Viitorul Planetei nu trebuie să-ți apese greu pe umeri

Inbox-ul mă anunță că încălzirea globală determină puii de păsări să iasă mai devreme din ouă și că oceanul planetar a crescut, în 28 de ani, cu 144 de milioane de piscine olimpice pline cu apă. Un site de știri despre mediu publică un articol cu titlul: „Temperaturi de 50 de grade Celsius în India și Pakistan: «Trăim în iad»”. Pe messenger mă așteaptă o știre de la un amic care spune că emisiile de gaze cu efect de seră din Europa au depășit valorile de dinainte de pandemie, după doi ani de scădere. Pe un grup de Facebook cineva atrage atenția că 1.700 de tone de cărbune rusesc s-au scufundat în portul Constanța și că, totuși, autoritățile nu iau în calcul să renunțăm la dependența de combustibili fosili.

Patru ani am scris zilnic știri despre mediu. Prea puține erau pozitive, cele mai multe erau despre dezastre, decizii proaste de politici publice, studii îngrijorătoare, poluare. Pe măsură ce căutam informațiile, le asimilam și le transformam în dureri de stomac, în noduri în gât, în lacrimi ce se rostogoleau pe tastatură. Eram speriată, furioasă și uimită de cum pot oamenii să-și vadă liniștiți de activități când se apropie sfârșitul lumii.

Mă simțeam vinovată că nu am un stil de viață cu un impact minim asupra mediului, cum par să aibă vloggerițele care își prezintă borcănașul cu deșeuri adunate într-o lună – eu și soțul meu producem un portbagaj de mașină mică în timpul ăsta. Observam cum încolțea un sentiment de neputință când cunoscuții mă întrebau unde să ducă reciclabilele colectate separat, cui să i se plângă de gunoaiele din fața blocului, cum să-și educe părinții să fie mai atenți cu mediul. 

Iar criticul meu interior a găsit o modalitate nouă prin care să-mi transmită că nu fac nicio diferență. Că nu contează că refuz punga la magazin, că sting lumina când ies din cameră și opresc apa în timp ce mă spăl pe dinți, că port mereu cu mine sticla din oțel inoxidabil, că improvizez o trusă pentru călătorii din recipiente pe care le am acasă, că spăl ambalajele înainte să le predau la centrele de colectare, că strâng uleiul folosit, hainele vechi, bucățelele de hârtie, pungile cu zip. Că mă gândesc de o sută de ori înainte să cumpăr ceva: sigur am nevoie de asta?

Când trăiești cu eco-anxietate, pașii mici contează

Ce am experimentat eu se numește eco-anxietate, iar Asociația Americană de Psihologie a definit-o în 2017 ca „o teamă cronică de moartea mediului înconjurător”. Deși medicii nu consideră că este o afecțiune ce poate fi încadrată sub un anumit diagnostic, Colegiul Psihiatrilor din Regatul Unit spune că este o varietate de trăiri și emoții pe care oamenii le simt când aud vești proaste despre mediul înconjurător. 

M-am întrebat cum fac cei care au astfel de probleme existențiale ca să fie funcționali și să nu rămână blocați în mintea lor. Care-i calea de mijloc dacă vrei să protejezi mediul, dar și să te bucuri de viață?

Un studiu global publicat toamna trecută atrăgea atenția că aproape 60% dintre tineri (16-25 de ani) sunt îngrijorați sau extrem de îngrijorați de problemele de mediu. 75% din 10.000 de tineri din 10 țări spuneau că viitorul este înfricoșător, iar mare parte dintre cei chestionați erau anxioși, furioși, disperați, triști și rușinați.

„Nu știu de ce n-ajunge anxietatea obișnuită. Musai să fie una nouă?”, se întreabă în cartea Oameni anxioși, de Fredrik Backman, o mamă a cărei fiică suferă de anxietate climatică și nu vrea să aibă copii pentru că Pământul e suprapopulat. 

După ce am regăsit aceste trăiri în discuțiile cu prietenii și cunoscuții, am făcut un formular cu întrebări legate de eco-anxietate, în speranța că o să găsesc un personaj prin care să spun povestea asta. Am primit peste 100 de răspunsuri. Dintr-odată, eco-anxietatea nu mai era ceva despre care vorbeau cercetătorii străini. Era chiar în curtea noastră. 

Și oamenii din celulele tabelului meu Excel trec prin aceleași stări ca tinerii din studiul global. Oameni care colectează separat, aleg mijloacele de transport în comun, evită carnea și produsele ambalate în plastic sau cumpără bunuri doar dacă au cu adevărat nevoie și-au recunoscut sentimentele de inutilitate și de insuficiență. „Eforturile sunt ca în povestea Meșterului Manole: ce construim azi, se năruie mâine”, scria Ana Maria. Unii visează apocalipse climatice, în care florile devin cenușă, cerul este acoperit de nori radioactivi, iar cercetătorul naturalist David Attenborough îi îndeamnă la resemnare, căci lumea se va sfârși curând. Alții își mustră prietenii care risipesc apa sau mâncarea, cu riscul de a strica relațiile. Subiectul schimbărilor climatice se strecoară chiar și în discuțiile de la petreceri, iar degetele se îndreaptă acuzator spre guvernele și companiile care ar putea să facă mult mai multe eforturi. 

Deliana, de exemplu, simte zilnic că înoată în amonte, pentru că schimbarea în bine se întâmplă prea încet, și că nu are suficiente pârghii să stimuleze o modificare colectivă a obiceiurilor. Deși le dă dreptate vocilor care spun că marile corporații sunt cele care cauzează încălzirea globală, crede că efortul trebuie să se întâmple colectiv, dar și individual. Că această lehamite pe care o citește în oamenii din jurul ei este doar un discurs toxic, care descurajează acțiunea colectivă.

„Dacă fiecare s-ar gândi că ce face este inutil, atunci chiar ar fi”, crede Cosmin. Iar Monica a scris: „Ține de fiecare să facă ce și cât vrea, în bula lui, pentru a-și crea o bulă curată. Nu poți să înfrunți întreaga lume de unul singur.”  

Ca să nu rămână blocați în mintea lor, unii apelează la terapie, alții discută cu apropiații. Unii fac voluntariat, reduc consumul, plantează copaci în cartier, alții meditează, se roagă, închid televizorul și deschid romane. Cineva și-a ales un job într-o asociație care luptă împotriva schimbărilor climatice, altcineva a acceptat pur și simplu realitatea: „Un om nu poate schimba toată planeta.” Pe mulți, îi ajută concentrarea pe pașii mici și pe prezent și timpul petrecut afară. 

„Încerc să mă bucur de natură chiar și în București”, a scris Anca. „Grădinăresc și mă bucur că roșiile mele cresc chiar și în sunetul claxoanelor de la Dristor.” 

Cum ne putem liniști criticul intern

„Nu trebuie și nici nu poți să salvezi singură Planeta. Sunt și știri pozitive, nu doar că pădurile ard și oceanele sunt pline de plastic”, mi-a tot repetat terapeuta. Au fost dăți în care m-am topit pe canapeaua din cabinetul ei, măcinată de gândul că nu fac suficient să protejez mediul, speriată de ce-o să vină peste noi.

Eram curioasă, totuși, cum se vede eco-anxietatea din cabinetele altor specialiști. 

Roxana Nicolau, psiholog clinician și psihoterapeut la Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie spune că 15% dintre clienții ei au adus în discuții și îngrijorarea privind viitorul Planetei. Cei mai mulți sunt adolescenți, iar numărul cazurilor va crește, crede ea, pentru că protejarea mediului este o valoare de bază pentru noile generații. „Fenomenul de contagiune este mult mai puternic între adolescenți decât în rândul adulților”, spune. „Acolo unde sunt doi, trei adolescenți anxioși privind mediul, șansele să mai apară câțiva sunt foarte mari.”

Sunt predispuși la eco-anxietate cei care tind să se îngrijoreze repede și exagerat în privința unor posibile pericole, care petrec mult timp gândindu-se la această amenințare, dar fără să acționeze, care sunt exagerat de responsabili, care au probleme în a-și gestiona emoțiile și au un simț al proporțiilor afectat. Vulnerabili sunt și cei pesimiști, care se agață în special de informațiile negative și alarmante, dar și cei care au un critic intern puternic dezvoltat de școală, de societate, de familie. 

„Dacă îmi este greu să mă relaxez la finalul zilei că poate n-am făcut suficient, cel mai probabil este o problemă cu acest critic intern,” spune Roxana. „El nu termină niciodată treaba. Dar nu zice nimeni că toți luptătorii pentru un climat mai bun trebuie să fie epuizați și obosiți. Ba din contră.”

Energie și optimism în cercetare

Dacă pentru noi, care putem decide când să intrăm în contact cu informații legate de problemele de mediu, viitorul Planetei poate fi înspăimântător, ce simt cei care lucrează în acest domeniu? Cum își fac jobul fără să rămână blocați?

Sorin Cebotari este cercetător în domeniul dezvoltării sustenabile și fondatorul proiectului InfoClima, o rețea de cercetători români care explică știința din spatele schimbărilor climatice. Când lucrezi în cercetare, mi-a explicat, nu trebuie să fii implicat emoțional, pentru că vei influența citirea datelor și formularea întrebărilor din chestionare, în așa fel încât ele să-ți spună ce vrei tu să auzi. A recunoscut că uneori se simte frustrat de gestionarea greșită a resurselor la nivel mondial, în ciuda dovezilor științifice care propun alte soluții. Îngrijorat, speriat, însă, nu se simte: „Poate e vorba despre natura mea optimistă, dar încerc să mă bucur de veștile bune. Și fac abstracție de lucrurile astea mai mari decât mine pentru că altfel n-aș avea energie să merg mai departe”.  

Alexandru Stermin predă ecologie umană la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj – o materie care studiază relațiile dintre om și mediul înconjurător – și este și biolog. Când l-am sunat, se pregătea să plece într-o expediție în Brazilia unde urma să studieze o specie de găinușă de baltă care a intrigat lumea oamenilor de știință. Deși multe păsări au dispărut din cauza impactului antropic, ea s-a adaptat. Își face cuib din paie pentru suc și bucăți de plastic.

Alexandru are și momente în care este speriat, cum s-a întâmplat în 2018 când, într-o expediție în Siberia a ajuns în locuri în care pe hartă figura taiga – pădure formată în special din conifere -, dar în realitate era o pădure cu arbori scunzi: „Atât de tare s-a încălzit clima, încât taigaua s-a dus la nord”.

Dar are trei piloni pe care-și sprijină optimismul: tehnologia, care ne ajută deja să avem un impact mai mic asupra mediului, potențialul încetinirii activității – așa cum s-a întâmplat în primul an de pandemie, când se pare că am întârziat efectele schimbărilor climatice cu 15 ani -, și interesul crescut al oamenilor în legătură cu mediul, pe care îl vede și în excursiile pe care le organizează în natură cu adulți și copii. „Văd că oamenii sunt din ce în ce mai preocupați, că copiii iau atitudine, că se vorbește despre asta la grădiniță. Asta mă liniștește pentru că am impresia, ca orice dascăl, că după mine o să vină alții mai buni.”

M-a surprins atitudinea asta plină de speranță privind viitorul. Dar am întâlnit-o apoi și într-un podcast al Asociației Americane de Psihologie, în care o cercetătoare care studiază efectele schimbărilor climatice asupra comunităților indigene spune că niciodată nu s-a simțit atât de încrezătoare în legătură cu domeniul ei, grație atenției pe care o primește acest subiect.

Ultimul lucru la care se gândește Octavian Berceanu, fost șef al Gărzii de Mediu și activist pentru mediu, când merge pe teren să identifice arderile ilegale de deșeuri, este eco-anxietatea. 

„Când ești cu adrenalina în sânge, anxietatea este starea diametral opusă”, spune el. 

Crede că rețeta salvării mediului este să ne asumăm toți obiectivele globale și să acționăm ca și cum ar fi ale noastre, individuale. „Make it personal”, zice el.

Florin Stoican crede în știință, inovație și în capacitatea oamenilor de a găsi soluții, dar și în puterea naturii de a se regenera. Este geolog specializat în managementul ariilor protejate, ecoturism și educație ecologică și este președintele Asociației Parcului Natural Văcărești și al Asociației Kogayon. Se simte îngrijorat de injustiția climatică ce îi va afecta pe cei din țările în curs de dezvoltare, dar nu eco-anxios. Nu pentru el. 

„Știu că ceea ce fac e o picătură care contribuie la efortul global de a rezolva problemele de mediu. Cred că picăturile se vor înmulți și vor ajunge să producă schimbări sistemice, așa că mă concentrez pe ceea ce fac, dar și pe a-i sprijini pe alții din jur să facă la fel.” 

Atenția pe acțiune o ajută și pe Oana Neneciu, directoarea ONG-ului de mediu Ecopolis, care a lansat Aerlive.ro, o rețea independentă de senzori pentru măsurarea calității aerului. Spune că încearcă să rezolve cât de mult poate, să se plângă cât mai puțin și să nu pună presiune pe ea și pe cei din jur. „Poluarea e o mare problemă și mă concentrez pe ce e mai grav întâi: lipsa de reacție a autorităților, marii poluatori, practicile extrem de nocive, lipsa datelor”. 

Singura soluție pentru a nu intra în blocaj este implicarea, crede și Mihai Goțiu, activist de mediu și fost senator USR. Se simte cu atât mai motivat să rezolve probleme, cu cât provocările sunt mai mari, iar șansele de succes mai mici, cum au fost, de pildă, cauzele în care s-a implicat și care s-au întins pe ani, chiar decenii – campania pentru Roșia Montană, tăierile ilegale de păduri, transformarea centrului Clujului în zonă pietonală și amenajarea unui culoar verde pe malurile Someșului. Se implică, asumându-și riscul că nu va obține mereu rezultatele așteptate, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Mediu (cunoscută ca „DNA-ul Pădurilor”), pentru a cărei înființare a depus o propunere de lege acum doi ani. Legea este încă blocată, fiind respinsă de Curtea Constituțională a României pentru o „chichiță procedurală”. 

„S-ar putea să o dăm în bară – ca specie, ca civilizație – dar ăsta nu e un motiv pentru a demoraliza”, crede el. „Pentru că dacă ieșim de pe teren, atunci probabilitatea devine certitudine.”

Chiar dacă riscă la fiecare protest la care blochează străzile să fie arestată, tot implicarea e modul de a merge mai departe și pentru Daniela Militaru, care locuiește în Londra și este activistă în mișcarea globală de mediu Extinction Rebellion. Crede că omenirea a avut un impact atât de mare asupra mediului, încât timpul nostru pe Pământ este foarte limitat. Tocmai pe acest criteriu decide ce întâlniri acceptă sau la ce evenimente participă. Și-a dedicat tot anul trecut activismului, după ce și-a dat demisia dintr-o companie IT, și are în plan să se mute într-o comunitate unde să-și cultive hrana și să ducă o viață cât mai sustenabilă posibil. „Eu nu mai pot fără activism, n-aș mai fi întreagă”, spune ea. „E ca un medicament.”

Mici acțiuni pe termen lung pentru Planetă

Pentru mine s-a făcut un pic mai liniște când am renunțat să mai scriu știri. Nu mai deschid de trei ori pe zi Twitterul și grupurile de mediu de pe Facebook, dar nici nu mi-am schimbat comportamentul față de protejarea mediului. Panica și senzația de urgență, care nu mă făceau mai eficientă, ci doar mai agitată și poate mai stresantă pentru alții, s-au diminuat. Nu mai simt că fur din zilele de viață ale Planetei dacă nu mă dau zilnic peste cap să fac totul ca la carte.

Uneori e de folos să fugi de știri și să evadezi într-o carte. Sau să scrii una, cum a făcut Ilinca Mănescu, absolventă de medicină și studentă la film, la UNATC. A vrut ca romanul ei de debut să fie construit în jurul ideii de ecologie, dar n-a încântat-o perspectiva unei lumi apocaliptice. A vrut un univers în care oamenii să aibă speranță, așa că, în Copiii Ecosistemului, i-a făcut să se apropie de natură, să găsească un echilibru între stilul lor de viață și mediul natural. 

În acea lume de peste milioane de ani, soarele este atât de aproape de Pământ, iar stratul de ozon atât de subțire, încât Planeta a trebuit protejată cu un strat de particule de carbonat de calciu. Iar un implant cu gena bioluminiscenței îi transformă pe oameni în surse alternative de lumină. „Cumva e un fel de renaștere a umanității și o continuitate”, spune Ilinca. Toată infrastructura este creată din microorganisme vii, construcțiile vechi au fost reciclate, ultimii baobabi sunt protejați în sere, iar arborii banyan, care cresc și pe orizontală prin niște rădăcini aeriene, sunt cei care s-au adaptat cel mai bine. 

„Prin felul în care trăim acum stricăm în jur, și pe noi”, spune ea. „Dar nu cred nici în întoarcerea aia la origini. Undeva trebuie să fie un răspuns, un compromis. Asta căutam cu mintea, doar așa am putut momentan.”

Eu am înțeles că nu trebuie să facem un hei-rup azi ca să contribuim la salvarea mediului, dar să fim frustrați mâine și să renunțăm. Nu e vorba despre a face suficient, ci de a acționa pe termen lung. Despre a recunoaște realitatea, dar și despre a ne lua putere din puținul ăla cu care putem contribui. Nu pot salva Pădurea Amazoniană, dar pot îngriji un copac din parcul de lângă bloc.

---

Resurse care te vor ajuta să găsești soluții:

• Micile Bucurii, o comunitate pe Facebook unde oamenii preocupați de protejarea mediului împărtășesc idei pentru o viață mai sustenabilă.

• Grupul Biblioteca de mediu (Cărți despre mediul înconjurător).

• A Guide to Eco-Anxiety: How to Protect the Planet and Your Mental Health, de psihanalista Anouchka Grose, o carte cu care poate ai vrea să începi când vrei să înțelegi ce ți se întâmplă.

• O listă de filmulețe Tedx Talks despre anxietate.

• EcoTok, un cont de TikTok gestionat de o echipă de profesori de mediu și activiști.

• Povestea unei melodii care s-a născut tocmai din nevoia de a exprima emoțiile legate de schimbările climatice.

• Life Raft, un podcast care își propune să trateze subiectul crizei climatice documentat, dar cu umor.

• Colecția de cărți despre ecologie de la editura Seneca, tipărite pe hârtie reciclată.