mă gândeam mult la acasă și la ce însemna pentru mine, pentru că pe la mijlocul lucrului la carte ne-am mutat dintr-o casă pe care o iubeam într-o casă în care simțeam că trebuie să ne mutăm din motive practice. Așa că m-am gândit mult la acasă în modul ăsta foarte emoțional, acasă e acest loc perfect în care simți că ți-a fost menit să trăiești și se simte ca acasă și te inspiră. E o perspectivă complet diferită de cea pe care o aveam la 25 de ani, când mă mutam de colo-colo tot timpul.

În perioada aia, în facultate și după absolvire, înainte să mă stabilesc în Portland, cred că-mi plăcea ideea că acasă nu e nicăieri. Nu aveam foarte multe lucruri și toate încăpeau în mașină, și cumva mașina era casa mea. Nu că dormeam în ea, dar dacă mă plictiseam de locul în care stăteam, puteam oricând să-mi strâng lucrurile și să plec în altă parte. Cred că puneam foarte mult accent pe lipsa de importanță a unui acasă, pe faptul că nu aveam nevoie de un loc al meu, dar acum gândesc complet diferit. Acum am 40 de ani și am doi copii și simt că acasă trebuie să fie un loc fizic, un loc unde ne ținem lucrurile și unde ne regrupăm, unde avem un soi de rădăcini și unde nu trăim împrăștiat. 

Când a apărut nevoia asta?
Cred că odată ce am devenit mamă. Mulți oameni au copii și nu au o casă a lor și mulți oameni au un acasă, dar casele lor sunt o povară, pentru că nu-și permit să plătească chiria, de exemplu. Când ai copii, devine foarte important să știi că ai un loc unde, orice s-ar întâmpla, sunteți în siguranță. Pentru că e stresant să ai copii. Fie că îți dai sau nu seama, te consumă supraviețuirea lor și să le asiguri fericirea, siguranța și traiul.

Când eram însărcinată cu primul nostru copil trăiam într-un apartament închiriat și nu numai că nu mă simțeam atașată de locul ăla – era un apartament frumușel, dar nu mă vedeam locuind acolo pe termen lung –, dar nici nu credeam neapărat că vom rămâne în Portland. Pentru că mă tot mutasem de-a lungul vieții, și eram deja în Portland de cinci ani, ceea ce mă făcea să mă gândesc deja la Montana sau California. Încă aveam spiritul ăla de vagabondaj, dar odată ce am rămas însărcinată, Colin a zis: ne luăm casă. Un soi de instinct de făcut cuib pe care cred că mulți oameni îl au. 

Spuneai tu într-un interviu că femeia care v-a vândut casa s-a lăsat convinsă s-o dea abia după ce i-ați spus despre cărțile pe care intenționați să le scrieți. De ce voiați casa aia?
Noi trăiam într-un apartament și Colin a zis: „trebuie să ne luăm o casă!”, dar el călătorea mult pe atunci, eu eram însărcinată, și nici n-aveam prea mulți bani, deci am cumpărat o casă care nu ne prea plăcea și am locuit acolo câțiva ani. Era pe o stradă foarte circulată, era o casă mare și întunecată care nu-mi transmitea nimic. Eu chiar cred că unele case au un anumit vibe, că intri acolo și simți că e un loc bun, iar casa asta nu avea un vibe nasol, dar nu mă inspira în niciun fel. Așa că după doi ani de locuit în ea, ne doream deja să ne mutăm.

Și am găsit o casă mult mai mică decât a noastră – nu prea avea sens, aveam un copil și noi voiam să ne mutăm într-o casă mai mică –, dar casa asta avea ceva magic. Era fix în buza pădurii. Eram în Portland, aproape de prietenii noștri, dar în același timp eram izolați, în natură. Primeam tot ce era mai bun din ambele lumi. Era în Forest Park, acest parc împădurit imens din Portland unde am plasat acțiunea trilogiei lui Colin. Pe atunci aveam doar o idee vagă că am vrea să scriem cărțile alea, deci când concuram pentru casă, i-am scris proprietarei o scrisoare în care i-am explicat de ce ne dorim casa și – am cam mințit aici –, și că scriem o carte centrată pe Forest Park. Și ea a zis: „OK, vă dau casa, dacă-mi trimiteți un exemplar când iese cartea”. 

S-a simțit ca acasă imediat, sau după ce ați început s-o mobilați și să vă aduceți lucrurile în ea? 
Cu casa aia a fost ceva instantaneu. Cred că și dacă aș fi stat acolo fără obiecte personale și fără mobilă, tot m-aș fi simțit ca acasă. Dar a fost și stresul de a ne muta acolo cu copilul de doi ani și epuizarea și faptul că Colin înregistra un album nou la vremea aia, deci nu mă prea putea ajuta cu împachetatul în timpul zilei. Îmi amintesc că, atunci când în sfârșit ne-am mutat, iar Colin și Hank s-au dus la culcare, m-am dus într-o cameră și am izbucnit în plâns. De ce am insistat să ne mutăm aici? Ce-am avut de n-am mai putut să stau în casa aia și am preferat să vin în casa asta care e mai mică și mai departe? Dar apoi m-am trezit dimineața și n-am mai avut nicio îndoială, „acasă e aici”. Dar nu mai locuim acolo. Asta e partea tristă. Că ne-am mutat la o fermă, într-o suburbie sudică a Portlandului. Îmi place acolo, dar nu e acasă ca acea casă. Avea ceva ciudat și magic. 

Muți lucrurile prin casă? Redecorezi?
Nu prea. De obicei las lucrurile unde le pun. Colin e cel care are tendința să facă modificări. Cu două zile înainte să venim în România stăteam în sufragerie și îl aud că zice: „n-ar fi mișto să mutăm pianul în cealaltă parte a camerei și să punem canapeaua în locul lui?” Și eu eram: „Nu! Plecăm în România poimâine. Lasă-le unde sunt.” El e cel care zice: „nu crezi că camera asta ar arăta mai bine dacă am dărâma peretele ăla?” Și eu: „Nu, sună deranjant și oribil.” Dar după aia mă convinge și dăm peretele jos și eu sunt ceva de genul: „ah, e așa luminos acum, e mult mai bine.” El e mai aventuros, eu sunt la modul „Slavă Domnului că ne-am mutat, acuma putem să stăm pe mobila asta pentru următorii 20 de ani”. 

Având genul ăsta de relație cu noțiunea de „acasă”, cum a fost să lucrezi la Home? Și cum a fost primită cartea?
Ca ilustrator e distractiv să creezi o lume, un mediu care să poată fi interpretat de persoana care vede desenul. Dacă desenezi o casă în care nu e nimeni, automat privitorul se întreabă cine locuiește acolo, de ce, cum e persoana aia, în ce măsură casa îi reflectă personalitatea. Fiecare detaliu pe care îl adaugi spune ceva despre persoana care locuiește acolo. E ca o ocazie de a crea un personaj fără a arăta personajul. E o colaborare cu omul care se uită la ilustrație și care umple spațiile goale. 

Cred că cele mai bune cărți de ilustrații bucură în egală măsură și copiii și adulții. Și în cazul ăsta, mi se pare că atât adulții, cât și copiii au o conexiune puternică cu Home, dar în moduri diferite. Adulții o privesc la modul: Îmi place casa mea? Cum o pot îmbunătăți? Oare vreau să mă mut? Iar copiii se întreabă: Cine locuiește acolo? E locuită de un animal? Ei au o conexiune mai puțin materialistă și mai fantastică. Deci a fost distractiv pentru mine să fac cartea și să mă gândesc la ambele tipuri de public și la cum vor interpreta motivul ăsta universal și important. E foarte important pentru mine ca cărțile să fie amuzante și pentru adulți, pentru că ei trebuie să le citească copiilor. Sunt mamă, știu că ajungi să le citești cu voce tare iar și iar, și dacă e o carte nasoală care le place copiilor tăi, te simți ca la închisoare. 

Carson Ellis a fost speaker la ediția a șasea de The Power of Storytelling. Urmărește noutățile aici ca să afli cine va fi invitat în 2017.