Ce înseamnă un prieten bun?

Ascultă varianta audio:

„Ce mai faci?”

„Cum ești?”

„Cum te simți?”

Din când în când se deschide o fereastră de messenger și apar întrebările astea. Le pun și eu altora uneori, pe Zoom, pe WhatsApp, pe Instagram, la telefon. Suntem cu toții închiși în case și ne legăm cum putem de ceilalți prizonieri. Vrem să știm ce fac, cum sunt, cum se simt în colțul lor de oraș, vrem să aflăm de-ai lor, să împărtășim rețete, să râdem un pic, să ne amintim.

Suntem prieteni și discuțiile de felul ăsta reprezintă îndeletniciri prietenești, dar eu, cel puțin, n-am mai făcut exercițiul ăsta de ceva vreme. Ce loc are prietenia în lumea asta ciudată în care învățăm să supraviețuim printre propriile frici? Ce căutăm unul la celălalt? Cum ne putem repara prieteniile?

Caut să înțeleg mai multe despre nevoile mele legate de prieteni în perioada asta și să aflu ce e dincolo de întrebările astea călduțe. Știu că ani la rând n-am fost acolo pentru oamenii din viața mea și acum încerc să schimb câte ceva. Nu știu dacă o fi prea târziu sau dacă pare ușor patetic în vremurile astea, dar vreau să știu ce e un prieten bun și cum pot fi și eu unul, dacă se poate.

---

În cei aproape 37 de ani pe care i-am trăit până acum am strâns puțini oameni pe care să-i încadrez la prieteni.

Primul de care-mi amintesc e George, care mi-a fost coleg de clasă dintr-a întâia până la sfârșitul liceului. Era, ca și mine, un slăbănog palid și fragil, și părea să fie singurul om din preajma mea care deținea o viziune despre lume și viață. Asculta Rondul de noapte la Pro FM, avea cel mai nou album Prodigy, citea. Am ținut aproape și în studenție, chiar dacă eram în capete diferite ale Iașului: el făcea inginerie, eu jurnalism.

În facultate l-am cunoscut pe Andrei, cel mai cool om cu care am avut de-a face. Asculta tot felul de muzici și purta haine mișto, scria bine, era mereu acolo când aveam nevoie. Cât am stat pe lângă el, am renunțat să port geaca de piele lălâie, ultra-provincială și am dat mapa pe-un rucsac.

Cu Andrei și cu Anca, care era între noi omul rațional, mereu pe fază și care ne trăgea după ea la cursuri, am format un trio de-a lungul celor patru ani. Apoi am împărțit redacții și-am rămas aproape. Când Andrei a devenit tată, Anca și cu mine am devenit nașii băiețelului său. La botez a trebuit să zicem împreună Crezul, dar de fapt eu am silabisit după Anca, și-am ieșit basma curată.

Pe D. tot din facultate o știu. Am fost o vreme împreună prin anul III, iar după o perioadă de răceală relația noastră s-a așezat într-o prietenie de durată. Era și-atunci, ca și-acum, un om de o sinceritate tăioasă, iar stilul său fără zorzoane – care pe alții îi făcea să stea deoparte – pe mine mă ajuta să rămân lucid.

Sunt, desigur, și oameni mai noi. Pe Ionuț D. l-am cunoscut într-o redacție și m-am apropiat de el pentru că vorbea pe bune despre nesiguranțe și frici pe care oamenii le țin de obicei sub lacăt. De Ionuț S. m-a apropiat preocuparea pentru lumile mărunte din jurul nostru și felul în care mascăm iubirea pentru lume în mizantropie. Și preocuparea comună pentru politica din Statele Unite, ce ascunde dorința de a fugi de problemele mai apropiate de noi, sesiza el recent.

Pe Ioana am cunoscut-o în timpul masterului de antropologie. De ea m-au apropiat diferențele: are mereu chef de viață, se înconjoară de oameni, îmi arată mereu câte ceva din lumea ei.

Răzvan mi-a fost mai întâi șef la un radio online, dar am rămas în relații apropiate pentru că el e dintr-o specie aparte de om, cu un umor și-o profunzime care reușește să țină oamenii în jur, ca un magnet social.

Știu ce-am găsit la fiecare dintre ei, știu că am nevoie de fiecare în parte. Dar n-am reușit să rămân constant în preajma lor. Mă las de obicei absorbit de muncă, chiar și de taskuri ce pot fi amânate. În afară de cazul în care am nevoie repede de ceva, îi las de obicei pe ei să mă caute, amân să le scriu și amân ieșiri la bere. O să avem noi timp și pentru așa ceva la un moment dat.

Și uite că acum chiar nu mai avem timp, sau cel puțin ne temem de asta. Cam pe la jumătatea lui martie, în prima sâmbătă petrecută în casă, am început să-i contactez pe unii dintre ei. Nu mi-am făcut o listă și nu știam exact ce-o să vorbesc cu fiecare. L-am sunat pe Răzvan și ne-am hăhăit vreme de vreo 20 de minute – nu mai știu exact pe ce subiecte – cât m-am plimbat prin casă și am amânat curățenia.

Pe D. am sunat-o tot atunci: știam că e singură și voiam să știu cum se descurcă, la care ea mi-a zis că e obișnuită cu auto-izolarea în cele mai întunecate forme ale ei și că o perioadă ca asta n-are cum s-o sperie.

Cu Ionuț S., zis și Președintele, am schimbat pe messenger linkuri și impresii despre soarta lumii. El a remarcat, la un moment dat, că ieșirea la bere întâmplată cu vreo săptămână înainte, întâlnirea noastră anuală la care discutasem mult despre inechitățile sociale din Statele Unite, a fost ultimul eveniment social din viețile noastre multă vreme de-aici încolo. Președintele a avut dreptate, cum are mai mereu.

Am încercat să-mi dau seama de ce-am vorbit cu oamenii ăștia și nu cu alții la care țin la fel de mult.

Cred că aveam nevoie de siguranța și de umorul lui Răzvan. Cu D. am vorbit pentru că voiam s-o știu în siguranță, deși acum tind să cred că mai degrabă eu eram acela care avea nevoie de luciditatea ei într-o perioadă dominată de irațional. Știam și că Ionuț S. va face ca întreaga suferință a omenirii să devină o chestiune suportabilă, măruntă chiar. Prin urmare, i-am sunat nu din vreo grijă nemărginită pentru soarta lor, ci pentru că eu voiam ceva de la ei.

Despre prietenie am vorbit zilele trecute cu Mircea Toplean, singurul terapeut cu care am interacționat vreodată dincolo de scopuri profesionale. În unica noastră discuție față în față, acum aproape doi ani, după ce și-a dat seama că tind să arunc spre el cu întrebări – armele de atac și de apărare ale jurnalistului – mi-a tăiat-o scurt și m-a întrebat el despre mine. A fost destul de înfricoșătoare pentru mine experiența aia, pentru că am simțit nevoia să răspund pe bune, dincolo de liniile de siguranță pe care mi le trasasem în minte de la început.

Mi-a zis atunci că mi-ar prinde bine să fac terapie constant, pentru că aș avea nevoie să vorbesc și să simt că mă ascultă cineva, pur și simplu. „Ca și cum ai ieși la bere cu un prieten. Nu ne mai dăm timpul ăsta unul altuia așa ușor.”

Nu m-am apucat de terapie, deși știu că aș avea nevoie. L-am căutat însă acum din nou pe Mircea, ca jurnalist, pentru a înțelege ce ni se-ntâmplă. Chestia e că trăim zilele astea sub o amenințare continuă, cu atât mai înspăimântătoare cu cât e invizibilă, mi-a zis el. „Virusul e peste tot și nicăieri. Practic asta e anxietatea, la propriu: sentimentul că orice, oricând te poate amenința de peste tot și de nicăieri.”

În condițiile date, într-o situație pe care n-o putem controla în niciun fel, căutăm să extragem siguranță din orice. Iar prietenia e o sursă importantă de siguranță, spune Mircea: „Prietenii sunt acei oameni care fac realitatea să fie mai bună, care aduc un plus de valoare vieții mele. Suntem laolaltă, în aceeași poveste, nu sunt singur”.

Tot prietenii ne aduc și bucăți din trecut, un combustibil important pentru a depăși momentele de criză. Vremurile în care suntem forțați să stăm cu noi înșine ne fac să ne gândim la viețile noastre de până acum: reluăm experiențe bune, le reconsiderăm pe cele rele și căutăm în toate resurse de supraviețuire. „În acest proces îi includem și pe oamenii la care am ținut. S-ar putea să ajungem la concluzia că «omul ăla a fost important pentru mine. Oare ce-o mai face?»”, spune terapeutul.

Un telefon dat cuiva fără un motiv precis – simpla alegere a acestui gest în fața unui alt mod de-a consuma câteva minute – devine o declarație de prietenie.

Sunt oameni la care țin și pe care nu i-am contactat în acele prime zile de pandemie și nici de-atunci încoace. Mă ține în loc o stânjeneală ce-a răsărit din vinovăția de a nu-i fi sunat în alte dăți. N-am vorbit cu George sau Andrei, prietenii din școală și facultate, care au copii și deci au alte priorități, cu cei pe care-i știu în siguranță sau cu cei care îmi imaginez că ar fi râs că am ales tocmai momentul ăsta să vorbim.

Sunt oameni cu care „mă văd” pe Facebook, iar asta înseamnă că știu cu ce se ocupă, știu că și unii, și alții suntem bine sănătoși și asta e destul. Înlocuiesc soluția complicată a reconectării reale cu una ce nu cere efort. Suntem amândoi online, așa că uite un status, uite și-o poză, uite un like, suntem bine.

„Ne tocim trăirile prin supraexpunere. Le tocim până la indiferență”, îmi zice D. când pomenesc de suficiența asta care intervine în relațiile dintre oameni. Mă gândesc de fapt la vinovăția mea, ce vine din faptul că n-am fost lângă ea de-a lungul episoadelor ei de depresie din ultimii ani. Uite că am rămas totuși agățați unul în lumea celuilalt, uite că acum vorbim și suntem bine. Așa cred.

Vorbim despre toate astea într-o după-amiază de luni, m-a sunat ea de data asta și s-a mirat cât de repede am răspuns. Acum o vreme nu obișnuiam să răspund telefoanelor de la prieteni în timpul zilelor de lucru, ci sunam eu înapoi spre sfârșitul zilei. Acum, apelul ei m-a prins acasă, cu telefonul în mână, într-una din zilele astea ciudate când munca se combină cu un prânz în doi, în bucătărie, sau cu o repriză de curățenie.

În relația mea cu D., două discuții în trei săptămâni înseamnă acum ceva. De obicei vorbim despre ce-am mai făcut, despre scris, despre oameni pe care-i știm amândoi, despre rutine și planuri pe termen scurt. Acum a fost însă una dintre cele mai profunde discuții din ultimii 8-10 ani.

Nu apucă să-mi zică de ce mă sună, însă eu știu ce vreau să vorbesc cu ea, așa că prind un moment și confisc repejor discuția. Îi zic că vreau să scriu despre prietenie și îmi sugerează să rafinez subiectul și să propun spre publicare tema prieteniilor care mor.

„Nu ne mai suntem necesari, nu ne mai bucură gândul că avem un prieten. Nu ne mai dăm seama cât de important e un prieten. Sunt oameni care dispar din gama noastră de preocupări. Cred că multe prietenii dispar din nesimțire. Ce generează o prietenie? Proximitatea. Uite că poate trece timp și, deși suntem în proximitate, nu ne găsim timp.” 

Se spune că prietenul la nevoie se cunoaște, continuă D. „Dar ce înseamnă asta? Am fost prieteni pentru cineva până la sacrificiu sau doar am încălzit ciorbița empatiei și a comunicării? Avem exemple de oameni pentru care să fim prieteni până la nebunie? Mulți oameni ajută doar ca să bifeze participarea morală la o reușită. Când își dau seama că nu merge, se retrag.”

Într-altă zi îi scriu că mă interesează și vinovăția care intervine în relația cu oamenii apropiați, iar D. îmi explică că „vinovăția apare pe lângă cadavrele prieteniei”. „Poate chiar e o crimă să lași o prietenie să moară. Ceea ce ne face prieteni e relația de prietenie pe care o hrănim. Iar relațiile neglijate duc la prietenii precare. La telefoane de complezență, la prezențe de complezență. M-am trezit în ultima vreme că le spun prietenilor mei «sper că nu deranjez», de parcă aș suna la bancă”, explică ea.

După o pauză pune diagnosticul în ceea ce ne privește și conține sinceritatea pe care o așteptam de la ea: „Așa că tu nu poți fi descris ca prieten. În schimb relația poate fi descrisă: distantă și binevoitoare”. Nu-mi reproșează însă asta: Facebook-ul și celelalte fire invizibile care ne leagă arată că sunt de ceva timp într-o relație care mă face fericit și că asta m-a făcut să dispar, fără să mă ascund intenționat.

Adevărul e că relația asta s-a subțiat pentru că eu am pus umărul tot mai puțin. În ultima vreme vorbeam tot mai rar: anul trecut ne-am sunat poate de două-trei ori, la sărbători și la zile de naștere. A trecut prin clipe grele cu puțini oameni alături și tot ea m-a sunat mai des. A supraviețuit și vorbește acum fără reproșuri, însă cu sinceritatea ei dezarmantă, de care eu unul am avut întotdeauna nevoie.

N-am știut cum să vorbesc cu D. când ei i-a fost greu. Nu știu cum să întrețin o prietenie, dincolo de momentele călduțe, cele în care trebuie să arunci doar câte un lemn pentru a ține focul aprins. Nu știu să fiu lângă cei din jur, mai ales atunci când eu sunt fericit sau măcar mulțumit de situația mea din prezent. Îmi sunt suficient. Cu cât cineva mă caută mai des, cu atât sunt mai absent, pentru că dacă mă caută încă înseamnă că suntem bine.

Nu pot să fiu prieten până la nebunie, așa cum fiecare am avea nevoie uneori de la celălalt. La un moment dat dispar din relație, după care mă simt vinovat, apoi intervine frica de a face gestul decisiv prin care să sting vina. De la un punct încolo mă consider neputincios și vina îneacă totul, până la punctul în care blochez orice gând de interacțiune.

Cel mai groaznic am trăit vina asta față de Poqe.

Poqe era, la un moment dat, fotoreporterul cu care am umblam cel mai mult pe teren. Într-o dimineață cu viscol m-a convins să luăm ultimul tren care mergea spre Constanța, pentru un reportaj despre Bobotează. Poqe participa cu totul la fiecare material, era curajos și generos, mă scotea din amorțeală și-mi dădea mereu din curajul lui.

Nu l-am sunat când am aflat că suferă de cancer, pentru că nu știam ce să-i zic. După o vreme i-am scris, l-am întrebat ce face și mi-a zis că-și redecorează bucătăria, mi-a trimis și poze. N-am reușit să-i zic nimic important, să fac vreo glumă deșteaptă. L-am întrebat doar dacă o să meargă cu mine pe teren, că avem de terminat un proiect. Mi-a zis că se simte slăbit, dar poate mergem când o să se simtă în stare. Am împins relația asta în zona sigură a muncii, când orice altceva ar fi contat mai mult.

Ne-am scris tot mai rar, iar într-o zi am aflat de pe Facebook că Poqe nu mai este. I-am zis cuiva că îmi pare rău că n-am putut fi un prieten bun pentru Poqe și a încercat să mă liniștească, mi-a zis că sunt oameni care rezistă în asemenea momente și oameni care se îndepărtează discret, că fiecare face după puteri. Eu am fost dintre cei care au stat departe și mi-e teamă că, dacă s-ar întâmpla acum, n-aș putea schimba nimic la mine.

---

Sunt câteva condiții necesare ce trebuie îndeplinite pentru ca doi oameni să fie prieteni, scrie Elizabeth Telfer, care a predat filosofie la University of Glasgow și e autoarea unor studii importante despre prietenie. O primă condiție ar fi ca două persoane să aibă activități comune, adică să-și facă servicii unul altuia, să rămână în contact și să aibă țeluri comune.

O a doua condiție e afecțiunea reciprocă, faptul că fiecare dorește fericirea și împlinirea celuilalt și suferă sincer pentru necazul acestuia. Apoi, prietenia trebuie construită și împărtășită: nu e o relație ce poate fi lăsată la voia întâmplării, chiar dacă se naște, de cele mai multe ori, din întâmplare.

O prietenie are propriile reguli ce se aplică chiar dacă rămân nescrise. E o relație care se hrănește din experiențe trecute și din planuri pentru viitor. Iar eu n-am răbdare să construiesc, mai ales în ultimii ani. Îmi ofer, cel puțin, scuza asta. Ionuț D., unul dintre oamenii pe care i-am cunoscut în ultimii ani, e un tip introvertit, cu care rezonez adesea și cu care pot să râd. Doar că uneori, când mă consider prea ocupat, nu-i răspund cu zilele la mesaje.

L-am întrebat pe Ionuț ce fel de prieten sunt și mi-a scris următoarele rânduri: „Mă, eu te-aș caracteriza ca pe un om de mare nădejde și ca pe un prieten rezervat sau silent friend. Îmi imaginez că poate ai avut niște dezamăgiri care te țin la distanță de oameni și îți legitimează nepăsarea față de ei (care se manifestă cu adevărat doar pe un sfert sau jumătate). Mi se pare că ești foarte precaut în alegerea oamenilor față de care te deschizi și cu care te simți în largul tău și că cineva pe care îl consideri mișto la început poate să-ți intre ușor în dizgrație dacă face ceva care-ți tulbură interiorul”.

„Nu e așa ușor să te descriu”, mi-a scris și Ionuț S. „Primul adjectiv care-mi vine în minte este «inaparent». Ești genul de individ care pare să trăiască pitit pe după o ușă deschisă. De altfel, e greu să descrii un individ cu psihologia celor din presă. În orice caz, nu te-ai făcut ziarist pentru că te interesează actualitatea. Se vede că fugi de actualitate după subiectele pe care le alegi. Culmea, te-ai făcut ziarist ca să te ascunzi de oameni. Adică să ții tu mereu în mână lanterna, să nu poată nimeni să ți-o înfigă în ochi.”

Dacă stau să mă gândesc, e cam adevărat ce zic amândoi. În școală eram un copil retras și aveam puțini oameni apropiați. Atunci când se întâmpla ca unul dintre ei să facă un lucru care să mă jignească în vreun fel, mă prefăceam brusc că omul respectiv nu mai există, oricât de des ne-am fi intersectat. Se evapora brusc din viața mea: asta era pedeapsa pe care i-o aplicam, până avea să-și ceară iertare.

Iar ca asta să-mi iasă trebuia să depun un efort susținut, uneori de-a lungul unor săptămâni întregi, și toată treaba asta mă consuma emoțional cu totul. Trăiesc cu o neîncredere foarte mare în oameni, simt adesea că nu mă pot baza pe nimeni și pe nimic, deși nu-mi vine în minte un moment anume care să mă fi marcat. Poate ar fi trebuit să mă apuc totuși de terapie.

În ziua de azi folosesc Facebook-ul ca pe-un instrument ce-mi permite să ignor oamenii, ca pe-un loc în care pot să-i uit în timp ce-i țin aproape. Doar că acum o fac mult mai rar cu intenție.

Aș vrea să-i recâștig pe oamenii din viața mea, cât se mai poate, dar nu știu de unde să pornesc. Ca să mă redeschid cu adevărat față de oameni, spune Mircea Toplean, aș putea începe prin a-i întreba lucruri banale, dar pentru care să vreau să aflu cu adevărat răspunsuri. „Cum ești?”, „Ce-ai mai făcut?”, „Cum aș putea să te ajut?”, „Mai ții minte când am făcut cutare chestie?”.

Terapeutul e de părere că asemenea incursiuni în arheologia relației fac bine, inclusiv atunci când e vorba de a reconstrui. Nu mă văd însă făcând asta deocamdată, pentru că mi-a intrat în sânge o teamă de patetisme, de apropieri forțate. Folosesc întrebările mai ales în spațiul sigur al interviului, atunci când mi-e ușor să joc un rol. Ca mulți alți bărbați pe care-i cunosc, am crescut cu oroarea de a vorbi despre ce simt, de a le pune celor apropiați întrebări legate de asta și mi-e greu să rup acum bariera. 

O speranță pe care terapeutul o are e că perioada asta va reașeza prioritățile oamenilor, că le va scutura viețile de lucrurile inutile și că le va păstra pe cele care contează. Iar prietenia ar fi pe lista cu chestii bune de păstrat. Are însă îndoieli, pentru că deocamdată soluțiile noastre –încurajate de distanța fizică – par tot socializările facile din mediul virtual, care mai degrabă ne îndepărtează de noi înșine și de prieteniile reale.

Trăim cu sentimentul călduț că ne-am achitat de datoriile față de ceilalți cu un like sau o inimioară și că, după ce apăsăm butonul potrivit, ne putem întoarce la grijile noastre, la ritualurile ce alină anxietăți și la obiceiurile noastre absurde. Între fiecare dintre noi și lume e însă loc de mai mult.

Salvează o prietenie. Te-ai gândit la prietenii tăi cât ai citit mărturia lui Vlad? Poate e timpul să te reconectezi cu un om la care ții. Trimite-i articolul pentru un început de conversație, pe email, Facebook sau WhatsApp.

---