Ce face un asistent medical comunitar în cele mai sărace locuri din România?

Alina Mazilu ar vrea să ajungă cât mai repede la birou, dar nu-și dă voie să accelereze. Conduce rar și nici nu ar vrea să boțească Loganul primăriei, pe care cu greu pune mâna ca să facă teren. Ia încet curbe pe drumurile de pământ și trece cu grijă pe lângă căruțele cu care se întâlnește mai des decât cu mașinile.

Are 39 de ani și de peste zece ani bate cele 13 sate din Puiești, o comună de lângă Bârlad cu 5.000 de locuitori. Vreo 2.000 dintre aceștia, adică 400 de familii, sunt în grija ei din 2008, de când a devenit asistentă medicală comunitară. În casele dărăpănate și curțile unde pământul stă pârloagă locuiesc cei mai vulnerabili, familii care nu au bani să-și țină copiii la școală, familii care au „boala violenței domestice”, familii în care se consumă mult alcool, familii cu gravide minore, familii cu mame pe cale să-și piardă copiii. „Familii unde multe vise se închid”, cum spune Alina. S-a oprit împreună cu colega mediatoare sanitară la câteva dintre ele, dar terenul nu e singura treabă pe ziua de azi. La birou o așteaptă altele. Are de scris două anchete sociale – una pentru un bătrân internat în spital, alta pentru o familie fără curent electric – și o caracterizare pentru un proces penal al unui bărbat din comună care și-a ucis soția.

Când recunoaște o fată pe stradă însă, pune încet piciorul pe frână. Oprește mașina și deschide portiera. Fata e slabă șnur; poartă colanți negri, un tricou portocaliu și o bluză subțire peste, deși afară e vreme tomnatică, de geacă. Are părul negru prins în coadă, ochelari dreptunghiulari și unghiile roșii și lungi. Alina o știe de când era copil. Ca multe altele din sat, a devenit mamă în adolescență. O întreabă dacă se duce pe jos până acasă.

― Da, păi ce să fac?, îi răspunde rapid și trece agitată la următoarea întrebare. Mâine a zis mama că să vin la dumneavoastră, nu?

― Da, vii ca să cerem certificatul de căsătorie, ale copiilor, ca să îți fac buletin de Puiești, ca să-ți mut alocația, e primul pas…, îi spune Alina, accentuând cuvântul „primul”.

― Păi e primul, dar nu știu cum fac eu cu amețitul ăsta, că a zis că mă amenință, a zis că-mi dă opt milioane să tac din gură, că dacă îl bag la pușcărie trimite și mă omoară.

― Extraordinar!, se răstește Alina. Lucruri din astea… dacă ai telefon, ia-l și înregistrează-l și du-l la poliție.

― Păi n-am, că îl am pe ăsta a’ lu’ mama, și arată spre un telefon vechi cu butoane. 

Motorul mașinii hârâie printre vocile lor. Alina o întreabă:

― Te duci la poliție. Ai fost?

― Da, am fost.

― Tu acum la Bârlad la ce ai fost?

― Am băgat iar să-mi acorde ordin de protecție, da’ nu știu dacă mi-l acordă, că el plătește, dă bani.

― Așa de una singură nu vei putea…

― Nu reușesc deloc, fără martori, fără… Acum a zis [vecina] că se pune martor, că l-o văzut…

― Hai să discut și eu cu băieții să văd care ar fi procedura și mâine vii pe la mine, îi spune Alina și-și ia la revedere.

În timp ce accelerează și o lasă pe fată în spate pe drumul prăfuit, Alina lasă un „hmmm” să se piardă lung. Știe că soțul o agresează și e supărată că autoritățile n-o ajută. „Adică, tu vezi o femeie, dacă nu o vezi moartă, plină de sânge, nu este urgență, domne?”. 

Se gândește ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să o ia în mașină și să-i fi rezolvat pe loc fetei problema. Să-i fi dat mai mult decât o promisiune. Să o ajute să ia ordin de protecție, să-i dea încredere că va divorța curând, că va reuși să stea în siguranță cu cei doi copii la mama ei. Să o ajute așa cum trebuie să o facă o asistentă medicală comunitară.

Alina este printre cei 1.696 de asistenți medicali comunitari în țară. Misiunea lor este să-i ajute pe oamenii în situații vulnerabile – de la nou-născuți la bătrâni – să trăiască mai bine. „Mai bine” înseamnă că gravidele ajung la medic înainte de naștere, că mamele își îngrijesc copiii – îi duc la vaccin și-i trimit la școală –, iar femeile și copiii primesc ajutor dacă sunt abuzați în familie. Asistentele medicale comunitare – căci nouă din zece sunt femei – muncesc în cele aproximativ 2.000 de comunități vulnerabile, unde peste 42% din oameni trăiesc în sărăcie sau excluziune socială, potrivit unei cercetări din 2016 a Băncii Mondiale. Peste 550.000 de oameni trăiesc în locuințe supraaglomerate, fără apă curentă sau curent electric, își câștigă banii de pe o zi pe alta (mai ales în agricultură) și ajung greu la medic.

Vaslui, un județ care este 59% rural, are cea mai mare rată de marginalizare rurală din țară. Aici sunt sate, ca cele din Puiești, îndepărtate de reședința de comună; sunt „după dealuri”, „jos, în vale, pe malul râului”, „dincolo de pădure”, iar oamenii se folosesc de căruțe sau merg pe jos pe drumuri neasfaltate, cel mult pietruite. Ce mai vede Alina având grijă de oamenii de prin satele astea e că violența în familie e peste tot, pentru că aici e un fapt obișnuit ca „femeia să și-o ia de la bărbat”. 

Pe Alina am cunoscut-o în 2014. Venisem să găsesc o femeie de 41 de ani din Puiești care tocmai supraviețuise unei bătăi care i-ar fi putut fi fatală, în timp ce copiii ei se ascunseseră într-o groapă din curte. Știam din presa locală că femeia fusese salvată de o asistentă medicală comunitară. Acum, după cinci ani, m-am întors să văd ce poate face pentru comunitățile vulnerabile în care lucrează. Am aflat că într-o lume în care supraviețuirea e principalul scop și violența o normalitate, drumul schimbării e destul de complicat. E nevoie de mai multe Aline, de mai multe resurse financiare și, mai ales, de mai multă empatie.

Alina știa ce pățise tânăra de 20 de ani întâlnită pe drum, pentru că mai devreme fusese acasă la mama ei. Femeia i-a povestit îngrozită că soțul fetei a intrat noaptea în casa lor și le-a dat cu spray „cu piper”. Apoi i-a furat telefonul fetei. Polițiștii au venit la fața locului și au plecat. De-asta fusese la Bârlad, să ceară la judecătorie un ordin de protecție. Mama, care are tetrapareză spastică și poliomielită, se descurcă greu în casă; uneori merge „în patru labe” și are grijă de nepoți. Bărbatul ei, cu care nu e căsătorită, mai bea din când în când, dar dacă nu ar fi el, totul s-ar prăbuși, fiindcă singură nu prea poate face nimic prin gospodărie.

Partenerul mamei chiar i-a spus atunci Alinei că gata, el o să-și apere familia. De trei zile, în fiecare noapte stă în curte, cu becul stins, pe un scăunel într-un ascunziș cu fân, unde are o furcă și un cosor. „Daaar, nu! Faceți o prostie”, l-a întrerupt Alina. „Faceți pușcărie și cui rămâne doamna? Îl prindeți dacă intră și chemați poliția.”

---

Alina este ultima fiică dintr-o familie cu 11 copii. Părinții au locuit într-un sat din Puiești într-o perioadă când, spune mama ei, toată lumea trăia din cultivatul pământului și din animalele din ogradă. Când tatăl a devenit paznic la fabrica de rulmenți din Bârlad, s-au mutat în oraș, unde au continuat munca în curte și copiii s-au dus la școli mai bune. Aveau două-trei vaci, doi-trei porci, cal, un grajd imens și o mulțime de lucruri de făcut prin gospodărie. Când tatăl pleca în tură, îi spunea mamei ce avea de muncit fiecare copil. În fiecare seară, aveau de citit câte o secțiune din Psaltirea Vechiului Testament, iar de la slujba de duminică nu lipseau.

Când era mică, Alina visa să se facă medic pentru că îi plăceau biologia și chimia. Dar, la liceu, visul s-a oprit. Era la finalul anilor ’90, când tatăl fusese disponibilizat și-și pierduse serviciul, așa că nu aveau resurse pentru un copil la facultate. Alina își amintește că situația asta a revoltat-o, mai ales că prietena ei cea mai bună plecase la Facultatea de Psihologie la Iași.

Una dintre surorile mai mari, care-i făcea bucurii și-i cumpăra haine din salariul de centralistă la fabrica de rulmenți, a încurajat-o pe Alina să facă măcar postliceala sanitară la Vaslui. I-a picat ceva simplu la examen – definiția celulei – pe care și-o amintește și acum („unitatea structurală și funcțională a organismelor vii”) – și a luat printre primii. Alina spune că Dumnezeu a făcut în așa fel încât să stea gratuit în gazdă la Vaslui, la o fină de-ale mamei, care în trecut stătuse la ei în Bârlad. Așa că ajutorul dat de familia Alinei s-a întors înapoi. I-a plăcut mult școala, mai puțin orele de practică la Pediatrie; o durea sufletul de bebelușii abandonați și le judeca părinții fiindcă nu înțelegea cum pot face asta. Și ea, și colegele ei îi luau mereu în brațe pe micuți, deși infirmierele le certau că „îi învață cu luatul în brațe”.

Pe la mijlocul celor trei ani de postliceală, Alina s-a gândit să renunțe. Iubitul ei, pe care-l cunoscuse în vacanțele de vară din Puiești, unde locuiseră și părinții ei, îi spunea că la ce folos. El avea o afacere în sat – un bar-alimentară care mergea bine și de care se puteau ocupa împreună. La ce să se chinuiască cu școala? Femeia la care stătea în gazdă a sfătuit-o să nu renunțe pentru că nu se știe când îi va trebui. După ce a terminat școala, s-a mutat totuși la țară, cu băiatul de care era îndrăgostită. Mama ei a plâns când a auzit vestea, fiindcă nu era sigură că decizia e una bună.

S-au căsătorit și, după o vreme, Alina a născut un băiețel.

Muncea de dimineața până seara. Se ocupa și de magazinul de peste drum de casă; ba spăla o rufă, ba alăpta copilul, ba se ducea să vândă biscuiți. Un timp i s-a părut că atât poate cere de la viața la țară. Avea 25 de ani când s-a angajat ca asistentă în cabinetul medicului de familie. Era o doamnă doctor severă, care nu permitea întârzierile, dar care a învățat-o disciplină când nu prea știa cu ce se mănâncă munca. A prins încredere în acel an, când a și ajutat singură o femeie să nască. Într-o noapte, o gravidă în travaliu și o altă femeie din sat au intrat în cabinet. Doctorița nu era. Alina a chemat salvarea, dar cum femeia era la a opta naștere n-a durat mult și a născut. Cu emoții mari, a reușit să taie cordonul, să șteargă bebelușul și apoi să-l ia în brațe. Când copilul a început să plângă, i-au dat și ei lacrimile. Fetița de atunci are 14 ani și anul trecut a încercat să se sinucidă după niște tensiuni în familie. Tocmai a abandonat școala. E acum în lista de vulnerabili a Alinei.

---

Alina se duce săptămânal pe teren prin sate. Nu are zile predestinate pentru vizite, pentru că nu știe când poate ajunge. Mașina primăriei, pe care de obicei o conduce șoferul, nu-i e mereu disponibilă. E Loganul Break care miroase năucitor a motorină, pentru că transportă canistrele cu care primăria își alimentează utilajele. În alte dăți o folosesc pentru a transporta pacienți – ca atunci când l-au adus la spital pe bătrânul cu o plagă adâncă pe spate, după ce operația recentă de coloană i-a plesnit. Uneori, mașina mai transportă și morți – oameni din comună care au decedat la spital și trebuie îngropați.

Din când în când, Alina o mai cere viceprimarului, cum a făcut și în zilele în care am însoțit-o pe teren, fiindcă șoferul Loganului era ocupat să conducă microbuzul școlar. „Să n-o boțești”, i-a spus râzând viceprimarul, iar ea se tot întreabă ce e cu atâta glumă pe seama ei, că doar nu o fi un Mercedes. Alina o scoate din parcarea primăriei sub privirile evaluatoare ale bărbaților și în sate o parchează în fața școlilor sau magazinelor, ca să n-o urce pe dealuri noroioase, unde adesea stau cocoțate casele din lut ale celor mai vulnerabili dintre săteni. În Puiești, 237 de familii iau ajutor social – 140 de lei pentru fiecare copil sau adult –, pentru că altfel n-ar avea din ce să trăiască.

Pentru că a oprit în fața școlii dintr-un sat, am făcut acolo un popas. Una dintre învățătoare le-a rugat pe Alina și colega ei să intre să verifice dacă elevii au „musafiri nepoftiți” în păr. Într-una din clase era frig, copiii erau îmbrăcați în geci și învățătoarea, o femeie de 20 și ceva de ani, era în cămașă. Stătea la o catedră bine aranjată, cu față de masă roz, lângă care ținea aproape un calorifer electric.

„Acolo să căutați, că am emoții”, i-a spus Alinei, arătându-i ultima bancă cu două fetițe.

Păduchii sunt o problemă în unele sate și Alina le dă șampoane părinților care nu-și permit. De data asta în școală nu erau păduchi. La ieșire, Alina a făcut cu învățătoarea un inventar ad-hoc al copiilor care în ultimele săptămâni au chiulit de la ore.

Ne-am continuat drumul spre Veronica, una dintre mamele ai căror copii – de patru și șase ani – erau acasă. Femeia i-a spus că nu s-a trezit la timp și cei mici au pierdut microbuzul școlar care-i ia dimineața la opt fără zece să-i ducă la grădinița din satul vecin. Veronica nu are serviciu, are grijă de casa în care locuiește cu socrul și bărbatul ei, care vine seara de la muncă. E mereu scandal în curtea lor: bărbatul își lovește tatăl, socrul îi vorbește ei urât. [Veronica este un pseudonim pentru a-i proteja identitatea.]

De când a cunoscut-o, Alina bănuiește că femeia are retard mental și de-asta îi e greu să aibă grijă de copii sau să-i pregătească pentru școală. Ar vrea să o interneze pentru un control psihiatric la Bârlad, evaluare care i-ar putea oferi și o indemnizație de handicap, dar nu reușește să-i convingă soțul. Bărbatul spune că n-are nevoie de bani. Fără ajutorul cuiva care să stea cu cei mici câteva zile, femeia nu se poate interna.

A fost greu ca Alina să aibă o conversație cu Veronica pentru că în discuții interveneau continuu socrul și, mai apoi, cumnata. Cu toții o judecau pe Veronica. Că ai ei copii vorbesc urât, că bea prea multe cafele 3–în–1, că stă la magazin, că umblă prin sat. Ea când râdea, când era serioasă. Alina a pus capăt discuțiilor și le-a spus:

― Fata asta nu poate. Eu am văzut „n” cazuri; nu o ajută nici creierul, nici organismul. Știți ceva, haideți să nu o mai judecăm atâta. Din 200 de lucruri rele, chiar nu face unul bun?

Veronica s-a plâns și ea Alinei: că i-ar trebui mașină de spălat, că bărbatul nu o ajută cu nimic în casă, că „mai bine nu mă mai lua [bărbatul]”.

― Ai doi copii, doar înainte poți să mergi, înapoi nu, i-a spus Alina. Să nu te bată. În momentul în care te bate, mă suni și îmi spui. Nu stai să te bată.

Femeia a zâmbit și-a aplecat capul în semn de da. Cumnata a intervenit rapid:

― Păi dacă o meriți!

Am întrebat-o ce înseamnă ca femeile să merite bătaie. „Dacă bărbatul spune «tu îmi faci treaba asta până ajung acasă» și dacă nu ai făcut-o, păi nu merită?”, mi-a spus. „Tu spălat – nu, mâncare – nu, măturat – nu, scuturat – nu. Dacă tu nu ai făcut treaba asta, când a venit diseară, atunci la mă-ta. Orice femeie trebuie să știe ce e rostul în gospodărie.”

Alinei nu i-a plăcut deloc ce a auzit. A înfuriat-o pe moment și s-a întrebat dacă acea femeie, care e mamă, i-ar vorbi la fel fetei sale, așa cum îi vorbește Veronicăi. Mai știe și că o femeie poate să facă treabă de dimineața până seara, căci dacă bărbatul e pus pe scandal, îl va face oricum.

Are multe familii în care probleme de sănătate mintală se împletesc cu sărăcia, alcoolul, violența domestică și neglijarea copiilor. Când a început asistența medicală comunitară, habar nu avea cine sunt oamenii de care va avea grijă. Auzise că sunt marginalizați și credea că e vorba de casele de la periferia comunei. Apoi a învățat că „acest cuvânt e mult mai amplu și profund decât ce e în dicționar”.

Chiar din primul an de muncă a fost nevoită să ia și copii din familii. Catagrafia populația, adică mergea din casă în casă să inventarieze fiecare familie, dacă și ce probleme și nevoi au. Așa a găsit-o pe mama alcoolică de care nu prea se apropia nimeni. I-a câștigat încrederea și a început să o viziteze des și să o convingă să nu mai bea, mai ales că era și însărcinată. După ce a născut, bea atât de mult că nici nu se putea ține pe picioare și-n niciun caz să aibă grijă de bebeluș. Băiatul mare i-a povestit amuzat Alinei că o mulgea ca să-l hrănească pe cel mic. Alina a anunțat direcția de asistență socială și copiii au fost crescuți în sistemul de protecție; cel mare chiar a vizitat-o recent pe Alina să o întrebe cum și-ar putea regăsi fratele, iar ea l-a îndrumat spre un contact din Bârlad.

Recent, unei mame cu diagnostic de retard mental i-a luat fiicele de cinci și nouă ani. Bărbatul ei era în închisoare pentru că-și violase nepoata. Femeia i-a promis Alinei că va avea grijă de ele alături de un alt bărbat, și el cu retard, cu care între timp începuse o relație. Dar într-o vizită de monitorizare i-a găsit pe toți locuind în ceva ce nu-i poate spune altfel decât „grajd”. Nu i-a fost deloc ușor când mama o suna noaptea și-i plângea în telefon, cerându-i fetele înapoi. Ultimul lucru pe care și-l dorește e să ia copii din familie, dar știe, după ani de experiență, că în unele cazuri e ultima soluție. Acum se gândește altfel la bebelușii abandonați în secția de Pediatrie, fiindcă știe că uneori celor mici le e mai bine în centre sau la asistenți maternali decât în familii care nu au ce să le ofere.

Până și ea, care are doi copii de 12 și 16 ani, se întreabă dacă ar fi putut să fie o mamă mai bună. Regretă uneori că nu a stat mai mult cu ei când erau mici, mai ales când vede cu câtă grijă și dragoste își cresc copiii nepoatele ei. Pe când erau mici, ea nu avea job stabil; a lucrat și câte o lună la căpșuni în Germania și i-a mai lăsat cu bunicii. Recuperează acum și-i îmbrățișează ori de câte ori simte. Dar într-o familie unde violența se împletește cu sărăcia și alcoolul, nici nu e loc de așa ceva. „Când le vorbești de armonie, dragoste, apreciere, compasiune, zic că cuvintele astea sunt din franceză, din engleză.”

Visează la o școală a părinților – un centru comunitar poate – unde familiile să învețe cum să le vorbească copiilor și cum să-i ajute la școală. Un loc unde să vină zilnic și să mănânce împreună cu copiii un prânz cald. Și-ar dori uneori ca ajutorul social să vină la pachet cu obligația de a participa la o astfel de școală sau cu cea de a crește o vacă în curte sau de a cultiva pătrunjel sau morcovi – lucruri din care s-ar putea întreține. Sunt familii cu suișuri și coborâșuri. Unii reușesc să găsească de muncă, să-și ducă copiii la școală, apoi se întâmplă ceva și dau înapoi. În golul acela ar trebui să intervină asistentul medical comunitar, spune Alina, să-i sfătuiască: „Hei, vezi că poți să ajungi înapoi de unde ai căzut. Măcar acolo, dacă nu chiar să te ridici mai sus decât nivelul respectiv”.

Ionuț Brătianu, coordonatorul Centrului de primire în regim de urgență pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat din Bârlad, este cel cu care Alina colaborează. Ea spune că Brătianu are dăruirea de a-i învăța pe oameni. El i-a explicat cum să facă primele anchete sociale, cum să fie atentă la eticheta de „retard mental” pe care o punea oamenilor care nu au încă oficial un diagnostic. Brătianu este psiholog și conduce Centrul din clădirea fostului orfelinat, în care a crescut și el. Spune că munca asistentului medical comunitar e esențială în sate, unde adesea copiii sunt invizibili și cineva trebuie să le vadă nevoile. Brătianu spune că problema copiilor abuzați sau neglijați nu e tipică Vasluiului, ci mai degrabă sărăciei, o sărăcie care produce și sărăcie emoțională, pentru că „părinții nu percep violența ca ceva grav, fiindcă vin cu violență din copilăria lor și recunosc greu sau deloc că au ei înșiși nevoie de ajutor”.

În ultimii ani, România a crescut economic, doar că inegal. Cele mai multe oportunități de creștere economică s-au dus către orașele mari. Locuitorii de aici au prins oportunitățile și au muncit ca să le fructifice și s-au simțit mândri că au reușit. În schimb, despre ceilalți, la care oportunitățile nu au ajuns, s-a spus că sunt leneși, că nu au vrut să muncească și că își merită soarta, spune sociologul Dani Sandu. E și cazul județelor Vaslui sau Teleorman, care au fost sărace mult timp, iar oamenii le pun ușor etichete negative, spunând că alcoolismul, violența sau chiar corupția sunt cauze ale sărăciei, când de fapt sunt efecte.

---

Când era copil, Alina nu a văzut partea săracă a Puieștiului. Mama ei spune că toată lumea trăia din agricultură. Dar după Revoluție multe s-au schimbat. Unii și-au vândut pământurile, alții s-au lăsat de școală. Multora le-a fost greu să-și găsească de muncă. Iar problemele grave care au apărut – de la boli, la dizabilități intelectuale, la alcoolism sau sarcini la minore – au fost tot mai greu de rezolvat în cătune la zeci de kilometri de spitalele din orașe.

Nici înainte de Revoluție sătenii nu ajungeau ușor la medic. Pe atunci existau însă în comunități moașe și asistente de ocrotire a copilului care ofereau îngrijiri medicale primare, vitale într-o perioadă din comunism când natalitatea era mare și din cauza interzicerii avorturilor. După anii ’90, profesiile astea au dispărut treptat. A apărut medicul de familie, care îngrijește însă doar persoanele asigurate (excepție fac copiii și gravidele). Poate avea în lista de pacienți și oameni care nu sunt asigurați – majoritatea celor din Puiești –, dar asta înseamnă voluntariat pentru un medic de familie. De aceea era nevoie de o politică publică de sănătate care să ajute familiile vulnerabile, motiv pentru care Ministerul Sănătății a creat, printr-un program pilot, în 2002, profesia de asistent medical comunitar în mediul rural.

Programul s-a transformat într-o lege și, din 2008, primăriile pot angaja asistenți care sunt plătiți din bugetul ministerului Sănătății. (De doi ani pot fi plătiți și direct de primării, dacă acestea au buget.) Lidia Onofrei, coordonatoarea națională a activității de asistență medicală comunitară din Ministerul Sănătății, spune că primăriile și-ar dori să aibă asistenți mai mulți; are în prezent peste 800 de cereri de angajare cărora nu le poate da curs. Asta pentru că, din septembrie 2016, guvernul nu a mai finanțat posturi de asistenți medicali comunitari de la bugetul de stat. (Ultimele angajări – peste 60 – au fost făcute printr-un program pe fonduri europene, și prin câteva primării care au găsit bani în bugetele proprii.)

În județul Vaslui sunt 65 de asistenți, care au grijă de familii vulnerabile din sate și din orașe. Un asistent ar trebui să aibă în grijă 500 de persoane, dar adesea are grijă de 2.000, cum face și Alina. E nevoie de mai mulți pe teren, dar și de mai multe resurse, fiindcă dacă primăriile nu oferă transport (deși sunt responsabile s-o facă) e aproape imposibil să-și facă vizitele de teren în sate pe care nu le pot parcurge pe jos. Unii asistenți primesc transport sau decontarea benzinei, alții nu, în funcție de cât de bine se înțeleg cu primarul sau cât de mult înțelege primarul rolul lor în comunitate.

Ofelia Pais lucrează la Direcția de Sănătate Publică Vaslui și coordonează munca asistenților medicali comunitari încă de la început. Pais spune că trebuie să fii născut pentru meseria asta și de multe ori le zice femeilor cu care lucrează că dacă nu se regăsesc în munca lor mai bine își caută în altă parte. „[E important] să empatizeze cu beneficiarii, chiar înaintea cunoștințelor profesionale, pentru că pe astea le dobândești dacă vrei, dar partea asta de empatie nu ai cum s-o dobândești, te naști sau nu te naști.” Alina face cinste familiei de asistență medicală comunitară, adaugă Pais, iar asta se vede și din naveta zilnică pe care o face. „Nu sunt chiar puțini kilometri. Sigur și-ar fi găsit un job la spital, poate unde ar fi fost și mai bine plătită și ar fi lucrat în alte condiții și totuși a ales să rămână alături de acea comunitate.”

---

Alina parcurge cei 30 de kilometri din Bârlad la Puiești într-o jumătate de oră, într-o navetă cu mașinile altor colegi din primărie. Stă într-un cartier liniștit, cu străzi cu nume de arbori, chiar în casa în care a copilărit. În curtea care acum zeci de ani era plină de animale, frații ei care locuiesc în Italia și-au ridicat case. Șapte dintre frații și surorile ei muncesc în Germania și Italia. Tatăl lor a murit acum patru ani, iar Alina locuiește cu mama, copiii și o nepoată adolescentă în casa părintească pe care ea și una dintre surori au renovat-o. Mai sunt Pufi, un metis de teckel și pisicile Tomi și Negruț, care are trei picioare. De când copiii au crescut, Alina doarme cu mama, fiindcă e atât de firavă de nici n-o găsește prin pat și îi e drag să o simtă aproape. Fiica și nepoata au o cameră jos, iar băiatul una la mansardă. În zilele când vede prea multe lucruri grele pe teren, Alina se retrage sus, unde e mult mai liniște.

De cele mai multe ori nu are nevoie de o tranziție bine pregătită între muncă și acasă. Când ajunge, o întâmpină mama, care-i cunoaște toți „beneficiarii”, și chiar o întreabă de la o zi la alta cum s-a rezolvat un caz sau ce mai face cutare.

Bucătăria lor e caldă. Lumina vine dintr-o fereastră mare încadrată de o perdea imprimată cu buchețele de lavandă. Lucrurile stau la locul lor – de la căni la borcănașele de mirodenii – și toți ai casei se întâlnesc aici. Pe frigider are magneți din excursiile copiilor – fiica e într-o trupă de dansuri și călătorește des –, fotografii cu surori, frați și unii dintre cei 22 de nepoți și strănepoți, și icoane.

Bucătăria e locul în care Alina își petrece serile când pregătește cina – paste cu parmezan de la sora din Italia –, dar și sâmbetele când gătește ascultând slujbe de priveghere pe YouTube. Face mâncare pentru mai multe zile – borș, chiftele, șnițele – pentru toți ai casei, dar și pentru mătușa pe care o are în grijă. Seara mai citește din Psaltirea pe care și-a luat-o de la mânăstirea Slătioara din Suceava chiar vara asta, înainte să facă 39 de ani. Acum înțelege altfel Psalmii lui David, pe care-i citea mai mult obligată când era mică. Toți facem păcate, spune textul, dar oricând ne putem îndrepta.

S-a mutat în oraș la părinți în 2009, când s-a despărțit de soț. La început a fost o palmă, pentru că ea a uitat o cutie de icre în torpedoul mașinii. Și-a spus că nu acceptă așa ceva, fiindcă în familia în care a crescut nu exista violența. Dar i-a fost rușine să le spună părinților. Soacra, care știa de conflict, a încurajat-o să nu renunțe la relație, că așa e viața, că așa se trăiește la țară, că așa sunt bărbații, că așa trebuie.

Erau tensiuni, palme și îmbrânceli când el bea și puține zile în care ea nu plângea și pe care le marca în calendar. Simțea că invidia luase locul iubirii când primea reproșuri legate de muncă – „îți spune lumea săru’mâna și eu sunt un prost” – sau când soțul îi cerea socoteală că a cumpărat un set nou de pahare.

Parte din munca ei a fost să se ducă la cursuri despre violența domestică unde și-a dat seama că ce vedea pe teren semăna cu ce trăia și ea. „Credeam că sunt doar eu singura”, spune acum. „Nu-mi imaginam că suntem atât de multe, că suportăm niște oameni și acceptăm așa iubirea lor.” Uneori, spune povestea relației din care a plecat femeilor abuzate din sate. În felul ăsta ele înțeleg că și ea a trecut prin asta și se deschid mai ușor.

De multe ori, ajunge să le vorbească și femeii și bărbatului în același timp. Încearcă mai ales să prevină alte bătăi. Femeilor le spune că au două opțiuni: fie mai încearcă, fie pleacă. Le spune să aibă încredere în ele că pot reuși, să nu stea și să accepte umilințe, pentru că dor cel mai tare. Bărbaților le spune în primul rând că legea s-a schimbat și acum pot fi scoși din casă dacă mai lovesc. Apoi că e păcat să dai în cineva mai mic când tu ești cât ușa. „Cum se mai îndrăgește femeia aia de tine, cum se mai apropie de tine, cu ce drag îți mai pune o mâncare în farfurie, cum mai îngrijește copiii?”

---

A doua zi după ce a aflat de incidentul cu sprayul cu piper, Alina s-a dus la postul de poliție să întrebe de ce fata nu a primit ordin chiar în noaptea incidentului. Polițiștii de acolo i-au spus că nu ei fuseseră de serviciu în acea noapte. Și i-au mai zis că oricum femeia a mai renunțat la un ordin în trecut. Le înțelege frustrarea – și sentimentul că ar fi muncit degeaba –, căci uneori o simte și ea. Dar apoi îi vine al doilea gând. Gândul că în meseria de asistent comunitar, ca-n oricare alta unde ajuți oameni vulnerabili, trebuie să ajuți necondiționat. Le-a spus polițiștilor și atunci și le spune ori de câte ori poate: „Femeia asta poate să vină de 100 de ori să spună că a fost bătută, trebuie să reacționezi ca și cum i s-a întâmplat prima dată. Și care e problema ta că s-a întors din nou la bărbatul ei? Problema ta e să reacționezi la fiecare caz la fel, nu trebuie să analizezi tu «stai că e vorba despre cea care s-a mai întors de două ori și mă face pe mine să scriu 100 de hârtii»”.

De obicei, polițiștii îi răspund cam așa: „A, Alina, tu cu ideile tale”.

Fata nu a reușit să obțină un ordin de la instanță pentru că, i-a povestit Alinei, i s-a spus că nu poate proba dacă s-a întâmplat așa cum spune ea. La primărie a completat o cerere ca Alina să-i facă rost de copiile certificatelor de naștere ale copiilor. A decis să divorțeze și să locuiască la mama ei.

Nu sunt multe soluții la violență domestică când locuiești la țară. O scăpare e când femeia pleacă la muncă în străinătate. Dar și ăsta e motiv de conflict în cuplu, a observat Alina, fiindcă bărbații le reproșează că „sigur ți-ai găsit tu acolo pe unul”. Despărțirea de bărbat nu e ceva obișnuit, fiindcă tradiția îți spune că trebuie să ții casa și să rabzi. Și când alte lucruri sunt mai importante – ce muncești și ce pui pe masă – mentalitatea e ultimul lucru pe care-l schimbi. De-asta Alina se simte cam legată de mâini și de picioare și că mai mult vorbește decât face ceva concret. Bătaia e doar violența vizibilă, dar știe că există și violență verbală și economică. Vede femei, mai ales între 40 și 60 de ani, mereu timorate, care cer permisiunea și să-și cumpere un tampon sau un dulce pentru copii. Femeile sunt casnice în mare parte și nu-și câștigă banii, așa că opțiunea plecării în alt sat sau oraș e dificilă. Crede că o soluție ar fi tot educația: un curs unde să învățăm din liceu ce înseamnă să fii femeie și bărbat, ce este respectul într-o relație. Și apoi mai mulți asistenți comunitari care să fie acolo să vorbească și cu unii și cu alții, mai des decât apucă să facă ea.

Până acolo însă, important e să prevină o tragedie. S-a întâmplat într-o comună la câțiva zeci de kilometri depărtare de Puiești, chiar în săptămâna în care am mers pe teren cu Alina. Un bărbat și-a înjunghiat mortal soția care tocmai se întorsese de la muncă din Spania pentru o vacanță. Ziarul local a scris că bărbatul băuse și era gelos pentru că i-ar fi zărit o brățară nouă de aur.

 „Femeile sunt maltratate de către soți, copiii de către tați, pe fondul consumului de alcool, al violenței, abandonului emoțional”, mi-a spus subcomisarul Mihai Teacă, care conduce secția rurală nr. 8, din care face parte și postul de poliție din Puiești. Problema, spune Teacă, e că polițiștii nu găsesc probe ca să emită ordin provizoriu de protecție. Vecinii nu vorbesc și sunt femei care refuză ordinul de frică. Recunoaște că cele mai multe cazuri de violență care ajung la Poliție sunt în familie. Iar cifrele Poliției pentru numărul de loviri și alte violențe în familie nu sunt mici și sunt doar cele raportate. În 2018, spre exemplu, au avut loc 1.081 de loviri în Vaslui, din care 70% s-au întâmplat în mediul rural. Raportate la suta de mii de locuitori, cazurile sunt de patru ori mai mari decât în Călărași, un alt județ cu comunități vulnerabile, și de două ori mai mari decât în Vâlcea, care are un număr similar de locuitori. Când l-am întrebat pe Teacă dacă au fost recent crime în familie în zona sa, mi-a spus că oricând e posibil. „Stăm pe un butoi de pulbere.”

---

Familia cu gemeni e printre cele mai recente cazuri ale Alinei. Mama, o femeie micuță, a născut acum aproape un an, într-o noapte când era singură acasă. Abia a apucat să-și trimită fetița de șase ani prin vecini să sune la salvare. Au una dintre cele mai ordonate curți în care am intrat, în care până și fiecare jucărie e pusă într-un loc special. Într-o cămăruță întunecată sunt înghesuite două divane și o sobă care duduie. Aici stau părinții, fetița și bebelușii. Familia asta e printre puținele din comună care nu are curent electric. De câteva săptămâni, Alina încearcă împreună cu alți oameni din primărie să-i branșeze, dar e complicat, fiindcă nu au acte de proprietate pe casa care a fost a bunicului.

Femeia ne-a spus mândră că s-a trezit la cinci dimineața ca să facă focul. Alina și colega ei s-au apropiat de bebelușii care stăteau rezemați de perne și Alina a văzut că cei mici au body-urile murdare. Simțind miros de acru, i-a spus mamei să le spele hainele. Apoi, i-a dat niște biberoane și câteva hăinuțe din sacul cu donații pe care-l ține în sala de protocol a primăriei.

Meseria de asistent medical comunitar trebuie făcută și cu fermitate, crede Alina. Sunt momente când trebuie să le spui oamenilor ce să facă, cum să se poarte cu copiii, cum să țină curtea curată, ce acte să aducă ca să obțină subvenție pentru lemne. Cu blândețe când ai de-a face cu copii, chiar dacă îi cauți de păduchi sau le dai o îmbrățișare după ce-i duci în alt loc decât acasă. Dar și cu răbdare pentru oameni. Iar răbdarea asta o înveți mai greu. Alina a avut momente când un bărbat în casa căruia a fost pe teren a înjurat-o și a scos-o afară. Era beat și a doua zi a venit la Primărie să-și ceară scuze.

Crede că e „aleasă” să facă meseria asta pentru că empatizează cu oamenii și se pune rapid în locul lor, și când e vorba de o femeie care trece prin violență domestică, și când e vorba de un bătrân care nu are pe nimeni. Nu se întreabă de ce alții nu reușesc și știe că fiecare avem o limită. Poate a ajutat-o și credința în Dumnezeu, spune ea. Poate și ieșirea dintr-o relație abuzivă, sau pur și simplu a contat că-i place pe teren mai mult decât la birou. („E o meserie care se face cu sufletul.”)

La cabinetul de familie s-ar fi plictisit, pentru că era multă „scriptologie” și n-ar fi apucat să vorbească așa des cu oamenii. Știe sigur că a făcut ceva bun când cei de care are grijă îi povestesc ce li se întâmplă sau când îi spun simplu „Alina”, nu „doamna Alina” și în niciun caz „doamna de la primărie”. Mai sunt și momente de epuizare când încurcă detalii din cazuri sau când telefonul sună atât de des că nu-i mai vine să răspundă. Dar a găsit și aici soluția – își schimbă adesea soneria cu melodii care-i plac, de la Lara Fabian sau Céline Dion. Se întristează când vede că o femeie e iar vânătă sau niște copii au din nou păduchi și se întreabă dacă nu cumva e vinovată, poate nu are pregătirea necesară, poate nu a făcut pașii corecți. Și-ar dori să facă mai multe cursuri și chiar se gândește și dacă ar fi timpul să se apuce de Facultatea de Asistență Socială.

E mulțumită de ce a realizat: că are un salariu bun – 3.100 de lei în mână – și-i place munca ei, dar și echipa de la primărie, unde găsește sprijin; că muncește în România și nu în afară, ca mulți dintre frații ei; că e aproape de mama, care-i spune adesea ce mult i-ar fi plăcut și ei să se ducă la serviciu; că băiatul și fata învață bine și tot ce-și dorește pentru ei e să fie oameni buni, nu bogați.

Se gândește și la unele soluții care să-i ajute munca.

Un centru comunitar unde să lucreze un psiholog și un jurist. Sigur, știe și ea să completeze cereri de divorț și a mai făcut-o, dar n-ar fi bine să aibă un specialist, care poate rezolva și altele, inclusiv cum branșezi la curent electric pe cineva care nu are acte la casă?

O echipă mai mare de asistenți comunitari, care să meargă prin sate să vorbească cu oamenii, să-i motiveze să ia decizii mai bune în viață. S-a bucurat când i-a venit în birou colega mediatoare sanitară, fiindcă știe cât de mult s-a rugat la Dumnezeu să-i mai aducă pe cineva.

O mașină cu care să facă teren; dar pe asta o va rezolva anul viitor, când își va cumpăra una la mâna a doua, pe care o va folosi nu doar pentru navetă, ci și pentru mers prin sate. Încă nu a decis dacă o va cumpăra cu bani dintr-o lună de cules de castraveți în Germania la vară sau dacă mai face un credit.

Ca alți asistenți medicali comunitari, așteaptă și unele soluții pe care autoritățile deja le-au promis. Legea asistenței medicale comunitare s-a schimbat și acum include și posibilitatea ca și moașele să lucreze în comunități vulnerabile, având grijă de femeile însărcinate. Primăriile pot avea centre comunitare integrate în care să lucreze asistenți ca Alina, mediatori sanitari, moașe sau psihologi, astfel încât cazurile să fie rezolvate mai ușor fiindcă problemele de sănătate, educație sau violență se întretaie.

Tot o promisiune pentru anul viitor e și că asistenții își vor putea înregistra cazurile într-o aplicație online și vor scăpa de registrele din caietele studențești, pe care Alina le completează în zilele când nu face teren.

---

Ultima casă pe care am vizitat-o a fost cea a familiei Cucu, la care Alina a ținut să mergem pentru că aici am fost și acum cinci ani, după ce bărbatul era cât pe ce să-și omoare soția în bătaie. El a făcut închisoare, fiind condamnat pentru lovire și pentru încălcarea ordinului de protecție. A ieșit din pușcărie după trei ani și s-a întors acasă. Stă mai rar prin sat fiindcă și-a găsit de lucru în construcții la București. Și el, și ea beau, și de aici pornesc conflicte. Sunt oameni între 40 și 50 de ani și au nouă copii împreună, dintre care cea mică are șase ani. Mulți au plecat de acasă sau sunt în sistemul de protecție. Fiica cea mare, care a și sunat la 112 acum cinci ani, locuiește într-un oraș din vestul țării.

După ce am urcat un delușor noroios, am intrat în curtea unde femeia uscățivă întindea pe sârmă un maiou alb bărbătesc. Lângă ea stătea mezina familiei, care i-a zâmbit din prima Alinei, semn că o cunoaște. Din casă a ieșit și bărbatul, care i-a spus Alinei că mai are un pic și se mărită fetița:

― Mie îmi spui? Cum să se mărite?

― E greu cu ea, îi răspunde bărbatul.

― De ce e greu cu ea? E încăpățânată?

― E prea deșteaptă, răspunde el râzând.

― Foarte bine, îi spune Alina fetiței, tu să le dai clasă la toți!

Cea mică a râs înfundat și s-a dezmierdat când Alina i-a atins obrăjorii. Bărbatul i-a arătat Alinei o parte din curte unde fusese groapa în care s-au ascuns copiii de frica lui.

― Asta-i groapă? Futu-i mama ei de treabă!

Au trecut anii, ne spune bărbatul, explicându-ne că nu a fost adevărat că au făcut copiii groapa. Alina l-a întrerupt:

― Indiferent că a fost adevărat, că nu a fost, singurul lucru adevărat a fost că mai avea un pic și era moartă, îi făceai de șapte ani dacă nu o duceam la spital.

Discuții cu bărbați care și-au lovit femeile și au rămas împreună cu ele sunt prezente mereu în lumea în care Alina își face munca. Ba chiar crede că e important că ajunge și la ei. Îi înțelege pe bărbații care spun că au greșit, că au băut și promit că nu vor mai face, pentru că poate acolo mai e un dram de speranță. Dar nici nu vrea să-i audă pe cei care-i spun „mai rău trebuia să-i fac” sau „să mulțumească că a scăpat doar așa”.

Acum cinci ani oamenii din sat o bârfeau pe femeie pentru că „și-a băgat bărbatul în închisoare”, spune Alina, dar acum cazul a devenit un fel de exemplu pentru unii bărbații din sat, care știu că pot ajunge și ei la pușcărie. Știe că asta nu înseamnă că nu mai ridică nimeni palma sau nu le mai vorbește urât femeilor. Crede că e bine acum că soțul muncește departe de casă, e bine că mama pare apropiată de copii și-i trimite la școală. Dar Alina nu crede că problemele familiei Cucu s-au încheiat. Spre exemplu, unul dintre băieții mari i-a povestit că s-a despărțit de prietena lui, căruia i-a spus că o omoară dacă-l mai înjură. „Nu mai zi așa”, i-a spus Alina, și apoi l-a sfătuit să-și construiască și el o casă pe terenul gol din curte, că asta ar trebui să facă înainte de însurătoare.

Are de gând să-i mai viziteze, să se asigure că cei mici se duc la școală, că femeia e cât de cât bine.  

― Bine, v-am lăsat!, le-a spus.

Cea mică a strigat tare după ea, până am coborât panta spre drum.

― Paaaaa, Alinaaaaaa!