Viitorul incert al pepenilor de Dăbuleni

Mănânc primul pepene de anul acesta, cu pâine şi brânză sărată de oaie. E unul din primii pepeni care s-au copt în România, în Dăbuleni, oraşul care dă cei mai vestiţi pepeni din ţară. O gură de pepene, o gură de brânză, o gură de pâine – şi de la capăt. De poftă n-am apucat să mă spăl pe mâini, dar am spălat pepenele înainte de a-l tăia, la fel şi cuţitul, după cum m-a învăţat că se face Nicu Bileru, zis Pălăgeanu, la bostănăria căruia am ajuns.

Sucul dulce mi se scurge printre degete, arunc seminţele pe jos şi nu mă opresc decât după vreo două felii. Îmi place şi aş continua, dar mi-e ruşine, Pălăgeanu, cel mai mare cultivator de pepeni din Dăbuleni, nu mai mănâncă şi e nemulţumit. „Asta nu trebuia pozată, nu aşa producem noi”, îmi spune el. Asta, adică lubeniţa (cum îi spun cei din zonă fructului care prin alte părți e harbuz, pepene sau lebeniță), e rozalie, nu e foarte coaptă încă pentru că a plouat mult şi a fost frig. Acum a tăiat-o mai mult de dragul nostru.

Pălăgeanu are 41 de ani şi pune pepeni de vreo 22. În primii ani a avut suprafeţe mai mici, de câteva hectare, iar vara bătea şi el ţara în lung şi-n lat şi vindea în piaţă „la cuţit”, adică direct clienţilor. Vara, aproape că nu mănâncă altceva. „Dimineaţa încep cu pepene şi pe urmă cafea şi altele”, spune Pălăgeanu, „minimum o lubeniţă pe zi. Şi la prânz tot lubeniţă şi seara dacă se poate tot lubeniţă.” Din 2007 a luat în arendă pe 10 ani 33 de hectare de pământ, cu 100 de euro pe an hectarul, iar pe 23 din ele pune pepeni. De prin ’98-2000 plantează numai soiuri hibride altoite – care se coc mai repede şi dau o producţie mai mare – şi a devenit distribuitor de răsaduri din Grecia. A stabilit contacte cu producători de acolo şi merge regulat să vadă ce tehnologii folosesc ei şi în ce stadiu le sunt culturile.

Grecii sunt cei mai puternici concurenţi ai celor din Dăbuleni. Miza nu sunt gustul, cantitatea sau calitatea, ci timpurietatea: cu cât ieşi mai repede pe piaţă, cu atât preţul e mai mare. La Dăbuleni, asta se traduce în: cu cât ieşi mai repede pe piaţă după cei din Grecia, cu atât preţul va fi mai apropiat de al lor. La început de iunie, Salonicul e în aceeaşi situaţie ca Dăbuleniul, şi la ei a plouat mult şi a fost frig în mai, dar în sud sunt deja gata de recoltare. Grecii recoltează de regulă pe 15 iunie, pe când la Dăbuleni sunt gata pe la 25 iunie – 1 iulie. (Pe 23 iunie, un kilogram de pepene din Grecia costa în supermarket 2,5 lei şi în piaţă, 5. Dar preţul scade cu cât înaintăm în vară.)

E şase seara şi sunt 32 de grade. Când bate vântul mai tare, un strat fin de nisip ţi se lipeşte de piele. E mai fin decât cel de la mare şi e cenuşiu. Amestecat cu apa pe care pompele o extrag continuu din fântână, nisipul devine un lut aproape negru, cald şi moale, în care eu mă afund, dar pe care Pălăgeanu şi cei patru vlăjgani tatuaţi care fac permanenţă la teren îl stăpânesc cu picioarele goale. Împrejurul nostru, pământul e umbrit de vrejuri sănătoase de lubeniţă şi, din loc în loc, de mici mogâldeţe cenuşii, ca nişte baloane pe jumătate dezumflate.

„Tot ce a fost tehnologie mai nouă am accesat-o, ce am văzut pe la unguri, prin Grecia, am aplicat tot: picurare, plante altoite, mod de fertilizat corect, am făcut şi analiza solului. Când e cald, picurarea merge zilnic două-trei ore, dar depinde de vreme. Ce ţine de noi, facem. Dacă clima nu vrea să facem, nu facem”, spune Pălăgeanu. „Pepenele e o plantă de foc. Cald, cald, cald şi numai cald să fie.”

Precum magiunul de Topoloveni, cartofii de Covasna sau merele de Voineşti, pepenii de Dăbuleni s-au impus ca un brand naţional pe o piaţă asaltată de fructe şi legume din import.

Pepenii sunt motivul pentru care am venit la Dăbuleni. De fapt, nu doar pepenii. Dintr-un motiv sau altul, de la distanță, Dăbuleniul pare centrul unei vâltori exotice în care pepenii se amestecă cu politica (Mircea Geoană, acum exclus din PSD, e senator în colegiul Dăbuleni – Segarcea), cu deşertul care amenință sudul Olteniei, cu tot felul de întâmplări neobişnuite, precum ştirea de acum doi ani despre cum la Dăbuleni se înregistrau cele mai multe pariuri pe curse de câini din țară (de fapt, pariurile s-au datorat ofertei de lansare a unei agenții de pariuri care între timp s-a închis).

Ce am găsit e o poveste mult mai puțin clară, dar în acelaşi timp cunoscută. Dăbuleni e România în format mic.

---

Ca să ajungi la Dăbuleni dinspre Bucureşti treci prin Corabia, un oraş-fantomă în care calea ferată e năpădită de buruieni, combinatul de zahăr – acum spart şi părăsit – a murit la Revoluţie, iar singura barjă din port încarcă grâu dintr-un siloz privat, supravegheat de doi câini plictisiţi şi-un nene care sparge seminţe. Drumul continuă prin Orlea, Gura Padinii, Grojdibodu şi Ianca, trei comune însufleţite doar de figurile din bannerele electorale spânzurate deasupra drumului naţional. Şoseaua rupe câmpuri presărate cu maci, iar undeva în stânga, nu departe, e Dunărea. Puţine maşini pe stradă, puţini oameni pe câmp.

În Dăbuleni în schimb, e forfotă. În centru, prin faţa primăriei trec căruţe, Dacii cu numere de Bulgaria, tractoare cu remorcă şi oameni pe bicicletă. Dăbuleni e oraş din 2004 şi, în urma ultimului recensământ, are 12.400 de locuitori. E vineri după-amiază, 8 iunie, ultima zi oficială de campanie electorală, şi Vasile Blaga, preşedintele Senatului, a venit să îl susţină pe Marin Mihăilică, actualul viceprimar. În cămaşă bleu cu mâneci lungi, transpirat şi sub cravată, Blaga ţine lângă biserica din centru un scurt discurs presărat cu „fuserăm” şi „venirăm”, deşi nici la Oradea, de unde se trage, şi nici la Bucureşti, unde trăieşte, perfectul simplu nu face parte din peisaj.

„Trebuie să fim atenţi să nu alegem oameni aroganţi, să alegem oameni dintre oameni. Dacă recâştigăm Dăbuleniul e ca şi cum am recâştiga Clujul”, mângâie Blaga orgoliul dăbulenilor şi, înainte de-a se urca în Volkswagenul cu geamuri fumurii care-l aşteaptă la umbră, îi îndeamnă să-l trimită pe Mihăilică la primărie.

În miros de tei şi transpiraţie, lumea îl conduce până la maşină. Strângeri de mâini, bătăi pe umăr, aplauze, vizita a durat 15 minute cu totul. Coloana de trei maşini întoarce în intersecţie sub privirile lui mamaie Lucica Iecea, care-şi vinde ultimele roşii cu 3 lei, după ce ieri a reuşit să le dea cu 4. În boxele din faţa sediului PDL, ceva mai jos pe drum, răsună: „Vântul bate, apa trece / Pietrele rămân / E şi grea, e şi frumoasă / Viaţa de român”.

„Viaţa de român, mă scuzaţi, domnişoară… viaţa de român canci”, îmi spune Aurică, de 50 de ani, şi el la piaţă lângă mamaie Iecea. „Din ăştia de la pedeleu să-i aleagă pe ăia care sunt buni şi restul să se ducă de unde au venit, sunt mulţi aduşi degeaba. În ’90, ’91, ’92, până-n ’94 s-a mai făcut treabă. De-acolo a început ţiga… ăştia, intermediarii, să nu zic ţiganii. În ’90 mi-am luat tractor şi maşină cu banii de lubeniţe.” Acum nu mai are decât 13 ari cu pepeni galbeni, lubeniţele nu mai sunt o afacere. „De la greci au adus lubeniţe până-n Caracal numai să-şi bată joc de Dăbuleni. E păcat de localitate, are prea mult potenţial, mult potenţial. Îl strică partidele politice… în loc să se unească să facă ceva bun, se ceartă-ntre ei. Viaţa de român, vă spusei eu, canci!”

La Dăbuleni, politica e la fel de desfrânată ca la Bucureşti. Mihăilică, pe care Blaga îl susţine, a fost până anul ăsta viceprimar şi preşedintele filialei locale a PSD. Pe 12 martie şi-a dat demisia şi a trecut la PDL.

Principalul lui contracandidat e actualul primar, Nicolae Drăgoi, vicepreşedintele loial al filialei pe care Mihăilică a condus-o până mai ieri. Inginer agronom de profesie, are 59 de ani şi e edil din 2000, după ce în ’96-2000 a fost viceprimar. E mândru de realizările sale, cu atât mai mult cu cât nu e născut în Dăbuleni, ci în Baia de Aramă, în Mehedinţi, la vreo 200 de kilometri distanţă. „E o localitate care freamătă, sincer”, spune Drăgoi despre Dăbuleni.

„Se mişcă mereu. Mergeţi peste Jiu încolo – Valea Stanciului, Drănic, dincolo de Bechet, şi să vedeţi dacă vă întâlniţi până la Segarcea cu 10 maşini. Exclus accidente acolo. Aici, te uiţi să-ţi rupi gâtul după maşini să nu te calce.”

În biroul de la etaj, înconjurat de icoane şi flori de mină, vorbeşte repede şi uşor peltic despre ce-a făcut şi ce vrea să mai facă în oraş: la Şcoala nr. 1 a construit şase clase şi le-a modernizat pe cele opt existente, a dotat maternitatea, a renovat Casa de Cultură şi nişte spaţii închiriate drept cabinete medicale, a construit un teren de sport cu gazon artificial şi piaţa din centru – mare cât o staţie de autobuz, cred eu, dar suficientă, spune el –, a betonat unele drumuri în pantă şi a ridicat în cartierul Broasca o biserică cu 500.000 de lei din bugetul local pe care a inaugurat-o cu o săptămână înainte de alegeri. Urmează tot acolo şi un cimitir. „Oamenii şi le-au dorit, că era prea mult de mers până la biserica din centru.”

De nimic nu e însă Drăgoi mai mândru decât de primăria care a costat 3,2 milioane de lei, tot de la bugetul local. 550 de euro metrul pătrat e un preţ bun, spune el, pentru aşa o construcţie. „Eu pentru mine n-am făcut nicio casă, eu stau în casa lui socru-meu. Casa mea e primăria, înainte era o ruină. (…) Acum are subsol, are parter, are etaj, are mansardă cu cameră oficială, cu bucătărie. Am pus acel alucobond la exterior, ăla 50 de ani n-are moarte.” A fost lumea de acord? „Da’ bine-nţeles. M-am bucurat că oamenii simpli din Dăbuleni 99,9% m-au felicitat că am făcut această primărie, e cartea lor de vizită.” Nu sunt pepenii cartea lor de vizită? „Nu, cartea lor de vizită, când intră cineva, e primăria. Când intră, să se simtă şi ei bine în primărie.”

Alucobondul – nişte plăci masive din aluminiu care îmbracă exteriorul – face ca primăria să arate ca o maşinărie fioroasă. Cenuşiul maşinăriei contrastează puternic cu pavelele şi bordurile galben-portocalii, cu Casa de Cultură de vizavi şi cu cele două blocuri de lângă, singurele din oraş, şi ele galben-portocalii.

În sudul Olteniei, clădirea primăriei pare să fie deopotrivă motiv de fală şi de ironii reciproce între primarii care le-au construit. Şi Călăraşi, comuna învecinată, are o primărie inaugurată în 2011, la un an după cea din Dăbuleni, în valoare de 720 de mii de lei. Albă şi simplă la exterior, cu un balcon cu balustradă din aluminiu şi multe ghivece, e despărţită de şosea printr-o mini-grădină botanică în care predomină petuniile, panseluţele şi gălbenelele. Primarul PDL în funcţie din 1992 şi reconfirmat pe 10 iunie, Vergică Şovăilă, e inginer horticultor.

„Haideţi să vedeţi o primărie aerisită şi cu bani foarte puţini”, ne-a invitat Şovăilă, atunci când am trecut prin comuna sa, în drum spre Bechet. „Am monitorizare video în toată primăria, plus strada, la preţul ăsta mie mi se pare că e foarte bine.” Primăria din Dăbuleni spune că nu-i place.

„Arată ca un canton silvic sau ca o pensiune de munte”, spune Drăgoi despre primăria din Călăraşi. „Instituţie publică cu acoperiş verde nu se poate, nu se poatee. Să fim serioşi… o instituţie publică trebuie să fie sobră, să te primească…”

Pe strada ce coboară de la primăria din Dăbuleni către târg, în spatele Şcolii nr. 1, se ridică, albastră, o altă investiţie care-i bucură inima primarului Drăgoi: o fântână arteziană triunghiulară, şi ea aproape de finalizare în preajma alegerilor. Faţă în faţă cu fântâna albastră – o altă fântână, cu apă potabilă. E Fântâna Mireselor şi a fost acolo dintotdeauna, un izvor captat care se varsă prin două ţevi – pe vremuri, miresele luau de aici o cană cu apă pe care o duceau naşului. Numai că acum, cele două trepte ce coboară către jgheaburile cu apă sunt flancate de două coloane din piatră maro, aceeaşi piatră maro care îmbracă tot peretele exterior al şcolii.

Pe aceeaşi stradă, mai la vale, când deja asfaltul s-a terminat, alte două fântâni proaspăt ridicate sfidează cenuşiul noroiului dimprejur. Sunt tot izvoare captate, în jurul cărora se ridică câte un zid îmbrăcat în piatră, stâlpi din ciment, zidiţi, două rânduri de arcade şi acoperiş cu ţiglă.

„Când mă duc să beau apă şi văd fântâna făcută acolo…”, spune primarul Drăgoi, „cea de jos e parcă mai frumoasă decât Fântâna Mireselor. Parcă e realizarea vieţii mele.”

Planul e să modernizeze în total nouă fântâni, dintre care cinci anul ăsta. Patru sunt gata până-n alegeri. Toate au fost aprobate de consiliul local, iar consiliul local e ales de cetăţeni, îşi justifică primarul investiţia.

Fântâna arteziană a costat 120.000 de lei, de aproape cinci ori mai mult decât bugetul anual de 27.000 de lei al clubului de kaiac canoe, care dă aproape an de an sportivi pentru lotul naţional de juniori.

Pe puştii de 10 până-n 14 ani i-am găsit răspândiţi pe apă în aceeaşi dimineaţă de sâmbătă de la sfârşitul lui mai, după ce am discutat cu primarul. Unii, mai mici, cu picioarele goale şi veste de salvare, încercau să-şi ţină echilibrul în bărci mai late. Alţii înaintau, cu spatele drept şi privirea-nainte, în bărci pentru profesionişti, nu mai late de 35 de centimetri. Îşi terminau al cincilea antrenament din acea săptămână, pe un vânt rece care aducea din când în când picuri de ploaie, cu doar 15 grade în aer şi mult mai puţine în apă. Antrenamentele se fac pe unul dintre canalele sistemului de irigaţii, care se desprinde din Dunăre şi care, pentru că nu are valuri, curenţi şi e ferit de vânt, oferă condiţii de antrenament pe care nu multe cluburi din ţară le au.

În total sunt 40 de sportivi, pe diferite grupe de vârstă şi de pregătire, dar nu de puţine ori se întâmplă să lipsească sau chiar să renunţe pentru că părinţii au nevoie de ei la câmp. „Sunt sportivi de nivel naţional care ratau antrenamente din cauza asta”, povesteşte Mirel Vasiliche, unul dintre cei doi antrenori, care s-a alăturat clubului în 2000. „Stabileam că vin la antrenament şi mă trezeam că sunt la câmp.”

Clubul Sportiv Şcolar din Dăbuleni există din 1976, iar primul rezultat mare a venit în 1985, o medalie de argint la campionatele mondiale de juniori, la canoe dublu. Acum clubul e pe poziţia 16 din 40 în ţară (acum 4 ani au fost pe 6). „În 2008-2009 am avut cele mai bune rezultate, nu aveam prea multă teamă de adversar, a fost şi generaţia foarte bună. Să ai şase-opt copii, sportivi, care vin la o secundă unul de altul… Am avut canoe de patru, am avut canoe de dublu, unde-i băgam, acolo câştigau.”

Kaiacul e unul dintre foarte puţinele sporturi pe care dăbulenii le pot practica. În sala de sport cea nouă de-abia acum se formează nişte echipe de fotbal şi de handbal. Cu toate astea, clubul a fost nu o dată în pericolul de a fi desfiinţat – fie din cauza liceului din Călăraşi, de care au aparţinut o perioadă, fie din cauza statutului incert al bazei sportive pe care o folosesc. Baza e un hangar neîncălzit, fără apă şi baie, cu ciment pe jos, în care se adăpostesc deopotrivă copiii şi bărcile, plus o căsuţă cu trei camere în care până acum câţiva ani stăteau sportivii în cantonament. O cămăruţă pentru fete, o cămăruţă pentru băieţi şi o canapea extensibilă pentru profesori. Medaliile câştigate de-a lungul timpului stau atârnate într-un cuier după uşă.

Salariile antrenorilor sunt plătite de Ministerul Educaţiei, dar bugetul pentru competiţii şi echipamente vine de la primărie. Necesarul calculat şi solicitat de Vasiliche pentru anul acesta a fost de 65.000 de lei, dar de primit a primit mai puţin de jumătate. Vasiliche se învinovăţeşte câteodată că nu s-a făcut înţeles în faţa autorităţilor şi se consolează cu ideea că mai sunt în ţară şi alte cluburi în aceeaşi situaţie.

---

„Tot ce vedeţi în Dăbuleni se face din pepeni şi tomate”, spune Vasile Toma, inginer agronom la Centrul de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor din Dăbuleni.

„Aici sunt 5.000 de hectare cultivate anual cu pepeni verzi, sunt 250.000 de tone, ăştia aduc banii în Dăbuleni”, spune el. „Dacă dăbulenii nu pun pepeni, nu au altă cultură ca să le aducă bani imediat. Aici ar merge bine vişin, cireş, piersic, cais, dar costă 50 de mii hectarul”, spre deosebire de maximum 10, cât e nevoie pentru pepeni.

Pălăgeanu, cel mai mare cultivator de pepeni din oraş, este însă de părere că suprafaţa reală cultivată cu lubeniţă în Dăbuleni este de două ori mai mică decât cea estimată de Toma: oamenii au renunţat să mai planteze pentru că în ultimii ani au obţinut tot mai puţini bani şi pentru că nu au unde să îşi vândă marfa. (Pentru cei mai mulţi, singura opţiune este angroul din oraş, adică marginea drumului la ieşirea către satul Amărăşti, unde de la început de iulie şi până la final de august se înşiră camioane, căruţe şi remorci cu lubeniţe în aşteptarea cumpărătorilor din ţară.)

Chiar şi aşa, conform datelor de la Ministerul Agriculturii, suprafața cultivată cu pepeni la Dăbuleni reprezintă 16% din totalul la nivel naţional. (Conform Anuarului Statistic al României din 2009, România produce 22,8% din totalul de pepeni verzi din Uniunea Europeană.) Şi pepeni galbeni se pun, dar numai vreo 200 de hectare. Pepeni verzi se mai cultivă în Brăila, Galaţi, Buzău, Timiş, Teleorman, însă avantajul dăbulenilor constă în solul nisipos şi în temperaturile mult mai ridicate decât în celelalte zone, ceea ce face ca lubeniţele să se coacă mai repede şi să fie foarte dulci.

Cei din Dăbuleni nu pot identifica exact când şi de ce au început lubeniţele lor să fie cunoscute în toată ţara. Ei pun pepeni de când se ştiu – înainte de ’89 mai puţin, pentru că toate terenurile aparţineau cooperativelor de stat – şi după ’90 mai mult, odată cu retrocedarea pământului.

Locuitorii din Dăbuleni n-au maşini scumpe şi nici vile cu etaj în culori ţipătoare. Majoritatea au case solide, fără etaj, construite înainte de ’90 şi îmbunătăţite în ultimii ani: pe ici pe colo o cameră în plus, un geam termopan sau o izolaţie exterioară. Sunt curate şi bine întreţinute, la fel şi curţile şi micile grădini de legume de lângă casă.

Munca la pepeni începe de iarna, când răsadurile sunt îngrijite şi ţinute la căldură în sere, pentru ca la sfârşit de martie, când nu mai e pericol de îngheţ, să fie plantate în pământ, la folie sau la tunel: pământul se acoperă întâi cu fâșii de folie transparentă, late de 60-70 de centimetri, în care răsadurile sunt puse unul câte unul şi apoi acoperite cu un tunel de folie întinsă peste nişte arcuri de metal înalte de 60 de centimetri – formându-se astfel un mini-solar. Urmează luni de udat, stropit, plivit şi păzit de ciori, pentru ca la sfârşit de iunie să înceapă recolta. Ciorile sunt o problemă mare pentru că ciocănesc fructele – înainte să îşi cumpere tunul care sperie ciorile cu bubuituri la fiecare 10 minute, Pălăgeanu avea o pagubă de 10 tone pe sezon din cauza lor.

Totuşi, prima provocare importantă pe care a trebuit s-o depăşească dăbulenii a fost găsirea unor soluţii pentru irigaţii. Înainte de ’89, Dăbuleni făcea parte din cel mai extins sistem de irigaţii din ţară: Sadova – Corabia (între râurile Jiu şi Olt), cu o suprafaţă de 74.300 de hectare, construit de englezi în perioada 1969-1973. Atunci, 13.000 de hectare de pădure au fost defrişate pentru a face loc canalelor şi pentru a transforma terenul într-unul agricol. În numai cinci ani, din 1970 până în 1975, întreaga suprafaţă irigabilă a României s-a dublat, ajungând la 1,4 milioane de hectare.

Rezultatul creării sistemului de irigaţii a fost dublu: pe de o parte agricultura s-a dezvoltat intens şi, din acel moment, dăbulenii n-a mai trebuit să caute de lucru prin Banat, aşa cum făceau înainte, când solul lor nisipos combinat cu secetele prelungite nu le dădeau nicio șansă să cultive la ei acasă. Pe de altă parte, defrişările au grăbit procesul deşertificării. Dunele de nisip stabilizate până în acel moment au devenit mobile, aşa că în 1977 statul român a recunoscut oficial pentru prima dată că în Dolj are loc fenomenul de aridizare, adică pânza freatică cobora tot mai adânc. Potrivit Strategiei de Dezvoltare a Judeţului Dolj 2007-2013, în prezent 5% din solul Doljului este deja deşertificat, iar cea mai afectată zonă este cuprinsă între Calafat, Poiana Mare, Sadova, Bechet, Dăbuleni şi Dunăre. Cu toate astea, deşertificarea nu apare ca o ameninţare reală pe agenda dăbulenilor. Nu calci pe dune când mergi pe stradă şi nici nu au loc furtuni de nisip ca în deşert. Nisipul e cel mai vizibil în zona Posodari, către Dunăre, unde drumul pe care trec zilnic maşini şi căruţe către câmp ara- tă ca o plajă răscolită. În rest, solul e acoperit de iarbă, flori, tufişuri şi maci.

Ceva împăduriri s-au făcut după ’90 şi se fac în continuare. Strategii anti-secetă, anti-deşert, anti-aridizare există la nivelul ministerului, dar la primărie n-a venit nimeni să le spună ce măsuri se iau exact. „Noi călcăm terenul în fiecare zi”, spune primarul Drăgoi. „Noi ştim fiecare tarla în parte ce trebuie făcut pe ea. Strategia naţională o au ei. Strategia noastră e că ne-am dat seama că terenurile nisipoase care nu produc trebuie împădurite. S-au pus 2.500 de hectare de păduri în ultimii 15 ani în zonă şi există acum şi un proiect aprobat pentru împădurirea a 150 de hectare de islaz comunal. (…) Sunt păduri care arată destul de bine după 10-15 ani, zici că n-a fost altceva decât pădure.” După ’90, s-a schimbat administrarea sistemelor de irigaţii şi gestiunea a fost împărţită între Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare (actualmente „Agenţie”) şi proprietarii terenurilor irigate, obligaţi să formeze Organizaţii ale Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii.

În zona Sadova – Corabia, sistemul a funcţionat parţial an de an, într-o stare tot mai avansată de degradare: s-au stricat pompe şi echipamente, s-au colmatat canale, unele conducte au fost furate direct din câmp. În 2007-2010, printr-un program al Băncii Mondiale au fost cheltuite 27 de milioane de dolari pentru reabilitarea sistemului, dar nici după aceea el nu a funcţionat decât parţial din cauza modului birocratic şi neviabil de administrare. În plus, în 2010, subvenţia la energia electrică necesară punerii în funcţiune a pompelor, considerată ajutor de stat şi din această cauză interzisă de Comisia Europeană, a fost anulată. Costurile irigaţiilor au devenit imposibil de suportat de către micii fermieri: o udare ajunsese să coste şi 300 de lei, iar într-o săptămână trebuie să uzi de mai multe ori.

Acum oamenii îşi sapă fântâni şi cumpără motopompe care împing apa fie în reţeaua de picurare, fie în aspersoare. (Picurarea este sistemul prin care apa este pompată prin nişte tuburi subţiri din plastic direct la rădăcina plantei, mai eficient decât udarea prin aspersoare, unde apa udă de fapt frunzele.) În funcţie de poziţionarea terenului, apa se găseşte de la şase metri adâncime, dar pentru siguranţă mulţi au săpat până la 20. O fântână costă 600-800 de lei, depinde de adâncime, iar o motopompă, aproximativ 2.000. Pălăgeanu are şapte astfel de pompe care funcţionează zi şi noapte şi trei de rezervă. Are patru fântâni şi vrea să mai sape câteva.

Apa e deocamdată gratis şi se găseşte, aşa că, pentru cine îşi permite o investiţie de 3.000 de lei, problema distrugerii sistemului de irigaţii e parţial şi temporar rezolvată.

---

Pălăgeanu a crescut într-o familie cu spirit întreprinzător – tatăl său cultiva, încă din ’90, 3.000 de fire de roşii în solarii şi trăia decent, spune el. „În 2000, eu puneam 15.000 şi nu mai trăiam decent. Aşa s-a întâmplat şi cu cartofii, sper să nu se întâmple şi cu lubeniţa, asta ne-a mai rămas. (…) Nu se poate să vinzi cartofi cu 50 de bani kilogramul. Vin din Polonia cu 20 de bani pentru că ei nu cumpără motorina cu 6 lei, cum o cumpărăm noi din Peco, cu taxe de drum, cu tot felul de accize. Ei au motorină pentru agricultură, 2 lei sau 2 lei 50. Au seminţele alte preţuri, îngrăşămintele alte preţuri, preţul de producţie la ei e mai mic. Într-adevăr, fac mai mult decât noi, de-aia îşi permit să vândă aşa. Ei au profit şi la 20 de bani, noi suntem pe minus. Utilaje cumpără cu credit pe 20 de ani cu 3-5% dobânda, la noi e 30%.”

Ca toată lumea, şi Pălăgeanu foloseşte tratamente şi îngrăşăminte chimice, altfel n-ar avea şanse în faţa bolilor şi-a dăunătorilor. Spre deosebire de ceilalţi cultivatori locali, şi-a dus solul la analize, acum doi ani, în Grecia. Cei care au făcut cartarea agrochimică i-au recomandat să folosească mult gunoi de grajd – 35-40 de tone la hectar. Dar cum în zonă nu mai sunt ferme – ultima, un combinat zootehnic de stat, s-a închis în 1995 –, cumpără găinaţ de pasăre de la Avicola Băbeni, din Vâlcea, cu 1.200-1.400 de lei tirul de 22 de tone.

În total, Pălăgeanu cheltuieşte pentru un hectar cam 10.000 de lei, de la cumpărarea răsadurilor, până la recoltă.

A depus două proiecte pentru fonduri europene care i-au fost respinse şi mai pregăteşte încă două. A fost în negocieri cu două lanţuri de supermarketuri, termenii impuşi de ele fiind foarte stricţi: niciunul nu avansa un preţ exact, ci doar „preţul zilei”, banii vin de regulă la 90 de zile, iar eventualele retururi se scad de la plată. Totuşi, 2012 este primul an în care Pălăgeanu a reuşit să încheie un contract: 300 de tone de lubeniţă vor ajunge în Real Hypermarket, la un preţ care se stabileşte săptămânal, marţea, în funcţie de evoluţia pieţei. Cel mai probabil, Pălăgeanu va ajunge şi la Oradea, unde de 15 ani vinde cam 100-150 de tone pe sezon, adică producţia lui pe trei hectare. Restul vinde direct din câmp. Clienţii mai vechi îl sună, spune el, pentru că e serios şi are marfă de calitate.

Pălăgeanu e destul de radical când vine vorba de nevoia de profesionalizare: „Eu credeam că se va înţelege mai repede că nu putem face toţi acelaşi lucru: cine face tractoare să facă tractoare, cine face pepeni să facă pepeni, cine face publicitate să facă publicitate. Şi uite că totuşi se mai continuă cu suprafeţe mici, fac şi ei ce pot. Dacă te împotmoleşti acum, că n-am bani să fac fântână, că s-a fărâmat o motopompă, n-are rost să continui.”

---

În sâmbăta de dinaintea alegerilor, Alexandru Cârciumaru, un bărbat de 23 de ani, a venit pe câmp înainte de răsărit cu tatăl său, Teofil, de 50 de ani, şi cu fratele Leonard, care acum termină liceul. Cei 80 de ari ai lor, adică 0,8 hectare, sunt cultivaţi cu „pata neagră”, un soi de pepeni de un verde-închis, mat. Terenul lor e în Posodari, către Dunăre, în zona cea mai nisipoasă, aşa că e nevoie de apă din belşug. Stropesc cu aspersoarele şi trag cu o motopompă din canalul de desecare, în care mai e încă apă de la ploi. Au săpat şi o fântână pentru când nu va mai fi.

Alexandru are ochii căprui cu gene lungi, unghiile curate, tăiate scurt. Fruntea şi părul îi sunt ude de la aspersoare, iar ceafa, arsă de soare. Verifică dacă toate segmentele de conductă sunt bine puse cap la cap. „Dacă faci o greşeală, poţi să intri în faliment.” Desculţ, în pantaloni scurţi şi tricou în dungi, mută conductele câteva rânduri mai încolo, în suprafaţa încă neudată, fixează tijele şi capetele aspersoarelor şi priveşte stropii împrăştiindu-se pe frunze. Până la următoarea mutare a conductelor, adică vreo oră, două, nu mai are mare multe de făcut.

Termină anul ăsta Facultatea de Agronomie, la Craiova. Vara trecută a lucrat câteva luni şi la o fermă în Kent, în Marea Britanie, la împachetat şi sortat fructe. În august va pleca din nou, până în februarie, iar tatăl spune că ar fi mai bine să rămână acolo. El nu e încă hotărât, ar vrea totuşi să continue mica afacere de familie. Tinerii care se întorc acasă după studii sau după munca în străinătate sunt una din mândriile dăbulenilor, deşi oraşul nu oferă prea multe locuri de muncă: instituţiile publice – trei şcoli, un liceu, spitalul, primăria – şi vreo sută de firme, în special magazine, sunt principalii angajatori.

De la 1 iulie, Alexandru şi tatăl său vor fi în piaţa Obor timp de o lună. Alexandru a închiriat locul încă din februarie, pentru 3.000 de lei. Speră să facă 10-15 tone în total, pe care ar trebui să le vândă cu 2 lei kilogramul de la început până la sfârşit ca să scoată şi ceva profit, deşi anul trecut a vândut, tot în Obor, doar vreo 10 zile cu preţul ăsta, pentru ca la sfârşit, în august, să vândă cu 80 de bani.

Cei din familia Cârciumaru ştiu ce au de făcut şi de ce trebuie să se ferească, şi-au făcut calculele în momentul plantării şi acum, înainte de recoltă. N-au speranţe că le va ajuta cineva mica afacere prea curând. Despre primar, Teofil spune că „a făcut ceva, se vede, dar nu pentru mine, pentru comună. A făcut pavaje, a făcut fântâni”.

Cu toate astea, o minimă infrastructură la nivel local i-ar ajuta pe producătorii de pepeni să obţină condiţii mai bune de comercializare şi venituri la bugetul local.

„Eu, dacă aş fi primarul comunei Dăbuleni”, spune Mişu Negriţoiu, CEO ING Bank România, „m-ar interesa cum să stimulez un antreprenor care să facă un depozit şi căruia să-i pun eu la dispoziţie un teren, utilităţile, să mă duc prin ţară să văd cine e organizat în logistică să vină să facă şi la Dăbuleni şi în condiţiile astea ei să ţină un tarif decent, să le colecteze, să le păstreze”. Pe Negriţoiu l-am căutat pentru că e născut în Dăbuleni. A plecat la 18 ani, dar surorile lui au rămas şi el însuşi a avut pepeni până acum câţiva ani, când făcea schimb cu Mugur Isărescu: Negrițoiu îi dădea pepeni şi primea de la guvernatorul BNR fructe din livezile acestuia din Vrancea. Merge în continuare la Dăbuleni să-şi viziteze rudele şi se gândeşte ca în câţiva ani să pună chiar el pe picioare un sistem viabil de vânzare a lubeniţelor.

„Când nu este viaţă economică, degeaba faci străzi, trotuare, zugrăveşti bisericile, pentru că nu are cine să se ducă la ele. (…) Riscul e să le dispară şi ce au, pentru că trăiesc de pe o zi pe alta, sunt foarte vulnerabili.”

O variantă pentru a suplini lipsa de iniţiativă a autorităţilor locale ar fi asocierea în grupuri de producători pentru a accesa fonduri europene, pentru a construi un depozit în care pepenii să stea la rece şi să poată fi vânduţi şi în septembrie şi chiar octombrie, dar şi pentru a stabili nişte preţuri-limită sub care să nu accepte să vândă. În momentul de faţă, dinamica preţului variază în funcţie de preţul lubeniţelor din Grecia, de cerere, de preţul pe care îl stabileşte primul care iese cu ele la angro, dar şi de costurile reale pe care producătorii le-au suportat: cei care pun răsaduri mai scumpe la tunel sau la folie, stropesc şi udă mai des nu-şi vor permite să scadă preţul atât de mult precum cineva care a pus sămânţa direct pe pământ, a udat de câteva ori şi a avut noroc de vreme bună.

„Următorii care vin se ţin după primul. Dacă se vând, se menţine preţul de un leu, dacă nu se vând, stau o zi, stau două, stau trei, primesc 80 sau 70 de bani şi le dau şi gata, s-a făcut un nou preţ”, spune Pălăgeanu.

„Dacă se mai întâmplă şi anul ăsta şi încă un an cu preţuri de nimic din cauza noastră, că din cauza noastră se întâmplă, unii vor renunţa sau vor înţelege să o facă în mod profesionist: să ne asociem, să ne facem depozite, să paletăm. Dacă vine cineva la 12 noaptea să cumpere marfă, să poţi să-l încarci şi să plece”, spune Pălăgeanu, care a încercat să constituie un grup format din 44 de producători, dar a trebuit să-l dizolve pentru că nu funcţiona: nu au reuşit să construiască un depozit şi nici să obţină contracte de vânzare pentru marfa pusă la comun.

---

În ultimii ani, tot mai mulţi vânzători în pieţe pretind că vând pepeni de Dăbuleni. Umblă vorba că, acum doi ani, senatorul Mircea Geoană împărţea prin pieţele bucureştene stickere adevăraţilor producători din Dăbuleni, pe care scria „Dăbuleni – Casa Pepenilor”. Anul acesta, primarul Nicolae Drăgoi vrea să le dea câte o copie a certificatului de înregistrare a mărcii la OSIM, pe care el l-a obţinut în octombrie 2010.

Cum faci dacă totuşi vrei să verifici, în piață, dacă pepenii sunt de Dăbuleni? „Întrebi cine mai e primar”, mi-a răspuns Drăgoi, care şi-a recâştigat mandatul cu aproape 60%. Aşa a făcut el, acum doi ani, când a vrut să verifice autenticitatea unora care vindeau pepeni de Dăbuleni la Târgu Jiu. Pepenii or fi fost, dar comercianţii nu erau.

Am învățat însă cum se recunoaşte un pepene copt. Mi-a explicat moş Florea: coaja trebuie să lucească, să nu fie mată, şi să facă un zgomot gros când o ciocăneşti. Îmi exemplifică sunetul dându-şi un bobârnac în guşa întinsă. Apoi, codiţa trebuie să fie verde, nu uscată, dacă e uscată înseamnă că a fost recoltat de mult. În plus, vânzătorul ar trebui să fie de acord să facă dop, iar dacă nu, înseamnă că lebenița e „pârgană”, adică necoaptă.

Moş Florea are 81 de ani, e detaşat să doarmă în rulotă pe câmp de când nepoţii lui au pus răsadurile în 5 aprilie şi până când vor recolta ultimul pepene, şi îşi împarte singurătatea cu doi câini, un radio şi, din când în când, cu nişte ziare de sport. Mănâncă pe câmp, doarme pe câmp şi principala lui răspundere este să păzească recolta de ciori şi pompa de hoţi.

---

Cum încep să apară în piețe primii pepeni de Dăbuleni de anul ăsta, la sfârşit de iunie, la TV apar ştiri care avertizează că pepenii de Dăbuleni nu mai sunt ce-au fost. Nu mai au „gustul pe care îl ştim cu toţii”, „s-au copt forţat”, iar oamenii, anunța o ştire alarmantă de pe Pro TV, „au renunţat la seminţele româneşti care dădeau celebrii pepeni din Dăbuleni pentru că anul trecut nu au rezistat pe tarabe”.

Adevărul e că succesul lubeniţelor de Dăbuleni n-a constat niciodată în seminţele româneşti: cele trei soiuri locale obţinute la staţiunea de cercetare, „dulcele de Dăbuleni”, „de Dăbuleni” şi „Oltenia”, nu se mai cultivă de pe la mijlocul anilor ’90 pentru că se coc târziu şi au o producţie mică. Acum se pun numai soiuri hibride şi altoite, din Grecia, Olanda şi Israel pentru că sunt timpurii, au nevoie de mai puţine îngrăşăminte şi sunt mai rezistente la boli. Infrastructura este şi ea împrumutată: sistemul de irigaţii a fost construit de englezi, sistemul de cultivare cu folie şi tunel e copiat (Pălăgeanu l-a văzut prima dată la greci, dar nimeni nu mai ştie cine l-a adus efectiv în oraş). Nici pepeni ecologici nu există pentru că nimeni nu îşi permite încă riscuri atât de mari – o cultură ecologică interzice orice substanţe chimice, iar într-o zonă ca Dăbuleniul, unde nici măcar îngrăşământ natural, gunoiul de grajd, nu se găseşte, costurile ar fi foarte mari.

Ce au dăbulenii sunt solurile nisipoase, temperaturile ridicate şi o tradiţie a culturilor de pepeni într-o zonă altfel ostilă agriculturii. Nu pot planta multe pe terenurile lor, dar ce pot le iese bine.

La Dăbuleni, natura şi istoria cu o mână au dat şi cu o mână au luat: crearea sistemului de irigaţii a permis dezvoltarea agriculturii, dar a demarat deşertificarea. Acelaşi nisip care-i ameninţă pe dăbuleni le dă cei mai dulci şi mai timpurii pepeni din România, un posibil loz câştigător pe o piaţă europeană. Iar dacă vor învăţa să se asocieze, să-şi promoveze şi să-şi vândă marfa într-o economie de piaţă, s-ar putea să nici nu mai conteze foarte mult încotro o ia politica.