ελπίδα sau speranță

Sunt într-un avion spre Cluj și mi se pare ironic că scriu un eseu despre speranță, eu fiind pesimista supremă. Teoretic am fost în vacanță, practic, sunt în cea mai puternică perioadă de somatizare pe care am avut-o anul ăsta. Din momentul în care am pus piciorul pe scările avionului în Atena, m-am gândit sper să nu mă îmbolnăvesc fix în perioada asta. 

Dar m-am îmbolnăvit. 

Apoi toată vacanța mea a început să se simtă ca un joc în care trebuie să deblochez nivel după nivel, până la ultimul, adică avionul spre casă. 

De când s-a mutat una dintre cele mai bune prietene de-ale mele în Atena, am vizitat-o de două ori. Anul trecut am venit în mai, asfaltul nu era atât de fierbinte, orașul arăta mai frumos la sfârșitul primăverii, împlineam 26 de ani, îmi apăruse cartea, eram fericită și liniștită, după un an obositor de pandemie, cazurile scădeau și eu eram în vacanță cu prietenele mele, cu tsipouro și cu speranța că ce-a fost mai rău a trecut. 

Iată-mă iar aici, tot în Grecia, după doi ani de pandemie și câteva luni de când a izbucnit războiul în Ucraina, într-o Atena goală, în căldura infernală care se ridică seara din betoane, încercând iar să-mi depășesc temeri care par stupide în comparație cu tot răul din lume. 

În decurs de câteva zile am trecut printr-o despărțire, prin boală și nopți nedormite și prin toată lista de efecte adverse de la medicamentele pe care le-am luat. Îmi amintesc ce zicea terapeuta mea: să nu mă mai gândesc că mereu pățesc ceva, ci să mă gândesc la toate celelalte dăți în care nu s-a întâmplat nimic. 

Dar această vacanță anuală pe care mi-o iau de patru ani încoace mi-a testat aproape mereu limitele. Nu știu exact să zic de ce. 

Poate pentru că mi-e greu să călătoresc singură, poate pentru că mi-e greu să mă adaptez printre oameni atât de liberi cum sunt grecii. Poate pentru că vin aici extenuată fizic și psihic mereu și atunci îmi cedează toate mecanismele de apărare. Poate pentru că vacanțele astea au fost tot timpul un prilej de a-mi reanaliza anul respectiv. Mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am făcut anul ăsta și cum am simțit mereu că nu fac destul, că nu mă mișc destul de repede, că nu mai știu la ce să sper, dacă să plec sau dacă să stau. Poate mințile noastre pline de dubii sunt și o problemă generațională. 

Vorbeam cu cineva despre romanele lui Sally Rooney zilele trecute, despre cum e vocea unei întregi generații care nu mai știe la ce să spere, o întreagă generație care se învinuiește pentru că nu face destul, pentru că crede în anumite politici și ideologii, dar acțiunile noastre spun altceva, pentru că trăim în lumea asta și trebuie să ne conformăm legilor ei. 

De-asta iubesc grecii și cartierul ăsta superb care e casa mea temporară pentru a doua oară, Exarcheia, cu polițiști înarmați care arată ca niște adolescenți urâcioși la fiecare colț, atenți ca anarhiștii să nu arunce cocktailuri molotov în ferestrele celui mai apropiat sediu de partid. Și nici măcar asta nu-i oprește. Poate e inutil anarhismul lor, poate nu ajută la nimic, dar e un fel de a spera la ceva mai bun. 

Într-o seară, la cină, un amic grec spunea că aici totul e pe pauză vara, nu există nimic rău în lume, timpul se oprește, răul se oprește. Am dat scroll pe toate rețelele luni întregi, acum ne-am calmat. Ultimele rămășițe de speranță că poate va fi OK la toamnă își ivesc capetele mici și parcă respirăm cu toții mai bine câteva luni. Cred că asta e adevărat peste tot, mai puțin la mine în cap, mi-am zis. 

Indiferent de situație, de doi ani încoace, m-am obișnuit să trăiesc cu „nu mai e mult” și „dacă am fost OK azi, sper că o să fiu și mâine, mai e puțin”. Sunt mereu în gardă, mereu pregătită pentru următorul rău și următorul. M-am gândit mult la caruselul emoțional de anul ăsta, la speranța mea care se micșorează după fiecare refuz pe care l-am primit pe plan academic, la temerile mele existențiale care cresc câte puțin și constant de doi ani încoace, la ce înseamnă stabilitate, la ce înseamnă instabilitate, la tristețea și deznădejdea pe care le simt când deschid orice aplicație de știri. 

Mi-e greu să mă gândesc la speranță, sunt persoana care se gândește mereu la ce e mai rău. 

Cu toate astea, sunt și persoana care poate să aștepte până la infinit, poate-poate va fi bine. Să nu știi când să te oprești din sperat e și mai periculos. Trebuie exersată și resemnarea. Resemnarea că ai făcut lucrurile cât ai putut de bine.