Ce știi despre emoțiile animalelor?

Carmen Strungaru are 68 de ani și este conferențiar universitar la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti și specialistă în etologie, știința care studiază comportamentul animalelor. A început să-l descifreze când avea cinci ani. Primul ei animal a fost un melc pe care l-a crescut într-o cutie de pantofi cu foi de salată. O fascina să-i urmărească mișcările și de-atunci a continuat să se împrietenească cu broaște, pisici fără un picior sau miei, să răsfoiască cărți de zoologie, să petreacă timp în laboratorul Facultății de Biologie și să meargă periodic la studii de cercetare în Indonezia și Papua Noua Guinee.

În Indonezia, în 1994, a văzut pentru prima dată un urangutan și întâlnirea a fost memorabilă. „Aveam o cameră de filmat veche, cât o mitralieră, cu care am înregistrat-o o grămadă de timp. La un moment dat, femela s-a apropiat de geamul care ne despărțea. Mi-a dat prin minte să derulez o secvență în care o filmasem și să i-o pun să o vadă prin ocularul camerei. A descoperit repede unde trebuie să se uite și apoi mi-a solicitat de încă două-trei ori să derulez și să o mai las să vadă filmul.”

Anul trecut, a tradus cartea unuia dintre cei mai apreciați cercetătorii ai lumii animalelor, Frans de Waal, Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?, o colecție de studii despre cât de complexe sunt formele de inteligență de care dau dovadă „colegii” cu care împărțim planeta. Printre altele, că delfinii se pot striga pe nume sau că unele păsări se recunosc în oglindă.

Suntem într-o gospodărie și în jurul nostru sunt mai multe animale care se plimbă. Ce ar trebui să știm despre comportamentul lor și ce „gândesc” ele, dincolo de imaginea aceasta cu animale plimbătoare de colo-colo?

Animalele nu se „plimbăˮ, cu excepția câinilor pe care-i plimbăm, în lesă, pe stradă, și despre care credem că le-am făcut un mare favor și că se bucură. Da, se bucură atunci când văd că luăm lesa din cuier în speranța că, pe lângă ocazia de a scăpa de presiunea fiziologică, s-ar putea să aibă parte și de ceva evenimente interesante. Dovadă tonusul diferit pe care-l are un câine atunci când te îndrepți cu el către magazinul de unde îți faci cumpărăturile și știe că îl așteaptă o perioadă de așteptat, priponit de vreun grilaj sau stâlp. Cu totul altul este comportamentul, ținuta corpului, viteza de deplasare când o iei în direcție inversă, care duce către un loc de joacă în care știe că va scăpa de zgardă și lesă. 

Animalele din ogradă caută câte ceva de mâncare, scurmă prin praf, intră în contact unele cu altele sau, dimpotrivă, ocolesc cu grijă locul unde se află un individ cu care nu sunt în relație de bună vecinătate, caută un loc unde să stea la soare, să doarmă sau unde să se adăpostească de vânt, ploaie sau zăpadă. Cine are o astfel de ogradă, în care stau liber diverse animale, știe cam pe unde „își fac veaculˮ calul, rața sau porcul lor și în ce scop, teoretic. În realitate, fiecare animal dintr-o gospodărie stă, în majoritatea timpului, închis în țarcul, grajdul, cocina sa, ca să nu faca mizerie și să nu calce pe ceapă sau pe flori.     

„De ce suntem așa cruzi cu animalele? Pentru că putem, pentru că ni se permite.”

Una dintre cele mai dure amintiri din copilărie e când bunicul care trăia la țară a lovit atât de tare câinele cu o bâtă, încât și-a pierdut un ochi. E o normalitate să-ți lovești calul sau să arunci cu piatra în câini, mai ales în zonele rurale. Cum explicați aceste porniri ale oamenilor? 

Agresivitatea față de animale, mai ales cea total gratuită (care nu derivă dintr-o reacție de apărare a omului), dacă nu este o manifestare de natură clar psiho-patologică de tipul sadismului, este o modalitate a unor oameni de a demonstra și mai ales a-și demonstra că ei sunt stăpânii și au puterea fizică și „moralăˮ de decizie asupra soartei proprietății lor, dar și a lucrurilor ce par să nu aparțină cuiva anume. Includ animalele, pentru că, în ochii unor asemenea indivizi nu există nici o diferență. 

Suntem oripilați de astfel de comportamente, dar de multe ori, cei din jur găsesc justificări (câinele a dat să muște, calul nu a mai vrut să tragă la căruță, pisica a omorât trei pui). Chiar și vorba aia stupidă, „eu te-am făcut, eu te omorˮ, reflectă un mod de gândire, chiar dacă nu este decât foarte rar pusă în practică. Suntem înclinați să spunem că noi, românii, suntem barbari, primitivi și că numai la noi se pot întâmpla astfel de lucruri. Greșit. Manifestări de agresivitate extremă față de animale se întâlnesc pretutindeni, iar dacă derulăm filmul istoriei constatăm că astfel de acțiuni s-au manifestat nu numai față de animale, ci și față de alte „lucruriˮ, precum sclavii sau prizonierii.

Ce contează foarte mult aici este modul în care reacționează opinia publică și legile față de astfel de manifestări de cruzime, indiferent dacă subiectul violenței este un membru de familie, un inamic sau un animal aflat în proprietatea agresorilor sau a nimănui. De ce suntem așa cruzi cu animalele? Pentru că putem, pentru că ni se permite și pentru că, în ochii unora, astfel de manifestări sunt semne de bravură și de deținere a controlului.

Cei care trăiesc în urban au o relație diferită cu animalele? 

Oamenii de la țară au standardele lor. Pentru ei viața se desfășoară în mijlocul colectivității în care s-au născut și au crescut. În fiecare a doua casă locuiește o rudă; frații, verii sunt colegi la școală și tovarăși de joacă, iar în fața casei lor se adună în fiecare seară mătuși, unchi, nași, cumetri, adică oameni „de companieˮ. În aceste condiții, animalele din jurul lor au funcții foarte precise. Copiii de la țară iubesc porcul, vaca și găina pentru că le dau carne, lapte, unt și ouă. În schimb, sunt rezervați față de „cel mai bun prieten al omuluiˮ care stă legat în lanț, latră și uneori mușcă sau față de pisicile care trebuie să prindă șoareci, nu să stea în casă, care sunt imprevizibile și zgârie.   

Oamenii din mediul urban se împart în mai multe categorii. În primul rând, sunt cei veniți de curând de la țară, pentru care lucrurile au „rostul lorˮ foarte pragmatic. Poate părea curios că tocmai acești oameni, care la țară au trăit în apropierea animalelor, sunt cei mai înverșunați. De fapt, nu este paradoxal, ei „știu foarte bineˮ unde este locul omului și unde este al animalului și că „un animal nu are ce căuta într-o casă de omˮ. 

Mulți dintre cei care trăiesc de câteva generații bune în orașe au un alt mod de a privi lucrurile. Pentru ei, mai ales pentru copii, există animale de companie de toate felurile, de la pești și broaște țestoase (mai nou iguane, șerpi exotici, cameleoni), la păsări, rozătoare și, bineînțeles, câini și pisici. Față de acestea manifestă empatie, afecțiune, admirație, grijă, așteptând semne de reciprocitate. Chiar și numele lor de animale „de companieˮ reflectă natura afectiv-emoțională a relației cu o altă ființă. Iar în mediul urban unde, de cele mai multe ori, trăim și ne dezvoltăm în cadrul unei familii nucleare (parinți și copil sau copii), această nevoie de a dărui și a primi afecțiune este principalul motiv. 

Dumneavoastră mâncați carne? Dacă da, de unde o cumpărați?

Pare fariseic să pledezi în favoarea animalelor și să le să susții drepturile, în timp ce ai în cuptor o bucată de carne. Mi-am pus de multe ori această problemă, mai ales că două dintre fiicele mele sunt vegetariene convinse. Cea mare, la trei ani, a apărut în bucătărie, unde tranșam o găină procurată cu mari eforturi de la țară (era în 1985, când nu găseai fir de carne). Găina era jumulită de pene, dar avea capul, gâtul și ghearele la locul lor, exact așa cum aveau cele două găini din curte, pe care le crescusem de pui și care umblau după noi peste tot. Ea știa că există „pupuiˮ ca cei din curte și există altceva, care se cheamă pui și cu care facem mâncărică și supică. A făcut niște ochi imenși și apoi mi-a spus, cu o față pe care nu am să o uit niciodată: „M-ai mințit!ˮ. Am crezut că va trece peste acest moment, dar mai târziu m-a anunțat că nu vrea să moară animale ca să trăiască ea și așa a rămas până astăzi. 

Cea de-a doua i-a mers pe urme, în ciuda eforturilor noastre de a le asigura „o hrană ca lumeaˮ. Iar cea mică, deși mai mănâncă uneori carne, are lungi perioade în care baza sunt lactatele, pastele și frunzele.

Aici se amestecă planul biologic propriu-zis, care ne-a determinat o anatomie și o fiziologie de animale omnivore, cel social, care face din consumul de carne un indicator de statut (și care datează, probabil, încă de pe vremea când eram vânători-culegători) și cel cultural, care-ți stabilește obiceiuri și tabuuri alimentare. Cred că trebuie să facem pace cu acest determinism biologic al speciei nostre și să nu încercăm să ne transformăm nici în ierbivore, nici în carnivore. 

Îmi cumpăr carnea de regulă din supermarket. Nu mai mănânc carne de miel, rață ori gâscă de mulți ani, pentru că am crescut un miel cu biberonul și pui de rață și de gâscă clociți la incubator. Mănânc extrem de rar carne de pește (deși îmi place să pescuiesc) și cred că dacă aș crește un porc și o văcuță la mână, ca pe celelalte animale pe care le-am avut, aș deveni vegetariană fără ca măcar să-mi dau seama.    

Avem obiceiuri de sacrificare a animalelor. Fie că un animal e dus la un abator, fie că e sacrificat în curte – poate simți un animal că e în pericol? Simte frică?

Chirăitul, mugetul, grohăitul, behăitul unui animal care a fost imobilizat și omorât sunt sunete cu totul diferite decât cele pe care le scoate în mod obișnuit și au valoare de avertizare, alarmare pentru ceilalți (chiar dacă cel care le emite nu o face pentru a-și anunța tovarășii, ci din cauza spaimei și durerii pe care o resimte în acele clipe). Frica este cea mai puternică emoție, este ceea ce condiționează comportamentul animal în așa fel încât să evalueze cu promptitudine pericolele potențiale sau reale din jurul său, înainte de a se ocupa de orice altceva, iar semnalizarea ei are cea mai mare valoare pentru supraviețuirea celorlalți. Un animal căruia nu-i este frică este fie un animal care a murit de mult, fie unul care s-a aflat în mai multe rânduri într-o situație  anume și a învățat de ce anume trebuie să se teamă și de ce nu. 

Dacă e vorba de sacrificările de animale de prin sate, mai ales cele care se fac cam în aceleași zile, în zeci de gospodării învecinate, niște analize hormonale făcute celorlalte animale care doar aud aceste semnale ar fi foarte edificatoare pentru evaluarea stării de stres, chiar dacă este vorba de specii foarte diferite. 

„Fără experimente, ne-am trata în continuare cu ceai de păducel și cu incantații.”

Considerați etică sacrificarea animalelor? 

Animalele au fost și sunt sacrificate din foarte multe motive, cel alimentar fiind doar unul dintre ele. 

Le sacrifici când este declarată o boală care se poate răspândi și la celelalte, vezi gripa aviară, gripa porcină, vaca nebună și capra trăsnită. E limpede că dacă aceste animale nu ar fi crescute în mari colectivități, nici pericolul transmiterii și nici amploarea operațiunilor de sacrificare nu ar ajunge la asemenea valori; dar nici pachetele de carne din supermarketuri.

Apoi, animalele sunt sacrificate în cadrul unor experimente biomedicale și farmacologice. Există multă revoltă împotriva acestor cercetări, care îmbracă uneori forme radicale. Ar trebui conștientizat faptul că fără ele nu s-ar cunoaște aproape nimic despre modul de funcționare a oricărui sistem, organ, celulă aparținând unui organism viu și, în mod categoric și explicit, a organismului uman. În plus, fără astfel de experimente ne-am trata în continuare cu ceai de păducel și cu incantații. 

Ce se poate face, într-adevăr, este o planificare mult mai riguroasă a acestor experimente și o combinare cu experimentele virtuale (deși nu sunt încă edificatoare decât în anumite domenii și cu multe rezerve). Problema este că un experiment pe animale „de laboratorˮ este cu atât mai valabil și mai credibil, cu cât are o asigurare statistică mai solidă, iar statistica are nevoie de numere mari.

Animalele mai sunt sacrificate, uneori, când starea lor se degradează în așa de mare măsură, încât șansele de restabilire sunt minime. Aici am deseori discuții cu persoane care au animale de companie bolnave incurabil sau foarte bătrâne. Multe persoane povestesc cum au stat lângă ele până în ultima clipă. Le înțeleg, pentru că am trecut și eu prin astfel de momente, doar că mie mi se pare inuman să lași un animal să se chinuiască, să-l vezi că are dureri, că nu mai mănâncă, nu se mai mișcă, nu mai dă semne de viață, decât prin faptul că respiră, și să-ți imaginezi că este mai bine să stai lângă el și să plângi, în loc să-l ajuți să scape de toate necazurile prin eutanasiere. Ai timp suficient de plâns după aceea.

Despre sacrificările din abatoare pentru hrană nu spunem nimic, ne băgăm capul între urechi și refuzăm să ne gândim la așa ceva în timp ce ne facem cumpărăturile.

Am lăsat pe ultimul loc sacrificările din gospodăriile individuale, pentru că ele nici nu se numesc sacrificări (prea seamănă cuvântul cu sacrificiu, care poartă o aură mai aparte) ci, pur și simplu, tăieri. Tai porcul, tai vaca, tai găina, tai mielul, că „așa e rânduit pe lumeˮ. Iar ideea de „asomareˮ (n.r.: anestezierea animalului înainte de tăiere) – ce pretențios sună în limba română – a făcut o mică vâlvă ce s-a stins repede. Păi cum să vină veterinarul în cele cinci sate de care răspunde, când oamenii își taie porcii în ziua de Ignat, care e aceeași peste tot? Plus că, dacă îl „sumeazăˮ, nici nu mai e la fel de bună carnea. 

Încercând să trag o oarecare concluzie, atâta vreme cât ceva este spre binele omului, este etic. Singurul mod în care se poate schimba ideea de etic, în acest domeniu, este schimbarea conceptului de „bineˮ uman.          

Cum ar putea fi făcută sacrificarea animalelor cât mai demn și mai puțin dureros pentru ele?

Ce e aia moarte demnă pentru un animal? Succesul unui organism este dat de capacitatea sa de supraviețuire, iar felul în care moare nu-i aduce nici o glorie, decât cel mult în povești. 

Ce ați spune de un berbec care stă țeapăn în fața unei haite de lupi ? Că e demn sau că e prost? Da, dacă o turmă de bivoli fac zid în fața unei cete de lei care-i atacă, atunci nu sunt proști, ci sunt capabili biologic și psihologic să încerce să-și apere puii și restul turmei, dar nu știu dacă le-aș caracteriza comportamentul ca fiind demn sau măcar eroic. Demnitatea de care vorbim se referă de fapt la oamenii care fac sacrificarea, nu la animalele sacrificate. Asta ține de mentalitate, de educație, de capacitatea generală de empatie și de multe alte lucruri. Din cauza asta nici nu se duce oricine să sacrifice animale.

Nu numai că sarcrificarea animalelor ar putea fi făcută în condiții mai puțin dureroase, dar ar trebui să fie foarte intens controlată. Și asta nu numai pentru că ar scuti animalele de o suferință cumplită și inutilă, ci și pentru că, la animalele aflate sub stres, fie că e vorba de momentul sacrificării, fie că e vorba de creșterea găinilor în bateriile acelea înfiorătoare, carnea și ouăle sunt inundate de substanțe de stres. Despre influența acestor substanțe asupra calității produselor animaliere și implicit a metabolismului consumatorului se spun încă prea puține lucruri, dar ceea ce se cunoaște deja nu este deloc îmbucurător. 

„Una era să mâni o turmă de vite, călare pe cal, peste șapte munți și-o vale, și alta e să îndeși în camioane, vagoane, vapoare, mii de animale vii pe distanțe de mii și mii de kilometri.”

Dar transportul și comerțul de animale vii?

Transportul și comerțul cu animale vii în epoca modernă este o problemă extrem de serioasă. Una era să mâni o turmă de vite, călare pe cal, cu un lasou în mână, peste șapte munți și-o vale, în lumina unui apus de soare, ca în filmele hollywoodiene cu cowboy, și alta e să îndeși în camioane, vagoane, vapoare, mii de animale vii pe distanțe de mii și mii de kilometri.  

Doar prețul extrem de scăzut pe cap de animal poate să determine un importator să achiziționeze un asemenea transport, când este sigur că cel puțin 30% dintre animale ajung gata moarte și inutilizabile. Dacă crești prețul, nu mai cumpără nimeni, pentru că nu-și mai poate amortiza pierderile „colateraleˮ. De ce acceptăm să vindem mult cu puțini bani, știind care este calvarul prin care vor trece aceste animale? Pentru că vrem bani, pentru că nu ne pasă, pentru că refuzăm să ne gândim la altceva decât la „beneficiul economicˮ. Doar că ceea ce vindem nu sunt șuruburi.

Aș interzice categoric transportul de animale vii sau l-aș face doar dacă aș asigura integral toți pașii, de la creșterea animalelor până la livrarea lor la ușa cumpărătorului, în niște condiții extrem de bine controlate și de acceptabile, care ar crește substanțial prețul. 

Iar dacă întrebați ce să facem cu atâtea oi, dacă nu le mai dăm la export, aș propune să reîncepem să punem în galantare brânză de oaie, care chiar se trage din lapte de oaie. Habar nu am ce poate fi produsul de astăzi care se vinde sub eticheta de brânză, oricum costă cât doi, maximum trei litri de lapte, ceea ce ar trebui să dea de gândit celor care au idee cam cum se face brânza. Apoi, am putea reîncepe să folosim lâna, după care acum 30 de ani alergam prin piețe să facem pulovere și haine pentru copii. Și am putea să creștem ceva mai puține oi, ceva mai bine, cu convingerea că produsele derivate (laptele, carnea) vor câștiga substanțial în calitate.  

„Pe navă, oile au simțit ce simt oamenii în mijlocul unei catastrofe.”

Anul trecut, o navă care transporta 14.600 de oi vii s-a scufundat în portul Midia. Au murit peste 14.000 de oi. Doar 180 mai trăiesc. Ce putem ști despre ce au simțit oile în acele momente? Și ce simt acum animalele salvate?

Episodul oilor de pe nava eșuată a mai adăugat o picătură la paharul din care apa șiroia deja de pe urma urșilor loviți și lăsați să agonizeze pe șosele și a multor alte situații similare. Ce impresionează mult la acest caz este, pe de o parte, numărul mare de animale care și-au găsit sfârșitul acolo. Când sunt „doarˮ câteva spunem: „Vai, săraceleˮ și trecem mai departe.

Apoi, este lentoarea intervențiilor – care au fost făcute mai ales de niște câțiva pompieri și de asociații de protecție a animalelor, cărora li s-au mai băgat și bețe în roate. Toată bâlbâiala de zile întregi în care problemele au fost de natură birocratică: cui aparține încărcătura, cum a fost încărcat vasul (după norme sau nu), cui vor aparține animalele vii, în cazul în care se mai salvează ceva, au primat în fața realității că acolo puteau să mai existe animale vii. Au existat și opinii, nu puține, că oricum oile erau duse pentru a fi sacrificate, trecându-se cu lejeritate peste situație. 

Cât despre ce au simțit atunci sau ce simt acum oile salvate este foarte greu de spus. Cam ceea ce simt oile dintr-o turmă atunci când sunt atacate de urs sau de lupi, doar că acum nu exista posibilitatea de a fugi încolo și încoace în încercarea de a scăpa și nici dușmanul de care să te aperi prin fugă nu era vizibil. Cam ceea ce simt oamenii aflați în mijlocul unei catastrofe, fie ea cutremur, tsunami, incendiu sau atac terorist. Panică, panică și iar panică, încercare de a scăpa călcându-se unele pe altele în picioare pentru a ajunge cât mai sus, pe mormanul de trupuri deja înecate.

Am văzut zilele trecute un film pe YouTube cu prima ieșire afară din adăpostul în care au fost ținute până acum oile salvate. Speriate, întorcându-se înapoi în repetate rânduri până li s-a blocat retragerea și apoi pornirea în grup, „ca oileˮ, prin culoarul creat către țarcul în aer liber. Nu știu să spun cât mai țin minte din ceea ce s-a întâmplat și mai ales cum anume interpretează creierul lor ceea ce s-a întâmplat. Memoria de lungă durată nu are motive anatomo-fiziologice să funcționeze într-atât de prost încât să se fi șters și nu ar trebui să subestimăm capacitățile de analiză și sinteză ale unor creiere care nu sunt fundamental diferite de ale noastre.
    

„Nu acceptăm că animalele au emoții la fel ca noi sau asemănătoare, dar ne îndopăm cu medicamente împotriva unor tulburări psiho-emoționale care au fost testate pe animale.”

În emisiunea Teleenciclopedia și în documentarele narate de sir David Attenborough, Planet Earth, sunt urmărite și explicate viețile animalelor, iar unele dintre ele sunt fascinante: de la cum colaborează delfinii și stârcii albi să prindă pești, la ritualul de dans al păsărilor paradisului pentru a-și cuceri partenere. Vă impresionează ceva în mod special din descoperirile despre comportamentele animalelor?

Pe mine mă impresionează toate lucrurile legate de comportamentul animal, și cele mai spectaculoase și mai „surprinzătoareˮ, și cele aparent banale. Cele mai înduioșătoare, de departe, sunt relațiile inter-individuale inter-specifice, fie că este vorba de pui de arici adoptați de pisică, de pui de câine protejați de găină, gâscă sau de lei, urși, tigri, lupi care-și manifestă un atașament nemăsurat față de oamenii care i-au crescut. Descoperim în comportamentul unor astfel de animale înrudiri atât de puternice cu comportamentul și emoțiile umane. 

Nu le recunoaștem animalelor o sumedenie de capacități psihice, ba chiar suntem împotriva folosirii unor cuvinte precum psihic, gândire, emoții, minte, conștiință, referitor la animale, dar ne blocăm în fața unor comportamente pe care cu greu le putem descrie și explica în alți termeni și atunci, adesea, inventăm un vocabular diferit pentru animale, cu formulări caraghioase de tipul „manifestare asemănătoare inteligențeiˮ sau „adevărata gândireˮ. 

Și mai există un paradox în această înverșunare. Nu acceptăm, de exemplu, că animalele au emoții la fel ca noi sau măcar asemănătoare, dar ne îndopăm cu medicamente împotriva unor tulburări psiho-emoționale care, ce să vezi, au fost testate pe animale, pentru a proba eficiența lor în tulburări emoționale. Parte a naturii noastre paradoxale provine din vanitate, parte din necunoaștere și parte din prejudecățile culturale cu care am crescut și pe care le transmitem mai departe. 

Ce am putea învăța de la animale?          

De la animale am învățat de când am apărut ca specie și de când au apărut strămoșii strămoșilor speciei noastre pe această planetă. Cu infinit de mult timp înainte de apariția etologiei sau a oricărei alte „logiiˮ, înainte de apariția scrisului, înainte chiar de apariția limbajului vorbit. 

Observarea și interpretarea comportamentului animalelor din ambianța noastră modernă, dar mai ales din cea ancestrală, a fost o condiție fundamentală a supraviețuirii noastre ca specie. 

Privim cu neîncredere scene din filme în care apare o călăuză care pune urechea la pământ, adulmecă aerul din jur, se uită prin ierburi după „nimicˮ, apreciază într-un mod „neigienicˮ prospețimea unor dejecții, după care se întoarce către cei pe care-i călăuzește și le spune: „Pe aici, acum două zile, a trecut un grup de unu, doi, n lei sau capre sau ce or fi fost ele, dintre care un pui. Au înnoptat mai încolo și pe urmă s-au îndreptat către un punct cardinal oarecare, după care unul dintre adulți s-a întors și, după miros, este în apropiere…ˮ. 

În realitate, fără o asemenea cunoaștere a comportamentului animalelor și citirea semnelor pe care le lasă, strămoșii oamenilor ar fi fost de mult mâncați de strămoșii leilor, urșilor sau ar fi murit de foame, negăsindu-i pe strămoșii caprelor, bizonilor etc. 

Această cunoaștere a comportamentului animalelor s-a estompat odată ce ne-am creat habitatul nostru, din ce în ce mai izolat de cel al animalelor din jur, mai artificializat, mai dotat cu mijloace de atac și apărare de la distanță, iar viața noastră nu a mai depins în mod esențial de ea. Dar cunoașterea comportamentului animal de către populațiile tradiționale sau tribale nu s-a rezumat numai la problemele legate de apărare și vânătoare. Este foarte probabil ca mare parte dintre plante și diferite alte resturi organice și anorganice pe care am început să le consumăm pentru a ne trata de diferite afecțiuni să fie descoperite în urma observării și imitării felului în care se „trateazăˮ diferite animale. Există numeroase dovezi în acest sens despre utilizarea acelorași remedii naturale de către animale și de către oameni: vermicide, vomitive, antidiareice. Un singur exemplu: cărbunele „medicinalˮ, pe care nici un animal nu-l consumă de foame sau de plăcere. 

Ritualurile de curtare observate la diferite alte specii au îmbogățit, cu siguranță, performanțele oamenilor în materie de succes social și sexual, atrăgând prin frumusețe, ritm, sincronizare. De asemenea, obiceiurile de înfrumusețare și decorare a corpului este foarte probabil să se fi inspirat, măcar în parte, din modul în care sunt decorate și etalate diferite podoabe naturale prezente la alte specii. Unele dintre aceste elemente este de presupus să fi fost copiate, multe altele existau în repertoriul comportamental natural al speciei noastre, moștenite din genealogia noastră comună cu cea a primatelor și, mergând mai adânc în timp, a mamiferelor, a vertebratelor. 

De la animale putem reactualiza și îmbogăți și astăzi foarte multe lucruri; ce înseamnă cooperarea, ajutorul reciproc, altruismul, empatia, cum sunt respectate reguli nescrise dar foarte puternic statuate, ce drepturi și ce îndatoriri reale au liderii unui grup etc. Și ar mai trebui să realizăm, cât mai bine și mai profund cu putință, ce înseamnă respectul pentru viață, sub orice formă s-ar prezenta ea. Cred că de abia atunci am putea vorbi de o adevărată unicitate mentală, socială și morală.    

---

Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.