Case și garduri

La marginea Bucureștiului, 5.000 de oameni își trăiesc viața ca-ntr-un feed ademenitor de social media, departe de agitație și de vecini cu bormașină. Căsuțe cu acoperiș turcoaz, ca-n Monopoly, se înșiră pe malul unui lac și, mai încolo, blocuri galbene de până la 10 etaje mărginesc piscine mari, cu apă clară. Pe șezlonguri, oamenii își lasă portofelele și telefoanele la vedere. O minge de fotbal copiată după cea de la Cupa Mondială 2014 se lovește de apă. Un băiat bronzat, cu brățară roz, sare după ea și îi stropește pe cei de pe margine. Toată lumea poartă brățări de plastic. E semn că au voie să fie aici.

Aici e Cosmopolis, unul dintre cele mai mari ansambluri rezidențiale de pe raza Bucureștiului, premiat internațional. Cu câțiva ani în urmă, aici era doar un câmp lângă Lacul Crețuleasca. Acum e un cartier care ține de comuna Ștefăneștii de Jos, Ilfov. La intrare, e ca la graniță: ziduri, bariere și paznici vigilenți. Unul dintre ei, cu ochelari de soare, tricou albastru și burtă, stă în față și întreabă fiecare străin: unde mergeți? Intri doar dacă ești de-ai locului sau dacă unul dintre rezidenți sună la poartă și garantează pentru tine.

Criza a trecut, salariile cresc și sunt din ce în ce mai mulți bucureșteni interesați să-și cumpere apartamente în cele peste 100 de ansambluri rezidențiale ridicate, multe dintre ele, la marginea Capitalei. Au pază, parcuri, câteodată și piscine, iar prețurile sunt comparabile cu cele ale apartamentelor vechi din oraș. Mulți vor să cumpere acum, speriați că în cinci-zece ani locuințele vor fi la fel de scumpe ca înainte de criză, când, în Capitală, metrul pătrat se vindea cu aproape 2.300 de euro.

Statisticile Eurostat arată că România e țara cu cea mai mare rată de proprietate privată din UE. Chiria e văzută ca o situație provizorie, care toacă bani fără să ofere mare lucru pe termen lung. Știind toate astea, am vrut să vedem de ce românii țin să aibă casa lor, ce câștigă și ce pierd când se mută la periferie, în cartiere închise și superficial conectate la oraș. Timp de câteva luni ne-am plimbat între trecut și viitor, sat și oraș, comunități fizice și virtuale. Am găsit o poveste despre control și comunitate, care ne-a purtat prin istorie și influențe ideologice și am aflat că felul în care locuim e o parte importantă din cine suntem și cine vrem să devenim.

---

E duminică înainte de ora prânzului și Strada Europa din Cosmopolis e pustie. Câțiva puieți răsar dintre betoane. Suntem la 20 de kilometri de centrul Bucureștiului, dincolo de Centură, lângă autostrada spre Ploiești. După ce treci de barieră, chiar la intrare, e stația de microbuz care face legătura cu Capitala; dacă nu prinzi aglomerație, faci cam jumătate de oră până la prima stație de metrou. Locul de așteptare imită o cameră din perioada interbelică. Pe peretele galben e lipită o oglindă și e desenată cu albastru o canapea. De tavan e agățat un candelabru care imită bronzul.

În capătul străzii principale, într-o căsuță împrejmuită cu gard alb, ca-n filmele americane, stau Alice și Răzvan Petrescu împreună cu fetița lor. Înainte să renunțe la Drumul Taberei au stat cu chirie în Cosmopolis, ca să vadă dacă li se potrivește. Au decis că da, iar acum trei ani, când Alice era însărcinată, au vândut tot ce au avut în București ca să-și cumpere locuință aici.

În curte, familia are grătar, șezlonguri, pomi fructiferi și liliac, iar Alice a plantat leuștean de la bunica ei. „Când ai o mână de pământ și ai crescut la bloc, ți se pare magic”, spune ea. La etaj au dormitoarele, iar la parter bucătăria și livingul transformat în loc de joacă pentru fetița lor blondă cu ochi albaștri. Micuța scotocește în dulap și găsește o pungă cu cușcuș pe care o varsă pe podea. Se joacă cu bobițele, iar apoi se străduiește singură să facă curat, fără să ceară ajutor.

Copilul, spun ei, i-a făcut să ia decizii radicale și să caute o comunitate care să semene cu ce întâlniseră în vestul Europei. „Ca mamă, văd altfel lucrurile acum”, spune Alice. Spre deosebire de oraș, aici are unde să-și plimbe căruțul și spune că nu-și face griji că fata ei ar putea păți ceva. Când era mică, Alice își dorea să ajungă ca Nadia Comăneci. „Doar că [atunci când făceam gimnastică] am dat cu capul de asfalt. Dacă fata mea vrea să fie Nadia, aici poate să fie pe iarbă.”

Soții Petrescu au amândoi tatuaje cu Rammstein pe brațe, iar concediile și le fac în funcție de concerte și de festivaluri. Vara asta au fost la Electric Castle și la Depeche Mode și au luat-o și pe cea mică cu ei. Alice are 37 de ani, poartă o salopetă înflorată și își ține părul lung și negru strâns în coadă. A lucrat timp de opt ani ca jurist într-o multinațională. Deși era pasionată de astronomie, muzică și artă, nu apuca să facă nimic din toate astea. Până la urmă, a luat lecții de pian „ca să se însănătoșească la cap” și a decis să lase corporația. Împreună cu prietena cea mai bună a pus pe picioare o școală de arte, Artskul, care îi ajută pe oameni să-și dezvolte talentele. Spune că rămâne cel mai mișto lucru pe care l-a făcut. Acum a luat o pauză. De când a născut, se împarte între copil, piscină și gătit: „Îmi pun costumul de baie, mă arunc în piscină și pe urmă învârt în ciorbă”. Uneori, nu iese cu săptămânile din complex pentru că are tot ce-i trebuie: supermarket, teren de sport, cafenele și brutărie. Aici și-a scos și măseaua de minte, aici face sport și tot aici își face cumpărăturile.

Răzvan e și el jurist. Poartă pantaloni scurți și un tricou crem, pe care e desenat un șoarece. În camera de la etaj are o dioramă Star Wars din lego pe care și-a construit-o singur, lucrând noaptea târziu.

Înainte au locuit în cartierul Drumul Taberei. Spun că au fugit de București pentru că era mereu aglomerat, iar vecinilor nu le păsa de curățenie și de mediu. O doamnă mai în vârstă arunca tigaia cu tocăniță direct la ghenă și ajungea miros în toată scara, iar cei de sus scuturau fața de masă pe geam. Alice găsea mereu firimituri și bucăți de salam pe aerul condiționat; o dată a luat de-acolo un rulment. Și ea, și Răzvan se străduiau să recicleze, dar cei de la bloc nu înțelegeau asta. „Noi eram niște ciudați. Nu-i înveți tu pe ei”, spune Alice. În fiecare săptămână aveau discuții cu vecinii de la bloc. În Cosmopolis cei mai mulți vecini sunt deschiși la nou, le pasă de ecologie și nu vor să-i deranjeze pe cei din jur, spune ea. „Îmi doresc să trăiesc într-o comunitate ca mine. Gapul dintre generații înseamnă și un gap educațional. Noi suntem mult mai responsabili.”

Viața în complex o duce cu gândul la copilărie. Părinții ei stăteau la bloc, în Galați, dar când a fost mică a crescut la mamaia ei, care avea curte și o casă pe care a construit-o singură, de la zero, cu bălegar și lut. Răzvan a copilărit la bloc, în Drumul Taberei, într-un apartament cu două camere, și de la șase ani a fost crescut doar de mamă. „Idealul meu a fost tot timpul să mă mut la casă”, spune el. „Viața în comun din bloc m-a scos din minți.” Bunicii lui au avut o gospodărie înstărită, la Craiova, dar comuniștii le-au confiscat tot. Răzvan s-a judecat nouă ani cu statul ca să obțină terenurile pierdute de familia lui, deși avea titlu de proprietate.

„Bunică-meu tot timpul îmi zicea: nu le lăsa nimic.”

---

Tot în Cosmopolis, la câțiva pași de Alice și Răzvan, într-un apartament de bloc cu trei camere și terasă, stau Ramona și Cătălin Ivan, cu pisoiul Pivu, pe care l-au salvat de pe stradă. Au vrut o locuință a lor după 10 ani de stat cu chirie pe la proprietari cu care s-au înțeles bine, dar tot „nu-ți venea să bați un cui”. Ramona e profesoară de engleză la o școală privată din Greenfield, un alt complex rezidențial din nordul Capitalei, iar Cătălin lucrează în zona Eroilor, la o firmă de comunicații, și face cam 40-50 de minute pe drum.

Stau aici de doi ani și jumătate și s-au gândit să se mute pentru că vedeau des de pe autostradă căsuțele cu acoperiș turcoaz. Când au intrat în apartamentul cu terasă, „se citea în privirile noastre că asta ne dorim”, spune Ramona. Li s-a spus și că, spre deosebire de blocurile comuniste, dacă aici se strică vreo țeavă prin casă, e treaba dezvoltatorului să o repare. Așa s-a și întâmplat. Ramona și Cătălin le recomandă și prietenilor să se mute acolo, pentru că ansamblul „e mai civilizat decât Bucureștiul”. „Un șofer de la școala unde lucrez îmi povestea că a venit în Cosmopolis să ia un copilaș”, spune Ramona. „Când au intrat în cartier, unul [dintre copiii din mașină] a întrebat: «Domnu’, în ce țară suntem aici?»”.

Cel care i-a convins să se mute este Gabriel Voicu, care conduce departamentul de vânzări al complexului. E îmbrăcat la costum, fără cravată, și se uită mereu la ceas. Telefonul îi sună des, dar nu răspunde. Trimite SMS-uri presetate scuzându-se că e în ședință. Voicu spune că 85% dintre locuitori sunt tineri, unii cu copii mici. După ce a început să lucreze în Cosmopolis, s-a mutat și el acolo, alături de soție și de bebeluș. Înainte, stătea pe Strada Alexandru Șerbănescu, în Aviației.

„Copilul a venit și am avut primul șoc”, spune el. Ca să ajungă în parc, în Herăstrău, soția trebuia să facă 20 de minute printre mașini. Acum, spune el, soția lui are șapte-opt prietene și ies împreună cu copiii la locurile de joacă sau la piscine. „Nu mai am niciun motiv să locuiesc în Aviației”, adaugă Voicu. „Am în creier linia aia de tramvai de pe Șerbănescu, poc, poc, poc, și noaptea mașinile care treceau în viteză,
fss, fss. Aici, câteodată mă pun în pat și încă nu-mi vine să cred că nu mai aud mașinile.”

Voicu a crescut într-un cartier muncitoresc din Constanța. Spune că semăna cu Cosmopolis, pentru că era o „comunitate adevărată”, formată din oameni de aceeași vârstă, cu același statut economic și aceleași idealuri. Crede că în Cosmopolis aproape toată lumea e mulțumită. Spune că sunt doar câțiva „hateri de serviciu”, care se plâng pe Facebook și pe forumuri că finisajele nu-s de cea mai bună calitate, că există crăpături, că le intră în casă praf de la construcții, insecte și chiar șoareci. Pe un site, o doamnă spune că e prea departe și că până ajungi „se demodează cămașa de pe tine”.

Cosmopolis, Greenfield, Militari Residence, Confort City și celelalte peste 100 de ansambluri rezidențiale din București și din Ilfov s-au dezvoltat în mare parte datorită românilor din clasa de mijloc, mulți dintre ei angajați în companii multinaționale. Unii au adus acasă regulile de la serviciu. Într-un complex rezidențial de la marginea cartierului Titan, unul dintre locatari ne-a povestit cum un vecin s-a gândit să introducă un sistem de ticketing, adică o listă de probleme cărora li se alocă o prioritate. În Aria Residence din Corbeanca există și interviu. „Dacă nu te plac, nu îți vând”, ne-au spus la telefon reprezentanții complexului. Se laudă cu interviul și în spoturile de la radio.

Cele mai multe ansambluri au barieră și paznic, sunt împrejmuite cu garduri și lacuri și par rupte de oraș. Înăuntru, oamenii spun că trăiesc în siguranță, într-o comunitate în care statul și ceilalți intervin cât mai puțin. Antropologii numesc aceste ansambluri rezidențiale gated communities sau comunități îngrădite. Comunitățile de acest tip apar adesea pentru că cetățenii n-au încredere în autorități. Mai exact, nu cred că acestea pot să ofere servicii de calitate, spun cercetătorii europeni și americani care studiază planificarea urbană. Înăuntru, locuitorii se gospodăresc singuri, independent de autorități. Un astfel de orășel are de obicei pază, piscine, terenuri de tenis și de golf, locuri de joacă, restaurante și săli de sport pe care lumea le folosește la comun, scrie profesorul Peter Marcuse în studiul Walls of Fear and Walls of Support.

Comunitățile îngrădite au apărut în Statele Unite ale Americii prin anii ’70, pentru ca pe la mijlocul anilor ’90 ele să se răspândească și în vestul Europei. În SUA, peste 10 milioane de locuințe fac parte din ansambluri rezidențiale cu bariere și garduri, un fenomen pe care sociologii îl atribuie creșterii inegalității sociale.

La noi, atât suburbiile, cât și comunitățile îngrădite din ele și din orașe au început să apară la finalul anilor 1990 și au explodat după anii 2000. „S-a trecut de la controlul total al construirilor de dinainte de 1989, la anarhie totală”, spune arhitectul Ștefan Ghenciulescu, conferențiar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București și redactor-șef al revistei Zeppelin. Ghenciulescu e născut și crescut în București, a luat doctoratul în 2004 în cultură urbană și urmărește dezvoltarea orașului.

În ’90, spune el, toată lumea ura blocul din adâncul sufletului, ura tot ce însemna locuirea colectivă promovată în comunism. „Toată lumea voia casă. Casă cu grădină.” Spune că cei care se mută în suburbii vor să ia ce-i mai bun din cele două lumi: orașul și țara, civilizația și natura.

Practic, oamenii ajung să nu aibă niciunul dintre aceste lucruri, spune arhitectul: „Ești izolat de oraș și de beneficiile lui, dar pe de altă parte nici nu te bucuri de natură, de liniște, pentru că densitatea e enormă. Oamenii au construit cât au putut de mult și, practic, cei care se mută nu au nici grădină, nici casă, nici intimitate”. Cauza este faptul că această suburbanizare s-a realizat fără niciun proiect, fără planificare sau infrastructură. „[Într-un sistem corect,] uneori face municipalitatea infrastructura, alteori se face un parteneriat public-privat, alteori o face investitorul și o cedează orașului. La noi e exact invers.”

După Revoluție, în Capitală s-au ridicat multe clădiri înalte, fără locuri de parcare. Multe parcuri și spații verzi au fost retrocedate proprietarilor de drept, iar aceștia le-au betonat și au încercat să scoată cât mai mulți bani de pe urma lor, spune arhitectul. Bucureștiul a rămas cu puțin spațiu verde, sub standardele impuse de Uniunea Europeană. În plus, spun datele pe 2016 ale producătorului de dispozitive GPS TomTom, este și al cincilea cel mai aglomerat oraș din lume.

Ansamblurile rezidențiale de la margine sunt un efect al acestor probleme, „un model de criză, chit că oamenii își dau seama sau nu”, spune Ghenciulescu. Mulți se duc acolo ca să scape de neplăcerile orașului și să trăiască mai responsabil. Chiar dacă aleg soluții ecologice, utilizează de fapt mai multe resurse decât dacă ar fi rămas în oraș. Blocurile consumă mai puțin teritoriu decât casele, sunt mai ușor de încălzit și consumă mai puțină energie.

Alții invocă siguranța atunci când aleg un complex păzit, însă, tot în ciuda percepției generale, România este una dintre cele mai sigure țări din Europa, la același nivel cu Luxemburgul și chiar mai sigură decât Spania, Belgia sau Franța, potrivit datelor Eurostat, care iau în calcul însă doar furturile raportate.

România nu e singura țară din Europa de Est în care apar bariere și garduri. Cercetătoarea Sonia Hirt, astăzi decanul Școlii de Arhitectură a Universității din Maryland, a studiat astfel de comunități în Sofia, orașul ei natal. Spune că, după prăbușirea zidului Berlinului, în fostele țări comuniste din Estul Europei au început să se construiască ziduri mai mici, dar mai multe. Aceste spații din jurul blocurilor și al caselor sunt, de fapt, consecința unor „contraste sociale puternice. Dacă cineva ar aduna tot fierul, tot betonul, toate cărămizile și tot mortarul care înconjoară casele îngrădite din orașele est-europene, volumul lor l-ar depăși de foarte multe ori pe cel al betonului folosit pentru Zidul Berlinului”.

---

Cosmopolis și cartierele similare sunt spații generice de locuit, care oferă iluzia independenței față de sistem: locatarii nu vor să mai aibă neplăcerile de la bloc, cu regulile impuse de vecini și de administratori, spune antropologul Bogdan Iancu, unul dintre cercetătorii români care studiază comunitățile îngrădite. Aici oamenii fug de oraș pentru a se simți parte dintr-o comunitate cu un nivel mai ridicat de dezvoltare.

Iancu e lector la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și e interesat de felul în care trăiește clasa de mijloc. Poartă barbă, ochelari cu rame negre și predă antropologie vizuală și sociologia cotidianului. A crescut într-un bloc din Râmnicu Vâlcea și acum stă într-un apartament cu două camere de pe bulevardul Ion Mihalache din București. În fața blocului are locuințele construite de comuniști pentru muncitori, iar în spate vilele burgheze de dinainte de socialism.

Spune că ansamblurile rezidențiale cu barieră și pază n-au apărut doar pe lângă București, ci și în jurul altor mari orașe din țară, dar acolo fenomenul are încă o amploare mai mică. La Cluj-Napoca localnicii sunt mai degrabă deranjați de îngrădirea spațiului public, decât a celui privat. Acum câțiva ani, asociația de proprietari a unui bloc uriaș a pus o poartă care limita accesul la una dintre cele mai spectaculoase zone ale Canalului Morii, unde copiii veneau să vadă rațele. Activistul de mediu Adrian Dohotaru, acum deputat USR, este unul dintre cei care s-au luptat pentru desființarea porții. „La presiunile primăriei, asociația de proprietari a dat jos poarta care bloca accesul la parc și la canal, pentru că era o construcție ilegală”, spune el.

„Porțile nu încurajează mixul social”, spune Dohotaru, care amintește că România apare adesea în vârf în statisticile care vorbesc de inegalitate socială. Crede că problema comunităților îngrădite ar putea deveni alarmantă pentru România și că autoritățile ar trebui să o țină sub control: „Privezi dezvoltarea orașului. A avea o democrație funcțională înseamnă să ai spații publice”. Adaugă că, atunci când apar spații segregate, oamenii se adâncesc și mai mult în bula lor, interacționând și mai puțin cu cei diferiți de ei.

Iancu susține că Bucureștiul cu împrejurimile lui, mai mult decât alte locuri din România, este o sumă de comunități îngrădite, separate de o infrastructură defectuoasă. Multe străzi n-au fost gândite să facă față traficului generat de blocurile apărute la margine, care se înmulțesc tot mai mult.

Au simțit asta și locuitorii din Greenfield, un complex din nordul Bucureștiului, de lângă Pădurea Băneasa. Pierd zeci de minute în trafic ca să intre în Capitală după ce autoritățile au închis unul dintre cele două drumuri de acces, pe care îl consideră ilegal, pentru că taie pădurea. În ciuda sesizărilor unor persoane publice, inclusiv a unei scrisori deschise semnate de scriitorul Mircea Cărtărescu, care locuiește în Greenfield, situația nu s-a rezolvat.

Pe lângă infrastructură, unii dintre locuitorii ansamblurilor mai dau peste o problemă, spune Iancu, care a intervievat mai mulți locuitori din complex. Abia după ce se mută își dau seama că periferia nu e pentru ei, iar liniștea ajunge să-i deranjeze. „Un tip mi-a zis: «mă comportam ca și cum aș fi într-o pădure, auzeam tot felul de sunete și credeam că o să sară la un moment cineva în curtea mea»”, spune Iancu.

Cu schimbarea stilului de viață se confruntă și cei care se mută într-o casă nouă în satele din apropierea Bucureștiului. Pe ei îi urmărește etnologul Carmen Mihalache de la Muzeul Țăranului Român. Și ea s-a mutat de la bloc, din Militari, în Chiajna, o comună din vestul Bucureștiului. A făcut schimbarea acum doi ani, dar spune că și-a dorit mereu să renunțe la apartament, pe care-l considera o etapă intermediară. La scurt timp după mutare, a început să studieze comunitatea și istoricul ei și să înțeleagă cum schimbă orășenii viața satului.

Chiajna se întinde pe 16 kilometri pătrați. În centru sunt casele vechi, cu garduri prin care poți vedea curțile și grădinile cu legume. La periferie, gardurile nou-veniților sunt înalte, din beton. Ei pun doar gazon, nu cultivă pământul și nici grădina cumpărată odată cu locuința. Singurele animale pe care le au în curte sunt cele de companie. Mihalache spune că orășenii nu înțeleg satul și îl transformă. Nu-i interesează să intre în rând cu oamenii de acoloși cu tradițiile. Mulți și-au construit case mari doar pentru a arăta că își permit, spune ea. Arhitecții cu care a vorbit deplâng consumerismul din comună: oamenii nu mai vor case durabile și rezistente, în care să poată locui mai multe generații, ci locuințe pentru acum. Diferențele economice evidente adâncesc și mai tare prăpastia dintre săteni și cei proaspăt mutați. „E ca și cum ar veni colonialiștii și s-ar așeza lângă băștinași.” Antropologul Bogdan Iancu a întâlnit și el așa ceva: câțiva proprietari i-au spus că scot binoclul și se uită cu el la localnicii mai săraci: „Eu numesc procesul ăsta safarizarea vecinilor”.

---

Mulți bucureșteni ajung să se împrumute la bancă pentru a avea o locuință. Unii dintre ei îl caută pe Dragoș Nichifor. În ultimii 10 ani, Nichifor a fost alături de mii de români care voiau o casă a lor. Conduce una dintre cele mai vechi companii de intermediere de credite și e implicat direct: stă de vorbă cu oamenii și îi ajută să găsească cel mai ieftin împrumut. Pe clienți sfaturile nu-i costă nimic; Nichifor își primește comisionul de la bănci.

Biroul lui e la un sfert de oră de mers pe jos de la Academia de Studii Economice, acolo unde a terminat două facultăți: Cibernetică și Comerț. Are 36 de ani, e îmbrăcat la costum cu cămașă în pătrățele și duce o servietă neagră. Telefonul, un BlackBerry cu tastatură, îi sună din 20 în 20 de minute.

Nichifor și-a cumpărat apartament în Crângași în 2006, când prețurile creșteau de la o săptămână la alta și era foarte greu să ajungi să vezi apartamente. Nimeni de pe piață nu-și imagina că în scurt timp o să vină criza și că prețurile se vor prăbuși. Nichifor a vorbit cu agenți imobiliari, dar timp de o lună a reușit să vadă doar două apartamente. Până ajungea la vizionări, se și dădeau. „Când l-am prins pe ăsta, vânzătorul a zis: hai, intrați dumneavoastră, aruncați un ochi, dar cred că voi face tranzacția cu cei care se uită deja. L-am văzut două minute, n-am ajuns pe balcon, doar am aruncat un ochi la una dintre camere și i-am zis agentului: l-aș fi luat.” Primii cumpărători s-au răzgândit, așa că locuința i-a revenit lui. Într-o oră a trebuit să și plătească avansul. „Abia a doua zi am văzut apartamentul pe îndelete. Balconul avea doar un metru jumate, suficient de mic încât să nu-ți încapă rufele la uscat.”

Chiar și astăzi, spune Nichifor, decizia de cumpărare se ia în 30 de minute. „Ceea ce e absurd. Până și la o bicicletă petreci mai mult timp.” La modul ideal, brokerul spune că „ar trebui să stai trei ore în imobilul ăla, eventual să-l închiriezi pentru o zi, să stai și ziua, și noaptea, dacă ar fi posibil și-o zi de vară, și-o zi de iarnă”.

Nichifor e interesat de piața imobiliară încă din adolescență. De atunci visa să aibă casa lui și urmărea constant prețurile. În 2002, un apartament cu două camere în București costa cam 15.000 de dolari. La șase ani după, în vârful bulei, aceeași locuință ajunsese la 120.000 de euro. Criza a tăiat însă mai mult de jumătate din preț; în 2010 același apartament costa spre 50.000 de euro. De câțiva ani, spune el, prețurile au luat-o iar în sus. O astfel de locuință e acum în jur de 60.000 de euro, iar dacă ritmul scumpirilor se păstrează, în cinci ani ar fi posibil să ajungem la nivelurile de dinainte de criză.

Nichifor crede că românii nu doresc să stea cu chirie din cauză că se gândesc deja că nu vor avea cum să se susțină la pensie, dar și din cauza birocrației și a legislației imperfecte care nu reglementează relația proprietari-chiriași. „Când ai o piață nereglementată și haotică, în care fiecare face ce vrea, cum crede, cum știe, e clar că îți dorești o proprietate a ta, unde ai stabilitate.” Majoritatea chiriașilor din România nu au contracte cu proprietarii înregistrate la fisc și nu-și cunosc drepturile, spune el, iar când apar probleme, ele se rezolvă în general în favoarea proprietarului.

Nichifor a urmărit poveștile clienților săi și a tras concluzia că, de multe ori, tinerii se grăbesc să-și cumpere o casă. Cei care iau credit înainte să împlinească 30 de ani pot să greșească, crede el, pentru că nu pot să anticipeze schimbările din viețile lor. Au pățit-o și mulți dintre clienții programului Prima Casă, prin care statul a încurajat băncile să ofere împrumuturi ieftine. Unii dintre ei au primit oferte de joburi în străinătate și au plecat. „Fiind pe Prima Casă, nu puteau să vândă, nu puteau să închirieze, aveau o limitare de cinci ani”, spune brokerul. „Au ajuns să închirieze la negru doar pentru a păstra o urmă de eficiență.”

Specialistul în planificare teritorială Bogdan Suditu, conferențiar la Facultatea de Geografie, e de acord cu Nichifor. Și el crede că tinerii ar trebui să stea cu chirie până se hotărăsc ce vor să facă cu viața lor. „O casă e o ancoră”, spune Suditu. „Odată ce ai luat-o, ești ca un cățel care și-a înfipt țărușul și în jurul lui te învârți mai departe.”

Suditu a fost șeful serviciului Urbanism, Dezvoltare Locală, Politici de Locuire de la Ministerul Dezvoltării între 2006 și 2013 și a lucrat pentru reformarea Agenției Naționale pentru Locuințe (ANL), care ar trebui să le ofere spațiu provizoriu tinerilor fără posibilități. Spune că agenția ar putea să le pună la dispoziție tinerilor chirii la prețuri accesibile până aceștia își croiesc un drum în viață. Nu e de acord cu legea actuală, care le permite să cumpere apartamentele ANL în care s-au mutat; crede că acestea ar trebui să fie locuințe temporare.

„Oamenii care creează politicile publice în țara asta nu s-au gândit la ideea de chirie”, spune Suditu. Crede că la noi lipsește o dezbatere publică pe tema politicilor de locuire „probabil din cauză că segmentul construcțiilor e unul dintre cele care «mișcă economia»”.

Cu câteva excepții, în vestul Europei și în SUA se stă cu chirie de sute de ani, de când a început industrializarea. Proprietarii dețin blocuri întregi pe care le administrează ca pe un business. Același apartament ajunge să fie ocupat, succesiv, și de mai multe generații ale unei familii. În plus, în multe locuri, statul intervine în favoarea chiriașului. În Germania, unde aproape jumătate din populație locuiește cu chirie, prețurile sunt reglementate de autorități. Proprietarii nu prea pot să mărească chiria înainte de finalul contractului. În plus, dacă vor să reînchirieze apartamentul, trebuie întâi să vorbească întâi cu actualii chiriași.

---

„Trei mutări [dintr-o casă într-alta] sunt egale cu un incendiu în ceea ce privește pagubele”, spune Pompiliu Sterian. Are 98 de ani și e printre actorii care joacă în piesa de teatru-documentar Domiciliu instabil, alături de alți bătrâni de la căminul comunității evreiești Moses Rosen, de lângă Parcul Bazilescu din Capitală. (Își scrie poveștile și pe blogul varstapatru.blogspot.ro.)

E pe scenă, într-un teatru mic și întunecos, poartă cravată aurie și sacou albastru. Le povestește tinerilor cum a locuit el în București în perioada interbelică și în comunism. „Proprietarii aveau obiceiul să mărească mereu chiria. Dacă nu [erai de acord], te dădeau afară. Nu aveai ce să faci, nu aveai contract.”

Pe scenă se află și alți bătrâni, toți cu povestea proprie, care are legătură cu clasa socială din care provin. Unii își amintesc cu plăcere de perioada interbelică, când familiile lor erau proprietarele unor locuințe mari, dar spun că au venit comuniștii și le-au băgat chiriași în casă. Alții, ca Sterian, erau săraci și, deși au stat cu străini în casă, comuniștii le-au dat chirie pe termen lung.

Piesa de teatru e pusă în scenă de regizorul David Schwartz, un artist-activist preocupat de inegalitățile sociale. Cu bătrânii de la căminul Moses Rosen desfășoară proiecte artistice de multă vreme și piesa recentă e o încercare de a face o radiografie a locuitului în ultimii 80 de ani și de a vorbi despre felurile diferite în care oamenii au perceput schimbările din ultimul secol. Schwartz abia a împlinit 32 de ani, e înalt, tuns periuță și îmbrăcat ca pentru baschet: maiou larg și galben, pantaloni scurți de bumbac. Ne întâlnim la Macaz, un teatru-bar condus sub formă de cooperativă – mai mulți artiști independenți, printre care și el, s-au asociat și lucrează pentru ideile în care cred. Deși clădirea e nouă, se zguduie de fiecare dată când tramvaiul trece prin apropiere.

Schwartz a început să fie interesat de locuire în 2006, când a văzut cum mulți proprietari de case naționalizate din zona Casei Poporului au evacuat familiile sărace care stăteau acolo cu chirie. I s-a părut nedrept, și alături de câțiva colegi de facultate a făcut o piesă de teatru care să arate prin ce au trecut oamenii respectivi. Printre actori au fost și multe dintre victimele evacuărilor. De atunci a continuat să pună în scenă piese prin care să atragă atenția asupra sărăciei și inegalității sociale, probleme care i se par ignorate.

Katia Pascariu, una dintre actrițele care lucrează cu Schwartz, spune că cel mai surprinzător la documentarea piesei de teatru a fost că bătrânii se contraziceau.

Fiecare credea că experiența lui/ei e cea definitorie. Așa că piesa a fost și o încercare de a pune împreună păreri și situații opuse despre locuire, pentru ca oamenii să vadă câte variante au co-existat. Piesa se termină cu îndemnuri la pace („fără ură și rasism, fără niciun fanatism”) și cu Sterian care recită stând în picioare:

Fiecare să aibă o casă,

cu multe bunătăți pe masă.

Și de ce nu?

Să spunem clar: să fie și

Proprietar.

---

Într-un apartament de două camere din cartierul Drumul Taberei, mama lui Răzvan, juristul pe care l-am cunoscut în Cosmopolis, scoate un serviciu cu cești de cafea roșii din Ada Kaleh, insula dunăreană scufundată de comuniști în 1970 ca să construiască lacul de acumulare de la Porțile de Fier I. Mariana Petrescu păstrează cu grijă și alte lucruri din locuința părinților din Craiova: vase de porțelan, sfeșnice și tăvi de argint. Casa de atunci era o construcție mare, cu 10 camere și etaj, făcută de bunicul ei. Comuniștii au dărâmat-o pentru a face loc blocurilor.

„Sunt lucruri care nu se pot uita”, spune ea. „Eu sunt afectată și acum.”

E micuță de statură, are păr negru și ochelari cu rame aurii. Poartă cercei cu diamante adevărate, pe care i-a primit la botez. E inginer și, până acum câțiva ani, a fost conferențiar la Facultatea de Construcții. Până să le dărâme casa, comuniștii le-au adus chiriași și au pus sechestru pe pian și pe alte obiecte valoroase. „Mi-era teamă să invit colegi ca să nu mă reclame: uite cine e și ce are”, spune ea. „Trăiesc și acum cu această spaimă – să nu vină cineva străin să vadă ce ai în casă.”

Tatăl ei era în clasa specială în care a învățat și Regele Mihai. Când a plecat Regele, i-a zis să vină cu el. A refuzat, dar a regretat toată viața. Dintr-o familie pe care comuniștii o considerau burgheză era și tatăl lui Răzvan, Sorin Petrescu. Comuniștii le-au luat casa și fabrica de produse chimice și i-au pus să locuiască într-o prăvălie în care aveau doar WC, nu și baie. Tatăl lui Sorin a fost arestat și trimis la muncă silnică, pentru că n-a vrut să predea statului un colier de aur.

Părinții lui Răzvan s-au cunoscut în gara Obor din București. Făceau amândoi naveta și au intrat în vorbă. Și-au dat seama că au destule în comun, el a invitat-o la restaurant și, după un an, s-au căsătorit. Mai întâi au locuit în garsoniera ei de 18 metri pătrați din Drumul Taberei, primită de la stat. Ținea geamurile și ușile deschise, pentru că avea senzația că se sufocă.

Până la urmă, după ce s-a născut Răzvan, au reușit să facă un schimb și să treacă la două camere. Stăteau însă la parter și iarna înghețau de frig. Ca să se încălzească, Mariana dădea drumul la aragaz și se urca pe masa din bucătărie. Sus era mai cald. Din 1987, l-a crescut singură pe Răzvan. „De când a murit soțul meu, nu am mai fost în nici un concediu. Nu am mai plecat niciunde. Am fost obișnuită numai să muncesc.” Răzvan era singurul ei sprijin, persoana alături de care lua deciziile, deși era doar un copil. „I-am tot zis că suntem doar noi doi, «tot ce am pe suflet îți spun».”

Banii îi ajungeau să trăiască de la o lună la alta. După Revoluție a reușit totuși să-și cumpere de la stat apartamentul cu două camere în care stătea, făcând un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc, la care salariații contribuie cu o sumă modică, lunar, iar prin rotație, cineva ia toți banii. La fel ca ea au făcut și mulți alți chiriași care au devenit proprietari imediat după Revoluție, folosindu-se de decretul 61, care le-a permis românilor să-și cumpere locuințele de stat pe care le ocupau cu chirie. (Peste 1,8 milioane de apartamente au fost vândute atunci, la un cost de doar câteva salarii.)

De la bloc, din Drumul Taberei, Mariana Petrescu se gândește adesea la fiul său și la familia lui din Cosmopolis. Lui Răzvan i-a plăcut de mic să stea la curte. „Era în mijlocul puilor”, spune ea și ne arată o fotografie alb-negru cu el în curtea bunicilor. Atunci când îi vizitează în complex se simte „ca în stațiune”, deși spune că locuința lor nu e „nici măcar un sfert” din casa ei părintească.

Într-o duminică după prânz, strada principală din Cosmopolis e pustie. La barieră, paznicii cu ochelari fumurii și tricouri albastre opresc mașinile pe care nu le cunosc. Alice și Răzvan spun că au sperat că aici, în Cosmopolis, vor găsi mai multă siguranță pentru fetița lor. O vreme, li s-a părut că funcționează. Însă protestele de la începutul anului i-au pus pe gânduri. Amândoi au ieșit în februarie în stradă și spun că și-au dat seama că oricât de mult ar încerca să evite incompetența autorităților, nu se poate. Nici chiar în spatele gardurilor complexului. Acum se gândesc să plece din țară, iar Portugalia sună tot mai bine.

„Mă gândesc că copilul trebuie să ajungă la școală și mi se face rău”, spune Alice. Se teme și de sistemul public de sănătate și zice că abonamentul la privat nu o poate ajuta mereu, pentru că problemele grave se rezolvă tot în spitalele mari. „[Iar] dacă ajungi la stat, te gândești că pe acolo a trecut Hexi Pharma. De-asta aș pleca.”

Spre seară, în Cosmopolis vine și bunica din Drumul Taberei să se joace cu fetița. Stă cu ei în curte, la aer. Spune că Răzvan are tot ce și-a dorit și ea: siguranță, familie, casă. L-a ajutat cum a putut și i-a dat banii pe care i-a recuperat din vânzarea terenurilor care i-au fost restituite după Revoluție. „Nu contează prin ce am trecut eu. Asta e răsplata mea.”

Toată familia e acum în jurul fetiței și fiecare vrea s-o învețe cât mai mult. Pe canapea e o păpușă de culoare, pe tabletă sunt aplicații educative despre igienă și sănătate, iar pe covor sunt împrăștiate piese de lego care așteaptă să fie asamblate. Fetița s-a plictisit de lego, vrea din nou la piscină. Ia colacul și, împreună cu tatăl, trece dincolo de gardul alb al casei.

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR.