Câte albine moarte înseamnă o tragedie?

Ziua de 17 aprilie 2015 începuse normal în Butculești, un sat din Teleorman cu mai puțin de 100 de oameni și asfalt doar pe drumul principal. Vremea era neobișnuit de caldă, cu peste 20 de grade și niciun semn de ploaie. Pomii erau proaspăt înverziți și rapița în floare în jurul satului. Era o vineri și Paștele abia trecuse. Ionuț Iacob își luase copiii cu el la muncă. Bărbatul lucra pe tractor și în ziua aceea venise să repare unul, în curtea plină cu stupi a Mariei Ninu.

Din cei 450 de stupi, 210 erau ai băiatului ei, Silviu Ninu, inginer la o fabrică de condimente din București, și 240 ai soțului ei. Pentru un apicultor, 450 de stupi înseamnă deja o afacere, nu doar un hobby; de la 100 încolo poți să te gândești că te întreții din miere. Cum se întâmplă pentru unii apicultori, Silviu trecuse de la hobby la afacere și tocmai investise aproximativ 20.000 de euro din fonduri europene în rame, familii, stupi noi și faguri. În 2015, Silviu și tatăl său erau unii dintre cei peste 1.500 de apicultori cu mai mult de 100 de stupi, dintr-un total de aproape 23.000 în toată țara.

La cei 66 de ani, Maria era încă activă și își petrecea timpul având grijă de gospodăria din satul în care a copilărit. Se pricepe la albine. Bunicul ei a avut stupi, pe care i-a lăsat moștenire tatălui ei. Fiul ei, Silviu, a primit primul stup la șapte ani, o familie care nu a mai încăput în camionul apicol al unui unchi.

Cât Iacob și femeia meștereau la stupi, cei doi copii, fata de zece ani și băiatul de opt, și-au pus o pătură pe betonul din fața noii hale de depozitare. Pe la prânz, fata a strigat prima dată: „Tata, a căzut o albină”.

Bărbatul a lăsat munca și a venit imediat. Tocmai de asta nu ținea stupi, de frică să nu pățească copiii ceva. A dat albina de pe pătură și s-a întors la muncă. După câteva minute, a mai căzut o albină și copiii au strigat din nou. Apoi încă una și încă una. Când au chemat-o și pe Maria, pe pătură și pe beton erau peste zece albine moarte. Și nu doar acolo: erau albine în fața stupilor, prin iarbă, pe prispa casei și pe masa de lemn de sub pomii din curte. Unele erau nemișcate, altele, căzute pe spate, își mișcau în gol picioarele îmbrăcate în polen. Femeia a știut imediat că e grav.

La cinci minute de mers pe jos de casa Mariei, peste un podeț acoperit de bălării, e casa unde a copilărit Gheorghe Preda, ginerele ei. Pe bărbatul de 46 de ani îl știu toți ca Gili, alintul cu care îl mângâiau părinții încă de mic. În dimineața aceea, și el se ocupa de stupii lui: 150 de familii, unele de mărime medie, cu 30.000 de insecte, altele puternice, cu 50.000. Era timpul pentru munca de primăvară: ramele pe care trăiesc albinele trebuiau scoase din stupi și depozitate în cutii mai mari, curate și dezinfectate, în care să-și depună puietul și să facă miere. Mierea era una dintre cele mai importante surse de venit pentru el și soția lui, Valentina – Vali, cum o strigă toți –, psiholog în Roșiorii de Vede. 

La stupi îl ajuta un băiat din sat. Era suficient de cald pentru tricouri și, ca să se protejeze de înțepăturile albinelor agitate, amândoi purtau măștile pe figură. Era atâta zumzet, că, de multe ori, dacă nu stăteau unul lângă altul, trebuiau să ridice vocea ca să se audă. Pe la 12 au făcut o pauză pentru prânz și, când au terminat, Gili a rămas în urmă să mai aranjeze lucruri prin curte, iar băiatul s-a întors singur la stupi.

„Bă, Gili, ia vino încoace!”, își amintește Gili că l-a strigat băiatul. „Ne mâncau albinele aici, acum nu mai sunt.” Bărbatul a văzut că, într-adevăr, unde înainte era zumzet, acum era liniște. Stupii erau tot acolo, dar albinele dispăruseră. Doar la urdiniș, intrările de câțiva centimetri în stupi, erau grămăjoare de insecte moarte. Aveau picioarele pline de polen galben, „ca o gutuie căzută jos”, și doar câte una mai mișca. În iarbă erau o grămadă de albine moarte, unele căzuseră secerate din zbor, altele se târau dezorientate încercând să găsească drumul către casă. Gili a luat o punguliță transparentă, a strâns un pumn de albine și a pornit spre primărie. Trebuia să afle dacă cineva stropise în ziua aceea lanurile de rapiță.

Când vine vorba de insecte, albinele sunt printre cele mai avansate – e una dintre primele lecții din Manualul Apicultorului, cartea care te învață ABC-ul domeniului. Roiurile de Apis Mellifera sunt, de fapt, supraorganisme în care indivizii nu pot supraviețui decât ca parte a întregului. Tot ce face individul e pentru colectiv, o formă de organizare care le-a permis să supraviețuiască 100 de milioane de ani. Omul le mănâncă mierea de 10.000 de ani.

Nu se știe când au apărut primii stupi în Butculești. Cei mai bătrâni își amintesc că și înainte de colectivizare erau albine. În anii ’50, când au început naționalizările, oamenii nu au vrut să-și dea pământul la colectiv, dar nu au avut de ales. Încetul cu încetul s-au obișnuit și au ajuns să se gândească că poate e mai bine așa. Pe vremea lui Ceaușescu, apicultorii se bucurau de mai multe libertăți față de alte categorii profesionale, putând să aibă stupi în proprietate sau să se deplaseze în țară prin pastorale, călătorii în care își poartă stupii după cum înfloresc plantele. Multe sate aveau la colectiv câțiva stupi îngrijiți de un apicultor. Așa era și Butculeștiul, unde existau 100, îngrijiți de Mirescu, stuparul CAP-ului.

După Revoluție, CAP-ul s-a desființat și oamenii și-au primit pământul înapoi, dar nu mai era aceeași lume. Împărțirea i-a lăsat cu câteva hectare, prea puțin pentru o agricultură profitabilă. Lângă Butculești, în Roșiorii de Vede, industria a început să fie privatizată și oamenii să-și piardă slujbele. Fabrica de tricotaje, apoi cea de vagoane, unde lucra și Gili, s-au închis. Ordinea bună, rea, cu care se obișnuiseră oamenii, dispăruse. Albinele de la colectiv au fost cumpărate de săteni, ca să nu rămână abandonate, și pământurile au fost luate repede în arendă de afaceriști locali.

Butculești a avut zile mai bune. Acum, pe ulița neasfaltată nu trece mai nimeni. Prin curți și pe șanțuri, iarba e înaltă. Casele mici, fără etaj, sunt ascunse după garduri din scânduri cenușii sau de beton gri. Viața se petrece între două magazine, un aprozar în ruină și o biserică acoperită cu tablă ruginită. Cei mai mulți săteni sunt bătrâni, trăiesc din pensii și din ce le trimit copiii plecați. Adulții rămași lucrează la Roșiori, la jumătate de oră distanță, pe câmp, cu ziua, sau primesc ajutor social. 

Gili nu regretă trecutul, mai ales trecutul comunist. „Eu zic că suntem mai bine acum, avem libertatea de a ne alege soarta. Acum, dacă vreau să muncesc să am 200 de stupi, 1.000 de stupi, mă exploatez, îmi rup oasele, dar e venitul meu. Trăiesc în cel mai bun timp pentru mine.” 

Primul lui stup a venit la 17 ani, mai mult dintr-o întâmplare. Într-o zi a mers la WC-ul din curte și, când a ieșit, pe o ramură a văzut un roi de albine care se pregătea să-și facă un stup. S-a hotărât să-l prindă: a pus o cutie de lemn sub pom și albinele și-au făcut cuib. La 22 de ani, la „bibliotecă”, discoteca din zonă, a început să vorbească cu sora lui Silviu, Vali, care avea 19 ani și locuia cu familia în Roșiori. Ea l-a plăcut pentru că era culturist și arăta bine. Trei ani mai târziu s-au căsătorit, chiar dacă părinții ei erau sceptici. Pe Vali, mama sa ar fi vrut-o mai „doamnă la oraș”. „Noi am fost două caractere diferite. Ea cu mapa, eu cu sapa”, crede Gili. „A fost o chimie aici, ne-am impus punctul de vedere, ciocnindu-ne așa, ca doi magneți. A ieșit poate un lucru mai bun.” 

După căsătorie, au început să-și construiască o viață împreună. El s-a apucat de amenajat interioare și tâmplărie. Ea ar fi vrut să meargă la facultate la București, dar a renunțat, pentru că el se temea că o va pierde. Așa că a devenit asistentă pentru un medic de familie, iar în urmă cu opt ani a terminat Facultatea de Psihologie și acum are un cabinet particular în Roșiori.

În 2015, Vali avea și ea 100 de stupi. De ei avea grijă însă tot Gili, după ce mult timp îl ajutase și ea la extras mierea de pe rame. Se pricepea, trăise între apicultori, dar apoi devenise alergică și hotărâse să se țină mai departe. Se ocupa mai mult de păsările din curte, o altă pasiune mare de-a lor, și nu orice păsări, ci varietăți exotice. În câțiva ani au strâns zeci, precum mătase japoneză albă (o găină pitică acoperită toată cu fulgi lungi mătăsoși), găini cochinchina galbene (aproape identice cu cele clasice, dar acoperite până la degete cu multe, multe pene), prepelițe mici și nisipii și păuni albaștri.

Cei 100 de stupi ai lui Vali și cei 150 ai lui Gili erau o mică parte din totalul de un milion și jumătate din România. După un declin în anii 1990–2000, apicultura începuse să redevină o practică obișnuită. Țara noastră era în 2015 – ca și acum – una dintre cele mai importante producătoare și exportatoare de miere din Uniunea Europeană. Pe-atunci, opt oameni mai țineau stupi în Butculești: Silviu, Gili și Vali îi aveau pe cei mai mulți și scoteau și cei mai mulți bani din asta. Vecinul din spatele casei lui Gili avea și el 50, iar pe aceeași uliță, mai înspre sat, erau Florentin Spătaru, cu 52 de familii și, la 30 de metri de el, Dorel Gramu, un fost coleg de clasă de-ai lui Gili, cu 32. Adrian Spătaru, student, avea 51 de stupi, iar Dumitru Mirescu, șofer de TIR, avea 48, unii moșteniți de la tatăl său.

Pe aceștia trebuia să-i anunțe Gili. Alarma trebuia dată imediat și bărbatul a început să sune chiar din mașină, în drum spre primărie. Printre primii sunați au fost Adrian, studentul, și Silviu, cumnatul. 

Silviu era prin țară cu munca. Bărbatul de 37 de ani locuia cu familia la București, unde lucra ca inginer alimentar. Între familie și muncă își găseau și stupii locul, pentru ei străbătea de câte ori era nevoie drumul către Butculești. Așa a făcut și când a auzit de moartea albinelor. 

Adrian avea 22 de ani și era în vacanță. Locuia de doi ani la București și studia agronomie. Avea albinele de trei ani și vindea miere pe la colegii de facultate. Spre deosebire de Gili și Silviu, care aveau stupii lângă casă, el îi ținea în capătul grădinii și nu trecea pe la ei în fiecare zi, cum n-o făcuse nici în ziua aceea. De dimineață se urcase direct în mașină să meargă cu treabă la Roșiorii de Vede. La întoarcere, a văzut un tractor și o mașină de stropit în lanul de rapiță de lângă sat. Nu i s-a părut din cale-afară de ciudat. Butculeștiul e înconjurat de terenuri cu rapiță, porumb, grâu sau floarea soarelui și pe câmpuri e mereu vreun utilaj pus la muncă. Era deja în casă când l-a sunat Gili și a plecat imediat să-și verifice stupii. Îl aștepta aceeași scenă: liniște în stupină și albine moarte la urdiniș.

Primăria din Săceni, de care aparține Butculeștiul, e în centru. Lângă ea – biserica ortodoxă, monumentul dedicat sătenilor căzuți în Primul Război Mondial, un soclu de piatră alb și stația unde oprește de patru ori pe zi microbuzul către Roșiori. Prima persoană peste care a dat Gili la primărie a fost primarul. I-a arătat pungulița cu albine: „Uite ce s-a întâmplat”.

Gili credea că albinele nu muriseră din vreo cauză naturală. Știa că rapița, o plantă meliferă care produce nectarul necesar albinelor, era în floare. Mai știa și că era sezonul în care planta se stropește cu insecticid. A întrebat dacă la primărie a venit vreo notificare care să anunțe stropirea. I s-a spus că nu, dar că oamenii văzuseră niște utilaje agricole, ale lui Drăcman, trecând pe drum de dimineață, către Roșiori. 

Când a auzit, Gili și-a luat albinele și s-a urcat în mașină. Știa unde să meargă.

Din 2003, când și-a pierdut slujba de la fabrica de vagoane, Gili se împărțea numai între albine și amenajarea interioarelor. Ajunsese să cunoască multe despre albine, așa că, atunci când s-a aplecat peste cadavre a văzut că nu muriseră toate, ci doar culegătoarele, a căror treabă e să culeagă nectarul de pe flori și să-l aducă înapoi în stupi. Săculeții de polen de pe picioare și trompa scoasă arătau că tocmai se întorceau de la un cules. Nu putea fi vorba decât de o intoxicație.

Deși nu își pot controla stupul și nu pot ști niciodată exact unde e un anumit individ din armata de cercetașe, albinele sunt predictibile. De exemplu, dacă în raza de acțiune de cinci km pe care-i poate zbura o albină este o sursă mare de hrană, cel mai probabil cercetașele vor fi acolo. Evoluția le-a transformat în comunicatori buni: când una găsește mâncare, se întoarce în stup și face un dans prin care transmite direcția, distanța și calitatea hranei.

Apicultorul era convins că în primăvara aceea albinele lui nu au avut un dans complicat de executat. Pe drumul către Roșiori, înainte să intri în Săceni, era zona Ceretului, cum o numeau sătenii. În primăvara aceea lanurile golite de orice casă, copac sau tufiș erau pline de rapiță în floare. Galben cât vezi cu ochii. Era, spun sătenii, terenul luat în arendă de Daniel Drăcman, cel ale cărui utilaje le văzuseră angajații primăriei. Și, cel mai important pentru Gili, florile erau la mai puțin de doi kilometri de casa lui, o navetă ușoară pentru albine. Când a ajuns acolo, nu a mai văzut pe nimeni. Doar urmele utilajelor, plante călcate la pământ și flori ude, acoperite de o pojghiță subțire, rămasă de la stropit. 

A-ți da pământul în arendă înseamnă a da altcuiva dreptul să-l muncească în schimbul unei sume de bani. În Săceni și Butculești toată lumea știe ce e o arendă. Majoritatea și-au dat pământurile pentru că agricultura azi înseamnă utilaje și suprafețe mari, iar cei mai mulți nu le aveau nici pe unele, nici pe altele. În Săceni erau mai mulți arendași și societăți agricole care creșteau industrial plante. Era Midagro SRL, la care are Gili pământul dat în arendă, era primarul, era unul zis Turcu și era Agricola Dobrotești, care plantase rapița la Ceret. 

În câmpul gol, cu punga de albine în mașină, Gili s-a gândit să meargă în cealaltă parte a satului, unde știa că fermierul Drăcman mai avea pământ. A dat peste niște muncitori. Nu le-a arătat din prima pungulița cu rămășițele insectelor, doar i-a întrebat dacă au făcut stropiri. Oamenii i-au răspuns că da; stropiseră rapița la Ceret. Abia atunci le-a arătat albinele. Au ridicat din umeri. Toate părerile de rău din lume pentru albine, dar nu e treaba lor să anunțe stropirile cu insecticid, e treaba proprietarului de terenuri. Gili le-a dat dreptate. Nu cu muncitorii avea el treabă. 

La 13:10, Gili completa deja un proces verbal la primărie, prin care declara moartea albinelor. Conform legii numărul 383/2013, apicultorii sunt obligați să declare la primărie stupii și, de cealaltă parte, oricine are un teren agricol și face tratamente chimice e obligat să anunțe, în scris, consiliul local, cu cel puțin 48 de ore înainte să facă tratamentul, tocmai pentru a preveni intoxicațiile la albine. Mai apoi, consiliul local sau administratorii terenurilor trebuie să-i anunțe, în scris sau telefonic, pe apicultori – fie că stau acolo temporar, în pastorală, sau tot anul –, cu cel puțin 24 de ore înaintea efectuării tratamentelor. Când apicultorii primesc vestea despre produsul cu care se va stropi, fie își închid stupii, fie pleacă mai departe, astfel încât albina să nu mai ajungă la floarea tratată.

În ziua aceea, până la ora 13, nicio astfel de notificare nu fusese depusă și niciun apicultor nu primise vreun telefon. Gili îi sunase pe apicultori și le spusese să vină la primărie, să vadă împreună ce e de făcut.

Relația apicultor-fermier e reglementată prin lege pentru că, fără să vrea, fermierii pot provoca pagube mari pentru apicultori. Albina se hrănește cu nectarul florilor și rapița e, de multe ori, prima lor masă importantă după o iarnă de austeritate. Pentru că rapița e semănată în cantități mari, un apicultor poate scoate și 100 de kg de miere la un hectar și, cum culturile sunt meticulos planificate, apicultorii au predictibilitate.

Dacă nu au rapiță lângă casă, apicultorii pot să o caute. Merg cu camionul apicol și îl lasă lângă lanuri înflorite, în așa fel încât să nu încurce muncile agricole. Trebuie să anunțe primăria localității pe raza căreia se află și, cel mai adesea, cer înainte permisiune fermierului, dar sunt obligați să o facă doar dacă camionul va sta pe proprietatea acestuia. În România, practica e că nimeni nu plătește pe nimeni. Fermierul nu primește nimic din profitul apicultorului și apicultorul nu plătește chirie. În Franța sau Statele Unite, fermierul e cel care-l plătește pe apicultor și există apicultori care trăiesc din polenizat câmpuri, nu din vândut miere. 

Producția de miere e una dintre cele mai profitabile activități ale unei albine, dar nu cea mai importantă. Când o albină aterizează pe floare fie ca să extragă nectarul fie ca să culeagă granule de polen, astfel că, atunci când zboară pe altă floare, duce cu ea polenul necesar plantelor pentru înmulțire. Deși importante, albinele nu sunt singurii agenți polenizatori – o cultură de rapiță va supraviețui și fără ele, dar va fi cu o treime mai puțin profitabilă.

Rapița e importantă pentru fermieri, care o cultivă pe suprafețe mari, fie pentru semințe, din care vor face ulei, fie ca nutreț. În 2018, România a fost al cincilea producător de rapiță din UE și primul de miere. De planta cu tulpina lungă și floarea galben aprins depind multe afaceri și mulți oameni, de la cei angajați să o îngrijească, până la apicultori sau fabrici de ulei care o folosesc ca materie primă. Și tocmai pentru că de ea depind atâtea, fermierii trebuie să se asigure că se face în fiecare an. Dacă solul este sărac, vin cu nutrienți. Dacă insectele o atacă, vin cu insecticid. Și, la fel cum albina nu poate fi învățată să nu culeagă nectar de la anumite plante, nici insecticidul nu poate ști care insecte sunt dăunătoare și care benefice.

La 15:15, un bărbat îmbrăcat elegant a ajuns la primărie. Gili tocmai ieșea din biroul primarului. După ce străinul a plecat, a aflat că tocmai depusese o notificare prin care anunța că rapița va fi stropită. Documentul era însă datat 16 aprilie, adică ziua anterioară. Bărbatul, spun apicultorii, venea din partea lui Drăcman, zis Oante, cel cu lanul de rapiță în care Gili văzuse urmele de stropire. 

În Săceni și Butculești oamenii spun că Drăcman e cel care controlează S.C. Agricola Dobrotești SRL, firma care ia în arendă mare parte din terenurile sătenilor. Drăcman e dintr-o localitate învecinată, Dobrotești, și e considerat un om cu influență, care poate face și desface multe în sat. Când îl întrebi despre asta, spune că nu s-a gândit niciodată așa și că nu știe de unde vine impresia asta. Bărbatul de 47 de ani stă mai mult la Pitești, alături de soție și copii. Firma e pe numele ei și spune că el doar o mai ajută din când în când. Tocmai de aceea nici nu știe prea bine ce s-a întâmplat în ziua aceea de 17 aprilie: „Din câte știu, chestia e că nu s-a stropit”, spune Drăcman. „Când vin aici, la Săceni, opresc, mai discutăm, oamenii mă cunosc. Toți mă cunosc și mă salută. Dacă aveau ceva, nu mă salutau.” 

La primărie, atmosfera era grea. Bărbații au venit cu pungile cu albine moarte după ei și se tot întrebau ce să facă, pe cine să sune, pe cine să anunțe. Nu știau cât e de grav, dar erau convinși că paguba e mare. Cel mai lovit era Gili. Cei care l-au văzut în ziua aceea își amintesc că era agitat și îngrijorat.

Oamenii din primărie nu mai văzuseră așa ceva. Secretarei i-a părut rău și de oameni – „numai în locul lor să nu fii” –, și de albine – „sunt și ele niște animăluțe micuțe, care mor”. Pe la ora 17, oamenii au început să plece. Tragedia apicultorilor era importantă, dar funcționarii de la primărie nu știau ce să mai facă și, în plus, era vineri, programul se termina.

În ziua aceea, veterinarul din sat a prelevat probe. O probă însemna un pumn de albine moarte pus în două pungi transparente, sigilate. În final s-au strâns destule pungulițe să umple un sac. Cu ochi albaștri și constituția solidă, veterinarul are o reputație de om dificil. Gili îl laudă pentru cum s-a comportat atunci, „ca un profesionist”, în timp ce Adrian e mai puțin impresionat: „Abia s-a apropiat de stupi, că se gândea că o să-l înțepe albinele”. 

Veterinarul recunoaște că albinele nu sunt punctul lui forte. Are mai mult de muncă cu vacile sau porcii oamenilor, animale mari a căror boală sau moarte nu trec neobservate. Nu mai văzuse nici el ceva asemănător, dar nu s-a lăsat impresionat. În profesia lui, sângele rece e cheia. „Dacă eu vin la tine și fată vaca, eu mă pun să plâng?” E o procedură standard pentru veterinari să păstreze o probă: dacă ceva nu merge bine cu cea originală sau cineva îi contestă validitatea, există contra proba pentru un nou set de analize. Albinele au stat un an într-un frigider din casa veterinarului.

De la primărie Gili a ajuns acasă cu poliția, pe care nu se mai știe cine o chemase. Din cei patru agenți, doar unul s-a apropiat la zece metri de stupi; ceilalți s-au temut de înțepături. Și lor le-a părut rău de albine, dar au zis că problema ține de primărie. Gili nu a trebuit să se gândească ce să facă cu milioanele de cadavre de lângă casă. Păsările i-au luat grija de pe cap. Cât bărbatul încerca să înțeleagă cum s-a întâmplat masacrul, mătasea japoneză, cochinchinele galbene și păunii albaștri ciuguleau în tihnă albinele din iarbă. 

Până să se gândească la recuperarea pagubelor, apicultorii trebuia să calculeze mai întâi amploarea lor. Pentru asta, s-a întrunit luni la primărie Centrul Local de Combatere a Bolilor, o unitate compusă din mai mulți membri, printre care primarul și medicul veterinar. Comisia a constatat o mortalitate de 40% din populația fiecărei familii de albine – pieriseră aproape toate culegătoarele, acelea care practic hrănesc stupul și înfruntă toate amenințările lumii ca să se întoarcă acasă cu nectarul. Este ceva obișnuit ca unele să nu se mai întoarcă. Când mor aproape toate însă, cum s-a întâmplat la Butculești, familia rămâne acasă fără hrană proaspătă și munca din stup se dă peste cap.

O albină născută primăvara nu va avea o viață prea lungă, ci va trăi doar 40 de zile. (Una născută toamna târziu e cumva mai norocoasă, poate trăi șase luni, pe care și le petrece doar în stup.) Dacă nu e regină sau trântor, toate cele 40 de zile vor fi petrecute îndeplinind diverse munci: prima dată curăță stupul de mizerie și albine moarte, apoi devin doici și au grijă de puiet. Unele ajung să aibă grijă de regină, un fel de servitoare personale care o hrănesc și îi fac curat. Exploratul vine în ultima parte a vieții, când o albină are în jurul vârstei de 20 zile. Deși, teoretic, culegătoarele de la Butculești nu mai aveau mult de trăit, existența lor era crucială ca stupul să supraviețuiască. 

Ca să afle și cu ce se otrăviseră albinele, câteva zile mai târziu Ninu a predat o pungă cu 185 de grame de albine moarte, la București, la Laboratorul de Toxicologie din cadrul Facultății de Medicină Veterinară. În luna mai a venit și răspunsul: intoxicație cu imidacloprid, un insecticid puternic, folosit și pentru stropirea plantelor. 

Până aici, povestea e clară. În sat, albinele au murit pentru că cineva a stropit rapița cu un insecticid dăunător, fără să anunțe. Cine e însă de vină pentru moartea albinelor depinde de cel pe care-l întrebi. „Dacă am fi fost vinovați, am fi plătit, dar nu am fost vinovați”, spune Drăcman, care crede că oamenii au intrat la bănuială numai pentru că Agricola Dobrotești a anunțat o stropire pe aceeași dată de 17 aprilie. Adaugă că nu au folosit imidacloprid, ci un alt insecticid, și căde vină trebuie să fie alt fermier din zonă. 

Pentru Silviu,ce s-a întâmplat pe 17 aprilie a fost încă un ghinion într-o serie lungă. Cu câțiva ani înainte își cumpărase un apartament în București, pentru care făcuse un împrumut în franci elvețieni. Când francul s-a dublat, s-a trezit cu o rată de 4.600 de lei. Bărbatul se hotărâse să vândă măcar o treime din stupi, ca să mai reducă din presiunea creditului. Nu a mai apucat. După ce culegătoarele i-au murit în 2015, nimeni nu a vrut să cumpere familii slăbite, care se concentrează pe supraviețuire, nu pe producția de miere. 

Posibilitatea unui proces ar fi fost menționată chiar în ziua cu catastrofa, la primărie. Gili și cumnatul Silviu își amintesc că mai mulți apicultori au spus atunci că, dacă nu vor primi despăgubirile cuvenite, vor da în judecată. Asta voiau și ei, mai ales că albinele moarte n-au fost singura daună efectivă.

Silviu a început să caute un avocat, însă nimeni nu voia să-i accepte cazul. Era o speță deosebită și avocații s-au ferit de noutate. În final, a acceptat Florin Mocanu, o rudă mai îndepărtată. La 1,90 m înălțime, bărbatul de 61 de ani are o ținută impunătoare. În general, cazurile lui sunt civile, toate „de oraș”. Nici el nu știa cum să procedeze și nu avea niciun interes să apere albine, mai ales că e alergic. În urmă cu 15 ani o albină l-a înțepat și aproape a murit după ce a intrat în șoc anafilactic. 

Pentru cazul ăsta însă a început să urmărească forumuri dedicate producției de miere, iar apicultorii îi mai trimiteau pe WhatsApp poze cu pagini din cărți de specialitate. Până când a avut șansa să-și pună în aplicare cunoștințele, a mai durat însă ceva. Ca să poată da în judecată firma soției lui Drăcman pentru despăgubiri, a cerut Consiliului Local Săceni în august, conform legii, să stabilească și valoarea pagubelor, nu doar amploarea lor. După un an de amânări, Silviu, Gili și Vali au trebuit să dea și Primăria în judecată. Primăria a motivat că nu a găsit un expert evaluator, însă în iunie 2016 instanța le-a dat dreptate apicultorilor, și a obligat autoritățile să evalueze pagubele. 

Adevărul e că nu e tocmai ușor să faci asta. Cum judeci profitul care nu a mai existat? În primul rând, nu muriseră toate albinele, ci doar culegătoarele, adică exact acelea care ar fi trebuit să se întoarcă încărcate de nectar, pe care să-l transforme în miere, pe care oamenii să o vândă. La momentul acela o familie sănătoasă costa 400 de lei, un kilogram de ceară 35 și unul de propolis 400. Iar un kilogram de miere se vindea la procesator (acele companii care cumpără cantități mari, vrac) cu 11 lei, conform Federației Asociațiilor Apicole din România Romapis. Ăsta ar fi fost doar primul cules. După rapiță înflorește salcâmul, dar dacă albinele sunt slăbite, vor aduce mai puțină miere. Chiar dacă apicultorul vinde în acel an, vinde mai puțin decât ar fi făcut-o în mod normal. 

Până la finalul acelei primăveri, stupul lui Gili a fost într-un fel de reanimare. Au ratat, practic, primul cules, cel care trebuie să-i dea forță albinei slăbite după iarnă. De aici a urmat un efect de domino: pentru că albinele din aprilie nu s-au putut hrăni, nu au putut hrăni nici puietul cum trebuie, ceea ce înseamnă că s-au născut mai puține albine, și acelea mai slăbuțe. La sfârșitul anului, cel mai bun stup al lui Gili avea 35.000 de indivizi, adică o familie medie.

Ca o ironie, anul 2015 va rămâne în istorie ca un an apicol bun. Vremea a fost excelentă, la cules a mers șnur, iar Ministerul Agriculturii a trecut în rapoarte o producție de aproape 35.000 de tone de miere (mai mult cu 71% față de 2014), cu o medie de 20 de kilograme per stup. În timp ce apicultori din țară puneau deoparte, cei din Butculești se străduiau să supraviețuiască. Cu atâtea culegătoare moarte, Gili și Silviu abia au reușit să scoată câteva kilograme de floarea soarelui în acel an. Adrian nu a mai produs nimic.

După întâmplarea cu albinele, Gili a început să se simtă tot mai rău. Îi era tot timpul sete, avea poftă de suc, obosea repede și noaptea transpira atât de mult, că se trezea cu perna și hainele ude. După ce i s-a făcut rău când lucra la stupi, Vali a insistat să-l ducă la doctor, care l-a întrebat dacă nu suferise vreun șoc puternic în ultimul timp. Lui Gili nu i-a venit nimic în minte, dar Vali l-a întrebat: „Dar ce s-a întâmplat atunci, cu albinele?”. Bărbatul a protestat, da, a fost supărat, dar „n-a căzut la pământ lipit de nervi”. Medicul i-a spus atunci că nu contează, că supărarea și stresul au lucrat la interior. Diagnosticul de diabet zaharat tipul II a venit la trei luni după ce i-au murit albinele. 

De abia în 2018, la aproape trei ani de la dezastru și la un an jumate după un proces pierdut, a înființat Primăria Săceni în cele din urmă comisia de evaluare a pagubelor. La sfârșitul lui februarie, patru consilieri locali și viceprimarul (alții decât cei aflați la putere în 2015) au stabilit prejudiciul: 300 de lei pentru fiecare familie de albine afectată. Gili avea dreptul la 45.000 de lei, Silviu la 63.000 de lei, Mirescu la 14.400 de lei, Adrian la 15.300 de lei și Vali la 30.000 de lei. Era mai puțin decât ar fi vrut, dar nu mai avea rost să continue munca de lămurire cu primăria.

Adevărata luptă de abia acum începea. Ca să își și primească banii, păgubiții ar fi trebuit să îi dea în judecată pe cei pe care îi considerau vinovați. Deși în 2015, la primărie, cu pungile de albine moarte în mâini, oamenii vorbiseră de proces, unul câte unul au dat înapoi. „Suntem țărani și, când ești țăran, e greu”, spune Mirescu, unul dintre apicultorii păgubiți. „Nu e ca atunci când ești angajat undeva și îți vine salariul. Aici muncești, dar nu ai o garanție”. Teama că, pe lângă paguba inițială, va mai pierde bani cu procesul, l-a făcut să renunțe.

Nici pentru Adrian procesul nu a fost o opțiune. Era student și banii erau numărați; în plus, nici nu avea încredere că o să câștige. Ei păreau prea mici și fermierul prea puternic. Lovitura a fost atât de grea pentru el, că s-a gândit să renunțe cu totul la albine. Părinții l-au convins atunci să nu se dea bătut și l-au ajutat cu banii necesari să treacă anul.

Gili, Silviu și Vali nu voiau însă să dea înapoi. Pentru ei, procesul era despre albine și drepturi. „Aici m-a afectat pe mine și trebuia să-mi caut dreptatea”, spune Gili. „Și așa, indiferent ce despăgubiri mi-ar da, pe mine nu mă mai face bine. Consecințele diabetului pe termen lung sunt știute, o bătrânețe prea lungă nu mă mai așteaptă.” Și Silviu era determinat: „M-am chinuit să fac ceva, să duc tradiția mai departe. Nu e ușor să te duci la București, să faci naveta și să vină unul să-ți omoare albinele”.

Abia pe 12 aprilie 2018 a fost înregistrată cererea de chemare în judecată la Judecătoria Roșiorii de Vede. Așa a început un proces neobișnuit pentru județul Teleorman, dar și pentru restul țării. „Dacă mai există o speță asemănătoare cu a ta, judecătorul poate să vadă ce sentință a dat altcineva”, spune avocatul apicultorilor. „Când speța ta e nouă, e mai complicat.” Judecătorul a trebuit să înțeleagă la ce distanță de stup pot albinele să zboare, care e diferența dintre ierbicid și insecticid sau cât de repede crește o albină. 

În sat, procesul a făcut doar valuri micuțe. Oamenii îl mai întrebau pe Gili pe stradă cum merge, ce s-a mai întâmplat. Bine, mai mult vecinii și sătenii de care era mai apropiat. Nici el nu simțea nevoia să știe toți totul. După ce restul apicultorilor renunțaseră la proces, își pierduse încrederea. Dacă oamenii nu se apărau pe ei, cum să-l susțină pe el? Crede că a intervenit și invidia, că oamenii văd că el are, dar nu se întreabă cât muncește și îl judecă de pe margine. „Nu-mi ajunge o zi să-mi termin treburile, iar ei au prea mult timp”, spune el. „Nu prea avem puncte comune.”

„Părțile” nu prea s-au întâlnit din 2015 încoace. Silviu a continuat să trăiască la București și să vină în sat doar pentru stupi. Gili venea mai des, dar tot în curtea lui stătea mai mereu, iar Drăcman locuia la Pitești și ajungea din când în când în zonă, și atunci doar la Săceni. De atunci însă, fiecare stropire a fost anunțată la primărie după cum prevede legea, cu 48 de ore înainte. Cei doi apicultori cred că asta s-a întâmplat tocmai pentru că ei nu au renunțat să lupte. 

Din 2015 până azi, roiurile din Butculești au murit și s-au regenerat de nenumărate ori. Iar albinele românești au ajuns tot mai des subiect de știri. În timp ce mierea e tot mai lăudată ca o alternativă sănătoasă la zahăr, albinele par tot mai mult în pericol. Ultimele știri au avut în centru dezbaterea despre neonicotinoide, o grupă de pesticide care ar omorî albinele și pe care UE le-a interzis în 2013. 

Încă de atunci asociațiile locale de apicultori au luptat împotriva folosirii lor. „Așa cum trebuie să luăm măsuri împotriva încălzirii globale, așa trebuie să luăm măsuri împotriva chimizării”, spune Constantin Dobrescu, vicepreședintele Romapis. „Altfel ne dispar insectele.” Specialiștii avertizau că, dacă nu ne vom alinia cu normele europene, populația de albine va scădea drastic. An de an însă, România cerea și obținea derogări pentru folosirea lor. În 2018, la categoria de neonicotinoide interzise s-a adăugat și imidaclopridul care a omorât albinele din Teleorman. Imidaclopridul poate fi prezent în pesticide cu care se tratează semințele, dar și în insecticide cu care sunt stropite plantele deja formate.

Diferența e importantă, pentru că dacă vorbim de o sămânță tratată cu imidacloprid lucrurile stau cam așa: substanțele de pe sămânță vor fi eliberate direct în sol, formându-se un fel de glob toxic din care viitoarea plantă se hrănește. Plantele care apar vor fi mortale pentru orice insectă, dar pe măsură ce cresc, concentrația scade. Astfel, când apar florile căutate de albine, concentrația ar trebui să fie prea mică ca să le facă rău. Apicultorii nu sunt însă de acord. Când culege nectarul de pe o floare tratată, spun ei, albina se otrăvește puțin. Cel mai adesea nu suficient cât să moară imediat, dar destul cât să-i afecteze sistemul nervos.

Lucrurile stau altfel dacă imidaclopridul e folosit într-un insecticid cu care sunt stropite plante deja formate. „Dacă aș avea în mână o punguță cu 250 de grame de imidacloprid și aș răspândi-o în mod egal, eficient, aș omorî toate albinele din România”, spune Dobrescu. Dacă vreo albină are ghinionul să se afle pe floarea de rapiță când aceasta este stropită cu substanță, va muri imediat, cum s-a întâmplat în Butculești. 

Agricultura înseamnă și porumb, și rapiță, și miere. Ar trebui să fie simplu: albina se hrănește cu nectarul plantei și o ajută astfel să se înmulțească. E complicat însă, pentru că și porumbul, și rapița, și mierea au devenit industrii în care interesele sunt uneori în competiție. „Fermierii consideră neonicotinoidele o binefacere prin faptul că le scad costurile de producție”, explică Dobrescu. 

Gili a avut de suferit și în 2017, când producția de miere de floarea soarelui a fost compromisă. Dacă rapița e micul dejun al albinelor, floarea soarelui e cina, ultima masă cu adevărat mare înainte de iarnă. Albinele lui au început să zboare neregulat, să amețească și să nu se mai întoarcă de pe câmp. E sigur că a fost din cauza neonicotinoidelor cu care au fost tratate semințele de floarea soarelui, deși nu poate ști ce substanță a fost. Știe că nu e simplu și singurul vinovat la care se poate gândi e producătorul de semințe. Asta e însă altă luptă, nu cu un fermier pe care îl cunoaște, ci cu o corporație al cărui nume nici nu-l știe. 

În 2018, România a fost una dintre țările care a votat împotriva interzicerii diverselor pesticide. Petre Daea, ministrul Agriculturii la acel moment, declara că interzicerea neonicotinoidelor „nu vine bine României”, pentru că, fără ele, nu vom mai putea apăra culturile de floarea soarelui și porumb, la care suntem printre primii în UE, de niște insecte periculoase care își fac veacul prin regiune. Deși apicultorii au protestat an de an împotriva derogărilor, statul român a schimbat ceva doar după intervenția UE. Comisia Europeană a stabilit că România nu a respectat regulamentele, așa că din toamna anului 2019 nu a mai cerut derogări pentru rapiță. 

Gili și Silviu nu se gândesc că rapița nu ar fi trebuit stropită la Butculești. Cum ei au mierea, fermierii au rapița și până la urmă toată lumea trebuie să scoată profit. Sunt convinși că nimeni nu le-a făcut rău intenționat și că a fost fie vorba de o eroare, fie de nepăsare. Dar dacă ar fi știut că rapița va fi stropită, și-ar fi închis albinele în stup în ziua respectivă, cum au făcut și în alți ani, și cum fac de atunci. 

La proces,apicultorii s-au judecat cu Agricola Dobrotești, firma soției lui Drăcman. Pârâții au spus că ei nu au folosit imidacloprid, substanța descoperită la analize, care ar fi doar pentru porumb și grâu, ci Zebra, un insecticid pentru rapiță. Au adus și o chitanță de la cumpărarea insecticidului. Doar că avocatul lui Silviu și al lui Gili le-a arătat că pe piață existau insecticide cu conținut de imidacloprid folosite și pentru rapiță. În plus, chitanța era din 30 aprilie 2015, ulterioară stropirii. La toate astea s-a adăugat faptul că stropirea nu fusese anunțată conform legii, cu 48 de ore înainte.

Silviu povestește că, după ce a început procesul, veterinarul din sat l-ar fi chemat la o întâlnire cu Drăcman, o încercare de împăcare. Acesta, spune el, i-a cerut să renunțe, că îi va plăti ce cheltuise cu avocatul, doar să lase procesul baltă. „M-am simțit jignit cu această ofertă. N-a zis: «Bă, uite îți cumpăr zece familii de albine, am greșit, asta este».” Veterinarul și Drăcman neagă că o astfel de întâlnire ar fi avut vreodată loc.

Ca în orice proces, judecătorul a ascultat ambele părți, a cerut dovezi și a pus întrebări. Doar că aici oamenii nu se judecau pentru un animal mort, ci pentru milioane de insecte. „Nimeni nu credea că o să câștigăm”, spune Silviu. Gili e convins că una dintre mărturiile decisive ar fi fost a lui Adrian, care a explicat cum a decurs ziua, cum i-au murit albinele și câte produse pot fi vândute dintr-un stup. 

Pe 26 iunie 2019, Judecătoria Roșiorii de Vede le-a dat câștig de cauză. Agricola Dobrotești a fost obligat să le plătească lui Gili, lui Silviu și lui Vali sumele stabilite de primărie, plus aproximativ 3.000 de lei pentru fiecare, cheltuielile de judecată. Banii sunt bineveniți și vor merge în investiții în stupină, dar mai important e sentimentul că s-a făcut dreptate și că instanțele au confirmat asta. „Adevărul și dreptatea ies mereu la iveală”, asta simte Gili că e lecția învățată. Cât despre apicultorii care nu i-au urmat, spune că „vor înțelege și alții că au greșit, și o să regrete”. 

Oamenii nu au primit încă banii. Agricola Dobrotești a făcut apel, pe care tot apicultorii l-au câștigat la începutul lui noiembrie 2019. Și nici acum nu s-a terminat, pentru că mai există o ultimă cale de apel pentru fermieri, recursul.

Avocatului Mocanu nu-i pare rău de timpul petrecut studiind albinele, deși nici acum nu e este fanul mierii. E pregătit să apere apicultorii și la recurs, dacă va fi cazul. Crede că până acum procesul a arătat că apicultura e privită cu seriozitate, ca o industrie și nu ca un hobby. Știe că povestea nu e gata și că sentința finală ar putea servi ca exemplu în alte cazuri asemănătoare. 

„Am luat-o de câteva ori de la zero”, spune Silviu. „Pentru că, dacă renunți, nu te ajută nimeni.” Așa a învățat de mic, de la bunicul lui, fostul contabil și șef al Fermei Butculești. El a fost cel care l-a sfătuit să nu-și ia credit, ci să investească în pământ. Ar fi trebuit să-l asculte, recunoaște Silviu. Acum are 20 de hectare de pământ pe care pune grâu, porumb sau floarea soarelui. Are 500 de familii de albine și speră ca în viitor să poată trăi doar din apicultură. „Dacă mă ajută Dumnezeu, ajung la 1.000 de familii.”

Vrea să-și pună la punct un sistem de pastorală, cu panouri fotovoltaice pentru energie și o nouă centrifugă. Are doi copii, o fată de opt ani și un băiat de trei. Îi povestește fetei despre munca lui, despre albine și miere. Ea îl ajută să lipească etichete pe borcane și din banii de la vânzarea mierii a primit un hoverboard.

Dacă ceva asemănător i s-ar întâmpla azi, Adrian ar da în judecată. Acum e cineva, lucrează în Alexandria, își cunoaște drepturile și simte că ar putea duce lupta. Nu regretă decizia de atunci. Are în continuare albine, dar nu le mai ține la Butculești, ci în satul de unde vine soția lui. Vrea să continue cu apicultura, această „combinație între pasiune și afacere”, cum o numește el. Mierea o vinde tot printre cunoscuți sau pe internet. Mai are un solar în care crește roșii și așteaptă subvențiile pe care trebuie să le primească printr-un program guvernamental. 

Despre proces, Drăcman nu vorbește prea mult și subliniază că afacerea e a soției. „Soția mea nu acordă interviuri, e o fire mai retrasă, care își vede de treabă.” Spune că ea l-a trimis să vorbească cu presa. Acum, bărbatul vrea să-și concentreze energia altundeva. A înființat o nouă societate, tot în agricultură, prin care vrea să renoveze un conac boieresc de la ieșirea din Săceni, să planteze în jur o livadă de meri și cireși și să producă suc natural pe care să-l vândă în Germania sau Italia. Așa crede că va reuși să creeze cel puțin 20 de locuri de muncă pentru oamenii din zonă. „Mă atrage mult conacul asta, vreau să fac ceva, adică vreau să fac un simbol al județului Teleorman”, explică el. Speră că asta va fi moștenirea lui pentru Săceni și Butculești.

Gili spune că nu a păstrat dușmănie pentru nimeni. Midagro, firma unde are pământul dat în arendă, e a fratelui lui Drăcman. Contractul l-a făcut tatăl lui și expiră în 2021. „Pe partea asta nu am avut nicio problemă cu ei”, recunoaște bărbatul. Gili își ia banii și produsele, se salută cu omul, totul merge cum trebuie. S-a pensionat pe caz de boală și nu se ocupă decât de albine, păsări și pomi. Și-a refăcut efectivul și se uită optimist înspre viitor. Locuiește încă la Roșiori și vine aproape în fiecare zi în sat, dar nu prea socializează cu oamenii. Se salută când îi vede pe drum, chiar dacă pe mulți nu-i consideră prieteni. Când spune „prieten” se gândește la cineva ca tanti Maria, vecina de 70 de ani care îi ajută cu curtea și care a stat alături de mama lui până în ultimele zile de viață. „Aia e prietenie.” 

Îi pare și lui rău de sat și de oameni, dar nu vede o schimbare. „S-au dus și orizonturile.”

Tatăl lui a murit la câteva luni după întâmplarea cu albinele. Mama, toamna asta. Crede că, într-un fel, șocul din 2015 l-a ajutat să facă față mai bine morții părinților. Erau bătrâni și bolnavi, așa că a avut timp să se pregătească, chiar dacă nu e niciodată ușor să-ți iei rămas bun de la cei care te-au crescut și te-au făcut cine ești.

Din sat, oamenii au plecat pe rând. Cei care își amintesc de stupii din colectiv au îmbătrânit. Cei mai tineri au plecat, unii în Spania, alții în Italia sau în Anglia. Au plecat și la Alexandria sau Roșiori, dar și asta înseamnă departe. „Era frumos, dar acum a ajuns vai de capul lui”, spune Iacob, tatăl copiilor peste care au căzut albinele. 

Fostul viceprimar se gândește să candideze la alegerile următoare. Își amintește de zilele când dimineața, pe drumul către câmp, oamenii se salutau din căruțe. „Dacă acum vreau să tai porcul, nu am cu cine să pun porcul jos.” N-o să aibă mulți votanți de convins. Iar cei plecați n-o să se mai întoarcă. „Vin aici și își plâng curțile care sunt în paragină și morții care sunt la cimitir.”

Spre deosebire de 2015, 2019 a fost un an deosebit de prost pentru apicultorii români, iar Gili și Silviu nu fac excepție. Rapița nu s-a făcut aproape deloc și primul cules a fost compromis. Guvernul le-a acordat un ajutor de 20 de lei pe familie, ca să-i ajute să cumpere hrană pentru iarnă. Apicultorii spun însă că nu e de ajuns. Doar un pachet de turte pentru albine costă 6,5 lei și o familie poate avea nevoie și de zece pachete pe iarnă. Nici la salcâm nu a fost mai bine.

„Iarna-și ia partea” e o vorbă a apicultorilor în care Gili crede cu tărie. În ultima vreme însă iarna pare să-și ia o parte tot mai mare. Și Gili, și Silviu recunosc că e tot mai greu să faci apicultură. Silviu nu are încredere că derogările vor fi respectate, pentru că e greu să verifici pe teren cu ce tratează fermierii culturile. „Sunt niște sume foarte mari la mijloc și pe noi, apicultorii, nici nu ne bagă în seamă și nici nu suntem uniți.”

Gili iubește apicultura. Când era copil a auzit în sat că e „cea mai frumoasă meserie, lucrezi ca doctorul, în halat alb”. N-ar putea să renunțe, „e pătrunsă în sânge”, chiar dacă acum e mai greu ca niciodată. În urmă cu șapte ani, la intrarea în iarnă unele familii ocupau opt rame în stupi. Azi nu mai există opt rame, există două rame. E convins că dacă subvențiile de la Guvern vor dispărea, vor dispărea și apicultorii. Vor rămâne câțiva, cum e el sau Silviu, care au experiență, pasiune și care deja au făcut investiții. Dar aici nu e vorba doar de miere și de afacerile lor. Dacă ei dispar, dispar și albinele, albine care polenizează și fac lumea din jur să arate așa cum o știm. „Când o să se întâmple, vom fi deja într-o prăpastie”, spune Gili. „Nu ne vom putea întoarce, atunci va veni sfârșitul.” Temperaturile de 20 de grade din noiembrie i-au păcălit albinele că încă mai e rost de cules și, în loc să se pregătească de hibernare, au depus o nouă tură de puiet. Până va da frigul, cele mai noi larve nu vor avea timp să se dezvolte și vor muri, slăbind și mai tare stupii. Și nu există nicio garanție că la anul va fi mai bine.