Ce am învățat despre „acasă” documentând poveștile românilor din Germania

Undeva în prima parte a lui 2018, pe când mă luptam să-mi găsesc locul la un nou job și nu știam cum să împac un master la care m-am înscris să-mi mulțumesc părinții și munca de redacție în care mă regăseam, m-am gândit să plec din țară. Vedeam Germania ca un loc în care m-aș regăsi, bazându-mă, ce-i drept, mai mult pe stereotipuri pe care le știam despre cultura lor – punctualitatea sau ordinea –, decât pe o cercetare reală legată de cum ar fi viața mea acolo. Dar pe moment n-am avut curajul să mă mut, iar mai târziu am înțeles că plecarea mea în acel moment ar fi însemnat mai mult o fugă de probleme decât o decizie responsabilă legată de o nevoie concretă. Am rămas în schimb cu întrebări despre cum e viața milioanelor de români plecați în străinătate. Cum e să iei viața de la capăt departe de familie și un mediu pe care îl cunoști? De ce ai nevoie ca să te simți ca acasă într-o altă țară? Și cât de greu e să ajungi, în cele din urmă, să numești Germania „acasă”? 

În 2019, din mai până în noiembrie am documentat și scris despre viețile a aproape 20 de români care trăiesc în Germania – în Berlin, Bonn, și Luneburg. Povestea lui Cristi Pătru și a Ioanei Dușe a apărut în numărul de iarnă 2019 al DoR, un material despre munca Monei Vintilă cu elevii români ajunși în Berlin a fost publicat pe Școala9, iar portretele tuturor celor intervievați au făcut parte din expoziția „Acasă:wohin?”. Întregul proiect a fost făcut cu sprijinul Goethe Institut, iar din expoziție au făcut parte și povești documentate de redacția Teleleu (Elena Stancu și Cosmin Bumbuț), care de mai mult de un an colindă Europa, scrie și fotografiază poveștile românilor din diaspora. Elena și Cosmin povestesc că, de când au început să lucreze la proiectul „Plecat” au înțeles „ce înseamnă să trăiești bine, pentru că nu e vorba doar de bani și de bunăstare, nu asta îi face pe milioanele de români să plece din țară, ci curățenia, organizarea, siguranța și amabilitatea «de dincolo»”.

Sunt lucruri pe care le-am înțeles și eu în timpul petrecut acolo, din interviurile pe care le-am avut, dar și urmărind cum se desfășoară o zi din viața celor despre care am scris. Pentru Ioana Dușe, doctorand în sustenabilitate, decizia de a pleca din țară a venit pentru că nu simțea că munca ei e respectată pe deplin în România. Pentru Cristi Pătru, contează că în Germania circulă pe șosele asfaltate și că nu-i e teamă să intre în spitalele de stat. Prin munca de asistent social, Mona a văzut cât de mult contează sprijinul statului pentru grupurile vulnerabile. Am văzut, pe de altă parte, că tendința românilor ajunși în afară e să caute alți români din aceleași orașe. Asta s-a întâmplat în februarie 2017, când un grup de români strânși să protesteze în fața Porții Brandenburg au ajuns să fondeze Diaspora Civică Berlin, un grup civic care încearcă să schimbe România în bine. Am simțit pe de o parte energia lor și dorința de a da ceva înapoi României, dar pe de altă parte am luat cu mine frustrarea că societatea noastră de aici pierde expertiza fiecărui om care alege viața în afara țării.

Pe parcursul celor trei săptămâni de expoziție, i-am invitat pe Ioana Dușe, Cristi Pătru și Mona Vintilă să vină la București și să vorbească despre ceea ce fac de când s-au mutat în Germania. La evenimente au participat în total peste 100 de oameni. Pentru Cristi a fost prima oară când a vorbit în fața unui public despre faptul că antrenează o echipă de fotbal din ligile inferioare ale Germaniei, unde aproape jumătate dintre jucători sunt refugiați. În timpul evenimentului a intrat în discuție cu oameni care încearcă să construiască echipe sportive în jurul unei misiuni mai mari, de a-i ajuta pe alții. Și-ar fi dorit să aibă în sală și oameni care îi contrazic viziunile; știe că România „din afara bulei” ar putea învăța din experiența lui cu emigranții plecați din țările aflate în război și că astfel de conversații dificile ar putea pune sub semnul întrebării opiniile rasiste sau xenofobe pe care mulți oameni încă le au.

Ioana mai vorbise despre munca ei în satele și comunele în care a făcut cercetare timp de câteva luni, în 2018, însă în timpul evenimentului din București a avut ocazia să iasă din zona de confort și să-și împărtășească cunoștințele despre sustenabilitate unui altui public decât cel academic, cu care e obișnuită. „Am avut un sentiment imens de împlinire după ce ne-am întors”. În perioada în care am stat alături de ea în Germania, mi-a povestit multe despre provocările pe care le-a avut în procesul de integrare – pe lângă dorul de acasă, de familie și de prieteni, a fost și faptul că nu a simțit că poate forma legături strânse în Germania din cauză că nu știe foarte bine limba. Așa că expoziția a fost pentru ea o ocazie să vadă ce are în comun cu experiențele altor români stabiliți în Germania: „cred că am rămas mulți cu sufletul în România”.

După discuția despre cum ar putea statul român să se implice în ajutorarea familiilor vulnerabile – plecând de la exemplul Germaniei, unde există proiecte speciale finanțate de stat –, Mona Vintilă mi-a povestit că are și mai multă motivație pe plan personal, să se implice în ceea ce se întâmplă în România. A simțit că expoziția a fost o ocazie de a construi legături între oamenii din diaspora și România, „să nu uităm unii de alții”, iar asta i-a hrănit legătura cu acasă. Crede că o rețea de oameni care se cunosc în astfel de proiecte e importantă la modul concret, pentru a interveni, a-și pune expertiza la un loc și a rezolva problemele din România. „Când vezi că oamenii vin și discută, capeți speranță.”

În timpul expoziției „Acasă: wohin?” am văzut cât de importantă e misiunea DoR de a aduce oamenii împreună, de a-i face pe cei care în majoritatea timpului sunt departe de România să simtă că societatea de aici nu i-a uitat. Pentru cei de acasă, discuțiile au fost o ocazie de a se conecta la expertiza românilor din diaspora, de a lua cu ei informații despre integrare, sustenabilitate, educație și ajutor social, pe care apoi să le aplice în comunitățile lor. Mi-ar plăcea să văd constant o asemenea apropiere între diaspora și „acasă”.