Stă să plouă când Krishan George, cunoscut de unii ca „indianul care crește bivoli”, iese din mașina de teren, cu o pălărie de cowboy pe cap. Facem cunoștință rapid, dar înainte să vorbim are ceva de făcut. Norocul meu a fost să ajung la Ferma Indianului, cum știe lumea locul, în același timp cu ploaia și cu unul dintre vecini. Ploaia era fix ce aștepta Krishan, pentru că avea nevoie după luni de secetă, iar un vecin era tocmai ce căuta, pentru că avea o întrebare:

„Cine mi-a rupt gardul?” 

Nu e prima dată când pune întrebarea asta și nici prima dată când vecinul lui, tot fermier, îi răspunde că nu știe. „Doar știi că nu eu.” Același răspuns îl primește și de la ceilalți vecini. Totuși, spune Krishan, gardul tot i se rupe.

Ca să ajungi la fermă, trebuie sa ieși de pe șoseaua care vine dinspre Rupea, via comuna Cața, și să treci un pod de lemn șubrezit, construit de Krishan și apoi să mai mergi ceva cu mașina. E destul de aproape de lume cât să-ți ia jumătate de oră până la un magazin, dar destul de departe cât să nu întâlnești alt om câteva zile. Pentru Krishan e tot destul de aproape cât să aibă conflicte cu vecinii.

De la garduri rupte, poduri stricate și lucruri furate, bărbatul de 58 de ani are destule să le reproșeze oamenilor din împrejurimi. A venit în România în 1995 și a fost consultant în mai multe privatizări în agricultură. S-a născut în Londra, a copilărit în mai multe țări, printre care Papua Noua Guinee, Zambia sau India. A făcut studiile în Anglia, apoi iar a călătorit peste tot, de la Venezuela la Filipine. 

România e țara în care a locuit cel mai mult. În 2006 se afla în apropiere de Rupea, cu un prieten. Călăreau când au văzut clădirile unei foste Întreprinderi Agricole de Stat (IAS): 25 de grajduri, hambare, case, șoproane care pe vremuri adăposteau o fermă comunistă unde creșteau oi, vaci și porci pentru populație și export. În mijlocul unei pajiști deluroase, rămăseseră doar construcțiile abandonate, care se vindeau la licitație împreună cu 120 de hectare de teren.

Krishan nu s-a gândit prea mult când prietenul lui i-a sugerat să liciteze, și a făcut-o. De fapt, s-a gândit așa de puțin încât, după câteva luni, vestea că are o fermă a venit ca o surpriză. La fel cum a fost o surpriză și când, două luni mai târziu, a descoperit că cineva furase toate țiglele de pe acoperișuri și instalațiile electrice care mai supraviețuiseră primilor ani de tranziție. 

N-a fost un semn bun, dar Krishan a perseverat. Relația cu comunitatea a evoluat și ea. A fost când bine, când mai puțin bine. Uneori cu proiecte comune, alteori cu acuze că unul a făcut una sau alta. De la pandemie încoace însă, pentru Krishan, balanța a înclinat irevocabil în direcția proastă. Oamenii au devenit mai certăreți, mai tensionați, și motivele de supărare – tot mai dese: gardul care se tot rupe, podul pe care nu-l repară nimeni, dar îl folosesc toți. 

Pentru că nu există o concluzie la discuția cu vecinul, pornim către fermă: Krishan conducând mașina, eu în dreapta punând întrebări și Iggy (după Iggy Pop), o cățea brună de rasă care aduce puțin cu o Vizla, dar e de fapt o rasă comună, lătrând pe bancheta din spate. Ce vedem e un amalgam de lucruri diverse:

Cranii albe de bivoli cu coarne mari gri, prinse pe pereți. 

Țarcul în care stau cei doi cai ai săi și adăpostul lor pentru iarnă, un hambar din lemn în stil american. 

O clădire mare, de beton, unde, într-o cameră, sunt șei de cai; în alta – o motocicletă de epocă pe care Krishan o repară pentru fiul lui, iar în pod – paturi improvizate din baloți de fân. Pe paturile astea dorm elevii care vin într-o tabără anuală, găzduită de Krishan, unde învață noțiuni de ecologie și filosofie. 

Câini și pisici care ți se bagă între picioare și care se înțeleg perfect: câini se comportă ca pisicile, iar pisicile ca și câinii. 

Clădiri, în continuare fără acoperișuri, dar desenate cu graffitiuri realizate de grafferi veniți de la București cu ocazia unui festival de tip Burning Man.

O casă albastră, cu prispă, și mai multe camere în care oferă cazare când orășenilor veniți pentru agroturism, când musafirilor invitați pentru evenimente, când prietenilor sosiți în vizită. 

Angajați: un cuplu de olandezi în perioada de probă, dornici să învețe cum să ai grijă de o fermă, ajunși acolo cu două zile înaintea mea. Nici cu ei n-a mers comunicarea. Krishan i-a întrebat de ce nu ies din cameră să muncească. Nu i-au dat un răspuns și nici n-au ieșit mai des.   

Mansarda e locul unde el locuiește, doarme, gătește, desenează sau completează acte. Are o terasă acoperită de iederă, de unde vede ferma: caii, solarul cu legume, graffitiurile și, dincolo de un gard, bivolii.

Bivolii sunt motivul pentru care am venit să-l cunosc pe Krishan, și motivul pentru care el e încă aici, cu garduri rupte cu tot.

---

Există animale care nasc pasiuni. Cheltuim anual zeci de mii de lei pentru hrana câinilor și pisicilor și le dedicăm grupuri de Facebook și pagini de Instagram. Le lăsăm moșteniri și angajăm îngrijitori pentru ele. Sigur, câinii și pisicile sunt cei mai iubiți, dar facem concursuri de frumusețe și scriem filme, cărți, serii animate și cu cai, peștișori sau iepurași. 

În felul lor, și bivolii nasc un fel de pasiune. Un fel de pasiune care-i motivează pe Krishan și pe alții să-i crească în continuare, chiar dacă nu aduc niciun profit și chiar dacă tot mai puțini în jurul lor o fac. 

Bivolii sunt niște rumegătoare din familia Bovidae (din care fac parte și antilopele), sub familia Bovinae. Sunt subgenul Bubalus, bubaline. Vacile sunt subgenul Bos, taurine. Am domesticit o singură specie de bubaline: bivolul indian, Bubalus bubalis. 

Un studiu din 2020 numără peste 208 milioane de bivoli în întreaga lume. Printre ei sunt și bivolii pe care merg să-i văd alături de Krishan, Iggy (în mașină) și un alt câine, Sherlock (lângă mașină). Când coborâm, plouă mărunt. 

Bivolii sunt risipiți pe pajiște. Își duc viața de rumegătoare, cu tot ce înseamnă asta: unii mănâncă, adică mestecă prima dată mâncarea, unii rumegă, adică mestecă a doua oară mâncarea întoarsă din stomac. Sunt și destui care stau și se uită, singuri sau în grupuri. Scot un sunet specific, un fel de mraaac, care, repetat de mai multe ori, sună de parcă ar fi făcut de greieri. Într-o parte, o bivoliță și vițelul ei energic, în altă parte, patru bivolițe relaxate pe iarbă; mai încolo, două se joacă între ele, împungându-se în glumă și aruncându-se pe jos. Și, în alte părți, bivoli și alți bivoli – peste 100. 

Nu ne apropiem de animale. „O să vină ele la noi”, spune Krishan.

Întâi se uită înspre noi o bivoliță, apoi alta. Apoi una se ridică și se apropie. O urmează prietena ei din spate. În curând, suntem înconjurați de zeci de bivoli cu ochi negri și coarne gri. E ceva neliniștitor la asta în primele secunde. Au peste 500 de kilograme, capul prelungit, coarnele lungi de până la 70 de centimetri, răsucite. Dacă își ridică capul, unii sunt puțin mai înalți ca mine și ai mei 1,55 metri. Dar e atât de evident că sunt curioși și nu agresivi, că nici din partea mea nu mai e neliniște, doar curiozitate. 

În Europa, Bubalus bubalis au ajuns pe mai multe căi, în mai multe perioade istorice. Au fost aduși de Alexandru Macedon în secolul IV înaintea erei noastre, dar și de către musulmani, în Evul Mediu. E vorba de bivolii de râu (cealaltă categorie sunt bivoli de baltă întâlniți mai ales în sud-estul Asiei și China). Cum au ajuns în România nu e încă bătut în cuie, dar este posibil să fi fost aduși în secolul V, prin nord, de huni și avari și, prin sud, de bulgari. Krishan s-a gândit și că s-ar putea să-i fi adus romii, când au migrat din India către Europa. Cum nu există suficiente izvoare istorice, nu putem ști cu siguranță. 

Indiferent când și cine i-a adus, bivolii au rămas pentru că erau buni și să tragă o căruță, și să dea lapte. S-au răspândit mai ales în nord-vestul și vestul țării – Maramureș, Bistrița, Cluj; în centru – zona Făgărașului și în Câmpia Română – Dolj, Teleorman. Au prosperat în luncile râurilor, precum Someș sau Olt, pentru că au nevoie de apă. Nu transpiră, iar apa îi ajută să-și regleze temperatura corpului și părul negru și lung să se protejeze de muște. 

Erau preferați de țărani, care aveau de obicei câte o pereche. La 1882, presa din Țările Române vorbea de 5.500.000 de exemplare, „o bogăție europeană”. Pe măsură ce tot mai mulți țărani plecau către orașe, numărul a început să scadă. Un secol mai târziu, în 1980, mai existau 228.000 de capete. La Revoluție erau 210.000. Azi, mai bine de 30 de ani mai târziu, mai există 16.721 de animale. 

---

Crescătorii care au azi bivoli în grijă sunt fie fermieri, care trăiesc din agricultură sau zootehnie, fie săteni, mai ales bătrâni, care au câteva exemplare. Cei mai mulți vând laptele fie către procesatori, care îl transformă în brânză sau smântână, fie direct la clienți. Cei mai mulți bivoli, aproape 4.000, trăiesc în județul Brașov, în zona Făgăraș. Krishan, cu cele peste 100 de exemplare ale lui, nu e un crescător mic, dar în apropiere de el sunt doi dintre cei mai mari crescători din țară: Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bubalinelor din Șercaia (S.C.D.C.B. Şercaia), cu 520 de exemplare, și Transylvania Nature Products (TNP) cu 407. 

Stațiunea din Șercaia s-a înființat în 1981, în ceea ce ai putea numi „epoca de aur a cercetării bubalinelor din România”. S-au făcut mai multe cercetări și studii și, în 1987, după ce mai multe date au fost analizate, a fost omologată rasa locală „bivol românesc”. Pentru un necunoscător, bivolul românesc arată la fel ca orice alt bivol. Pentru un cercetător, este evident că este mai puternic și are un temperament mai vioi decât frații europeni.

Pentru Adrian Bota, directorul stațiunii de la Șercaia, bivolii nu sunt sursa unei mari pasiuni. Când l-am întrebat dacă s-a atașat de vreunul în mod special, mi-a spus: „Să nu intrăm totuși în apanajul animalelor de companie”. Dar asta nu înseamnă că bivolii nu au și ei meritele lor. „Dragul de animale se prinde ușor, dacă te gândești cum te poate ajuta animalul respectiv”, spune Bota. „Prin producția lui.”

Lucrează la stațiune din 1993, când a venit ca asistent în cercetare, iar din 1999 este directorul ei. „Prin domesticirea animalelor, omul a devenit el însuși sluga animalului”, mi-a spus. „Dacă nu faci cu drag, cu calm, cu răbdare, nu ajungi nicăieri.” 

Împreună cu ceilalți doi cercetători din stațiune, a studiat cum cantitatea de lapte produs este influențată de calitatea hranei (animalele hrănite cu furaje mai bune dau o cantitate mai mare de lapte), și au selectat cele mai valoroase exemplare pentru reproducere. Este singura stațiune de cercetare pe bubaline din țară și supraviețuiește printr-o combinație de finanțare de la stat și venituri proprii: vinde laptele către producători (și prin singurul dozator cu lapte de bivoliță din Făgăraș și singurul de care am auzit vreodată) sau taurii pentru montă (nu și materialul lor seminal, pentru că e greu de transportat, fiindcă trebuie păstrat la temperaturi foarte joase). Nu există profit, dar au fost zile și mai negre, când banii erau și mai puțini și părea că toți crescătorii își vând animalele. 

Bota explică scăderea masivă a populației de bivoli de la noi prin migrația sat-oraș, apoi sat-străinătate și, desigur, prin concurența cu vacile. 

E greu să explici bubalinele fără să le compari cu taurinele. Cea mai importantă diferență din punct de vedere al afacerilor e că vacile dau mai mult lapte. O vacă obișnuită dă și 15 litri pe zi, o bivoliță bună dă 8. Laptele de bivoliță are un conținut de grăsime mai ridicat, e alb, nu gălbui, are mai puțin colesterol și mai multă proteină. E considerat de mulți mai sănătos. Am auzit că laptele de bivoliță ar fi benefic în tratarea unor boli de piele, pentru copii născuți prematuri sau pentru cei cu intoleranță la lactoză, dar, în lipsa unor studii științifice, nu știm dacă și cum ajută în aceste boli. 

Pentru crescători, cea mai importantă diferență e personalitatea. „O vacă o să te asculte. O să facă ce-i spui”, rezumă Krishan situația. „O bivoliță, nu. Dacă poate să scape, o să scape. Dacă nu are apă, o s-o găsească. O vacă probabil va aștepta un om care s-o ajute. O bivoliță se va ajuta singură.”

Bivolii au nevoie de predictibilitate. Cum îi înveți de mici, așa îi ai. Să-i crești implică mai multă atenție și dedicare. Pot fi agresivi sau cu toane dacă nu primesc grija potrivită. Am auzit povești despre bivoli de pe vremuri care au omorât oameni, dar au fost mereu catalogate ca excepții. De regulă sunt animale blânde, chiar dacă cu personalitate. Uneori, dacă sunt obișnuite cu un singur om, pot să nu mai accepte altă persoană la muls. Un truc, folosit și de familia mea, era să te îmbraci în hainele respectivului; uneori mergea, uneori nu. 

Dar majoritatea sunt prietenoși și cu străinii. Vin singuri când îi strigi sau când te văd, se pun la picioarele tale, te lasă să-i mângâi. Și un animal care te lasă să-l mângâi e un animal mai ușor de iubit.

---

Celălalt mare crescător de bivoli din Brașov e ferma Transylvania Nature Products (TNP). La TNP se cresc plante și bivoli. Porumbul, lucerna și grâul produse aici nu sunt vândute, ci hrănesc bivolii. Laptele e valorificat prin unitatea de producție Transilvania Lactate, care cumpără și laptele altor crescători de bivoli. (Și TNP, și Transilvania Lactate sunt deținute de un investitor străin.)

Dacă cineva ar putea face profit cu bivoli în România, ei ar fi. Au 407 bivoli și o fabrică care produce smântână, telemea sau mozzarella, pe care poți să le cumperi în orice hipermarket în marile orașe. Și au fost aproape de profit. 

„Până în luna martie, anul ăsta s-a arătat a fi cel mai bun an.” Asta mi-a spus Silviu Vasilică, administratorul fermei, când am vorbit la telefon. Auzisem despre el de la mai mulți crescători, care l-au lăudat ca fiind un om implicat și pasionat de munca lui. Doar că, în ultima vreme, munca asta l-a consumat destul de tare. 

Pentru că n-a fost un an bun. A fost un an groaznic. Seceta a distrus recoltele, așa că, în vară, ei hrăneau deja animalele cu mâncarea care trebuia să le ajungă pentru iarnă. În vară au adus apă de la 25 de kilometri depărtare. Asta în paralel cu probleme cu creșterea prețului, chiar triplarea în unele cazuri, la orice, de la motorină, la piese de schimb pentru utilaje.

Vasilică nu știa ce o să se întâmple cu ferma și nu era nimic mai mult de spus. O să supraviețuiască, nu e asta problema, acum, dar o să vândă animale. Nu știe încă câte, dar probabil în jur de 100. Nu au de ales. „Anul trecut era 40 de bani kilogramul de lucernă. Anul ăsta cu producție mică și costuri atât de mari la motorină, cred că un leu o să fie kilogramul. Dar ideea e s-o și găsești. Și altă chestie, s-o găsești și aproape, pentru că transportul de lucernă făcută fân, este volum mare, cantitate mică, kilograme puține.” Speră să ajungă cât mai puține bivolițe la abator și cât mai multe la crescătorii din jur.

„Dar probabil vor vinde și ei, pentru că și pentru ei a fost un an prost.”

---

„O am de mult timp. Are o un caracter bun. Și coarnele sunt grozave”, îmi arată Krishan o bivoliță bătrână. Pentru el nimic nu contează mai mult decât bunăstarea animalelor, așa cum o înțeleg ele, nu noi. „Animalul trebuie să fie cât mai aproape de natură, să intervii cât mai puțin.” 

Bivolițele lui nu primesc furaje, grâu, porumb, ci mănâncă doar iarba de pe pajiște, iar iarna, fân. E o dietă care înseamnă că vor da mai puțin lapte, dar vor fi mai în acord cu natura. Și n-ar mânca făină de mălai sau de grâu de capul lor, în natură.

Și grija lui Krishan nu se oprește la hrană. Iarna, în grajd, staulele bivolilor au separatoare daneze mobile, pe care le pot îndoi astfel încât să stea cât mai comod. Oricum vara asta au avut parte de mai multă independență decât au avut vreodată. Pentru prima dată au fost lăsați complet singuri pe pajiștea îngrădită. Sunt animale rezistente, așa că vara n-au nevoie de un adăpost deasupra capului, iar pentru apă au o cișmea. Nu-i mai mulge, lasă tot laptele vițeilor. Merge să-i verifice din când în când; să nu fie rupt gardul, să nu fi intrat vreo vacă străină sau un animal sălbatic, dar altfel, sunt singuri.

Bivolii se bucură de atâta independență și pentru că Krishan nu mai are cu cine să-i îngrijească. Pentru muls, ai nevoie de oameni, și el nu mai găsește. Ultimii angajați, un cuplu din zonă, au plecat anul ăsta. „El ar fi vrut să mai stea, ea a vrut să plece. Avea 24 de ani, voia la oraș.” Și nu are cu cine să-i înlocuiască. „Uită-te la satele din jur. În fiecare zi vine autobuzul să-i ducă în Rupea la fabrică. Nu pot concura cu așa ceva. Și pentru că nu am cui lăsa în grijă animalele, nu pot pleca din fermă. Sunt prizonier.”

S-a gândit să aducă muncitori din Asia de sud-est, dar ar avea nevoie doar de unul-doi, și bătaia de cap cu a avea grijă de ei ar fi prea mare. Mi-a spus de prima dată când l-am întrebat dacă aș putea să-i vizitez ferma că o să asist la sfârșitul ei. Vrea să vândă animalele, terenul și să plece. Planul e să cumpere o barcă și să călătorească în jurul lumii cu ea. „Vreau doar să mă relaxez. Am prieteni de văzut și timp de pierdut.” 

Spune că pentru el, e momentul să plece. A încercat să fac ceva aici, și da, poate într-o zi lucrurile o să se schimbe, dar el nu mai are zeci de ani să aștepte. 

---

Mă întâlnesc cu Leontina Gordon, o crescătoare de bivoli în vârstă de 37 de ani, într-o benzinărie la ieșirea din Lechința, județul Bistrița-Năsăud. Aveam emoții că o să plouă și n-o să mai putem ajunge la bivoli, dar am avut noroc: când ne-am urcat în mașina ei, cerul era senin.

Leontina conduce mult. Face zilnic drumul de jumătate de oră de la Bistrița, unde locuiește, și satul Galații Bistriței, în apropiere de care are ferma, de care se ocupă împreună cu soțul ei. În timpul anului școlar la asta se adaugă și un drum la școala primară din Vermeș, unde este învățătoare. Din când în când trebuie să plece la Cluj, unde este studentă în anul III la Zootehnie în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară. 

Nici ea nu știe cum le face pe toate, dar știe că n-ar putea altfel. „Nu-mi doresc să stau. N-am avut nicio zi de concediu în vară. Mă simt așa de bine când am o grămadă de treburi. Nu mă simt bine când n-am nimic de făcut.”

Ca să vedem bivolițele de muls, trecem pe lângă găini, porci de Mangalița, porci vietnamezi, vaci, cai și măgari. A fost visul Leontinei să aibă cât mai multe feluri de animale. De fapt, așa a ajuns s-o aibă pe Bombonica, primul ei bivol. A fost un cadou de ziua ei din partea soțului, în 2018. Vorbiseră despre ce animal nou să mai aducă, și bivolul fusese pe listă. 

„Nu mă așteptam”, mi-a spus. „Când mi-a zis să mă uit în mașină, m-am gândit că mi-a luat un berbec.”

Sigur că nu s-a putut opri la un bivol. Un exemplar singur e trist și, poate, mai dificil. Bivolii sunt animale de turmă și se simt bine când au companie. Apoi, dacă tot au luat patru, de ce să nu ia încă patru? Și de la opt, care au început să se înmulțească singuri, au ajuns la un efectiv de 18 bivoli azi.  

Leontina vorbește de „efectiv de animale”, „timp de montă”, „cote de producție”, „valoare adăugată”. Oile au fost de la început și până în prezent singurul animal cu adevărat profitabil. Face caș din lapte și vinde mieii pentru export. Porcii, locali și exotici, sunt doar pentru consum propriu. Iar bivolii – bivolii sunt o pasiune. 

Parcăm la marginea unei pajiști. Bivolițele sunt mai încolo, dar ne văd repede. Nici nu trecem gardul din sârmă, că vin spre noi. Prima care o întâmpină pe Leontina e Mini. „E mascota fermei”, spune ea, pentru că e frumoasă și pentru că e cea mai prietenoasă bivoliță pe care o s-o cunoști. Când o vede, Leontina o ia în brațe și o pupă. Mini, care pare că și-a modelat personalitatea după a unui câine, scoate un muget și o pupă și ea pe femeie. 

„Mini, iubita lui mama, no hai, tu!”

De la atâta entuziasm, Mini nu vrea să stea la poză. Leontina îi spune că nu durează mult, dar bivolița e mai ocupată să se ceară mângâiată și să ne acopere cu bale din prea multă dragoste. „Sunt obișnuiți cu oamenii, băieții cu care lucrez le tratează bine, nu le lovesc.” Leontina e mulțumită de angajații ei. „Suntem o echipă și le-am explicat că atunci când îmi merge mie bine, le merge și lor bine.” 

Nu crede că va renunța la învățământ deocamdată, dar nu e o competiție între cele două. Pare totuși că ferma câștigă detașat. „Când mă duc acolo zici că sunt în rai”, mi-a spus, „Uit de toate necazurile, toate grijile.”.

Dacă un animal e sau nu „un exemplar valoros” sau ce-i lipsește ca să fie valoros e ceva ce Leontina pomenește des, așa că am întrebat-o ce înseamnă sintagma pentru ea. Depinde de specie, mi-a spus. „O oaie e valoroasă în funcție de cantitatea și calitatea laptelui pe care-l dă și de aspectul ei. O oaie trebuie să fie frumoasă.” 

Ce face un bivol un exemplar valoros?

„Cantitatea de lapte pe care o dă și firea blândă.”

După Mini și bivolițele de muls, megem pe pășune, mai departe de fermă și de oameni, unde stau toată vara bivolițele care au viței și nu sunt mulse. O s-o vedem pe Monica, candidată serioasă la titlul „cel mai valoros exemplar al Leontinei”. A luat bani împrumut pentru ea și a plătit 2.500 de lei, față de 1.500-1.800 de lei, cât costă în medie un vițel. Tot atunci a cumpărat-o și pe prietena ei, Urâta (pentru că nu era chiar așa frumoasă). Urâta a murit după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie într-o iarnă, dar Monica s-a dovedit o investiție bună, e cea mai mare bivoliță din fermă.

Cât lapte produce Monica? „Pe mine mă deranjează un pic când te întreabă lumea cât lapte dă. Eu am crescut niște animăluțe micuțe, că am ajuns să le montez, să aibă o perioadă de gestație, să fete normal, că le-am învățat la muls, asta e cea mai mare performanță”, spune Leontina. „Performanța mea va fi dacă bivolul meu va trăi 25 de ani și va făta și-mi va da lapte atât cât va putea el.”

Bombonica avea două zile când a ajuns în grija Leontinei, și ca s-o crească, femeia o îngrijea ca pe un copil. Acum ea și soțul ei își vizitează bivolii în fiecare zi ca să-i mângâie, să se joace cu ei și să se asigure că sunt bine. Pentru că anul ăsta n-a fost unul bun din cauza secetei, a pus câteva exemplare la vânzare pe OLX. A vândut până acum doar unul, cu 6.000 de lei, dar e un proces greu, cu multe refuzuri. „Mă sună oameni (să-i cumpere) și eu îmi dau seama că-i vor ca să-i taie.” N-a mâncat niciodată carne de bivol și spune că nici nu ar putea. Soțul ei nu mănâncă carnea de oaie. 

Ca să ajungem la bivoli trebuie să ieșim de pe drumul principal. Curând nu mai sunt case, iar singurii oameni pe care-i văd sunt ciurdarii și ciobanii. Dar vedem oi. Țurcane românești, cornate și cu lâna lungă, și Suffolk englezești, fără coarne și cu lâna pufoasă. „Sunt foarte mulțumită de rasa asta, Suffolk, am luat recent să vedem cum se adaptează și până acum merg bine”, spune Leontina. Se înțeleg cu vecinele românești? „Sunt puțin mai încete și am observat că mai degrabă stau în grupul lor.” Dar nu sunt conflicte, ba chiar au fost și legături amoroase. „Foarte bine o mers metisarea, foarte bine.”

---

Suntem încă în mașină, încercând să urcăm o pantă acoperită de noroi, când începem să vorbim despre genetică. 

Domesticirea animalelor e diferită de îmblânzirea animalelor. Îmblânzești un individ, dar domesticești o specie. Prima înseamnă să convingi un animal să te asculte, a doua să modifici genetic un animal în așa fel încât să știi că orice urmaș de-al lui e programat să te asculte. Animalele domestice sunt genetic distincte de strămoșii lor sălbatici. Sunt dependente de noi pentru reproducere și mâncare, se înmulțesc greu sau deloc cu rudele sălbatice și au cranii mai mici și mai puține variații de culori. 

Am domesticit câinele în urmă cu 34.000 de ani. Acum aproximativ 10.000 de ani am domestici vacile și oile. Pe Bubalus bubalis l-am domesticit acum 5.000 de ani. Nu doar că am petrecut mai puțin timp alături de el, dar i-am și acordat mai puțină atenție. Fiind un animal deținut mai ales de țărani, în afară de o reproducere selectivă de bază, intuitivă (crești vițeii bivolilor cu cea mai mare producție de lapte și cel mai bun temperament, în speranța că vor semăna cu mamele lor), bivolii n-au fost supuși atâtor ameliorări ca vacile. 

Însă orice le-ai face, genetic nu vor putea să producă la fel de mult lapte ca o vacă. Iar pentru Leontina asta este mai mult decât bine. „Totul dus la extrem nu mi se pare bine. Și intervenția asta a omului trebuie făcută într-o anumită măsură.” 

Prin reproducere selectivă, ar vrea să ajungă să aibă animale care să poată să-i dea 8 litri pe zi. „Hai, maxim 10, dar nu mai mult. Că poate eu îi cresc producția, dar îi scade calitatea laptelui. De obicei așa se întâmplă, primești ceva, da’ pierzi altceva.”

Pentru ea, grija față de animale e o datorie creștinească. Dumnezeu ne-a dat animalele să ne ne folosim de ele și să le îngrijim. Pentru Leontina asta nu se poate face decât cu respect și iubire. Producția e mai mult decât importantă, nu contestă asta, doar și ea vinde miei pentru carne. Dar ăsta nu poate fi singurul scop.

„Tu nu poți să vorbești de bunăstare într-o fermă de lapte unde duci exemplarul la 45 de litri pe zi, dar laptele ăla ți-l da ca și un robot și o epuizezi la două fătări. Bun, ai făcut producția de lapte, e o performanță dacă-ți dorești, dar mie mi se pare o crimă. Corpul animalului nu rezistă, nu-i făcut pentru așa ceva. Până la urmă lucrezi cu ființe vii, responsabilitatea nu-i față de o mașină. ” 

Oricum, deocamdată planul Leontinei este să crească exemplare cât mai valoroase, pentru că e prea devreme să se gândească la producție. Vinde laptele bivolilor pe care îi are acum unor clienți din Bistrița, cu 8 lei litrul. Dar a mai renunțat la unii, pentru că banii nu merită drumul cu mașina. Ar vrea să-și facă o făbricuță unde să producă brânză, smântână sau alte produse, dar acum animalele nu produc o cantitate de lapte destul de mare ca să asigure o continuitate a fluxului de producție. 

E convinsă că brânzeturile și produsele din lapte de bivoliță sunt singura cale să obțină și un profit de pe urma lor. Dar chiar dacă nu se va întâmpla, tot nu se vede vânzându-i. „Eu dacă nu le-aș iubi n-aș fi aici, pentru că pot să fac și altceva. Eu tot ce fac, fac cu sufletul. Eu așa vreau să cred că bivolițele mele sunt fericite și răsfățate, că asta-mi și doresc.”

---

Leontina e conștientă că, dacă n-ar avea ferma bine pusă pe picioare, n-ar putea să crească bivoli. Și asta o doare cel mai tare. De asta a și vrut să vorbească cu mine. „Nu suntem susținuți în niciun fel.” 

Fiecare crescător de animale primește de la stat o subvenție (dacă animalele sunt înregistrate la APIA, agenția care face plățile în agricultură). Subvenția pentru bivolițe este de 164 de euro pe an (800 de lei), în timp ce pentru o vacă e 360 de euro. Doar contribuția la Asociația de crescători de bivoli în care Leontina e înscrisă este 150 de lei pe an.

Însă nu începi să primești banii decât după ce animalul fată prima dată. O bivoliță poate să nască după trei ani, în timp ce o vacă după doi.  

Mai există și o subvenție de 200 de euro pe an per bivoliță, pentru rase în pericol de abandon, pe care o pot primi proprietarii de bivoli românești. Toți crescătorii și experții mi-au spus același lucru: „În țară nu există altfel de bivol decât cel românesc”. Am văzut zeci de bivoli, din localități diferite. Toți arată la fel. Cele mai mari variații pe care le-am văzut au fost ceva mai mult păr, o pată de blană decolorată în frunte, un corn rupt. 

Dar realitatea din teren nu există în acte. 

Conform legii, ca să primești subvenția pentru rasă în pericol de abandon, trebuie să demonstrezi, întorcându-te trei generații, că părinții animalului au fost din rasa respectivă. Mulți nu au date pe atâta timp. Bivolii sunt longevivi și nu puțini ajung și la 25 de ani. Vorbim, oricum, de o rasă relativ nouă, recunoscută abia în anii ’80. Așa că, în practică, vițeii care se nasc din mamă și tată bivoli românești sunt trecuți în acte ca metiși. Iar ca să schimbi actele (poți, de exemplu, să demonstrezi prin teste ADN rasa) e complicat și birocratic. Așa că aproape nimeni nu ia acei extra 200 de euro și singurii bivoli înregistrați formal ca bivoli românești sunt cei ai stațiunii Șercaia. 

---

Ploua bine când Dan Trif și-a adus bivolii să-i văd. Se mișcă repede prin noroi și stau în grup. De o parte a șoselei sunt dealuri împădurite, de cealaltă e o coastă golașă, cu iarbă verde, bălți de noroi maro și bivoli negri.

Cât eu mă uit la bivoli, fratele meu le fotografiază proprietarul. Cu pantaloni de trening și chimir, cu tatuajul de pe braț cu Only God can Judge Me acoperit de mânecile lungi ale gecii, cu un pălărie tradițională din Lăpuș pe cap, Trif arată ca un om al locului.

Știu cum arată oamenii locului pentru că și eu sunt de-a locului. Bivolii lui Trif își petrec zilele pe drumul care duce către Suciu de Sus, Maramureș, satul în care s-a născut tatăl meu. De fapt, drumul ăsta e locul unde a început pasiunea mea pentru bivoli. 

La sfârșitul anilor ’90, când eram copil, trăiam fără să știu ultimele zile ale bivolilor și vacilor sătești. În fiecare dimineață bivolii și vacile ieșeau din grajduri, traversau curtea și ieșeau la șosea, de unde plecau cu ciurda la păscut. Seara se repeta totul în sens invers. Astăzi, mi-a spus un crescător din Cluj, sunt județe întregi care nu au câte exemplare avea un sat pe vremuri. L-am înțeles din prima.

Bunicul meu o avea pe Bumba, o bivoliță prea bătrână să-mi mai dea atenție, dar care mă speria îngrozitor. Bunica mea avea tot o Bumba, însă cu mai multă personalitate (nu se lăsa mulsă decât de bunica), și o serie de vaci, majoritatea Mândraia, dar și o memorabilă Brenda, botezată de mătușa mea după personajul din Beverly Hills 90210.

De fiecare dată când ieșeam din oraș, vedeam ciurde în care era măcar un bivol. De multe ori se întâmpla să nimerim pe drum seara, când animalele se întorceau spre casă. Blocată în mașină, mă uitam cum trec pe lângă noi, schimbând din când în când o privire cu una mai curioasă. Atunci m-am hotărât că nu sunt atât de înfricoșători, ba chiar că e ceva special la animalele astea. 

Bivolii îmi păreau veșnici atunci. Dar nu erau. 

Când Bumba a murit, bunicul meu n-a luat altă bivoliță în loc. Pe această Bumba o cumpărase alături de bunica mea, cu câțiva ani înainte ca ea să moară. „Singur, mi-a fost mai greu să țin animale.” 

Mătușa și unchiul meu aveau deja joburi cu normă întreagă și crescutul de animale pe lângă devenise prea mult. Bumba bunicii plecase demult. Nu mai vedeam bivoli în ciurzi, apoi am început să nu mai văd ciurzi deloc. Acum, Trif e unul dintre puținii care mai cresc bivoli în comuna Suciul de Sus. 

„Am fost peste tot, Spania, Germania, Franța, Italia. Dar n-am fost niciodată rupt de tot de loc. Plecam și mă întorceam, plecam și mă întorceam.” 

S-a întors definitiv, odată cu pandemia. Bunica lui s-a îmbolnăvit și a venit s-o îngrijească. Și-a cumpărat bivoli pentru că animalul e specific zonei. „Nu noi am crescut bivolul, bivolul ne-a crescut pe noi. Aici e zonă de munte, nu poți decât să crești animale sau să lucrezi cu lemnul.”

Dacă dezamăgirea Leontinei și a lui Vasilică este statul, a lui Krishan oamenii, dezamăgirea și lupta lui Dan Trif este cu administrația locală. Îl acuză pe primar, în funcție de 22 de ani, că nu le dă localnicilor dreptul la pășunare și tărăgănează mai multe procese de retrocedări și intabulări. Îl acuză că n-a accesat proiecte europene și că ține comuna într-o stare de amorțire. Împreună cu mai mulți localnici au făcut o asociație își cer drepturile și vor să-l dea în judecată pe primar. Au apelat și la un deputat AUR ca să-i ajute. 

Planul lui imediat e să-și crească efectivul de bivoli, care deocamdată e de 15 animale. Pe termen lung e în discuții cu o fermă ecologică din Germania. Ar vrea să facă ceva de felul ăsta și la el în sat. Ce va fi e mai puțin important; important e că va fi. „Noi dăm bine la televizor, cu straiele bunicilor. Dar nu asta-i realitatea. Zestrea Suciurilor n-o fost hainele. Zestrea o fost pământul, pădurea, animalele.”

---

Animalele dispar când nu reușesc să se adapteze la schimbări de mediu destul de repede, explică Elizabeth Kolbert în cartea A șasea extincție. Nu înseamnă că animalele fac ceva rău. Pur și simplu calitățile care le permiteau să prospere în vechiul mediu nu le mai sunt de folos în cel nou. 

Pentru că animale domestice există datorită oamenilor, destinul lor e legat de mersul societății. Cel mai mare atu competitiv al bivolilor era puterea de tracțiune și rezistența. Puteau trage un car mai bine și mai mult ca vacile. Când oamenii aveau care, asta conta mult. Când n-au mai fost care, a contat producția de lapte, și aici vaca câștigă detașat și oamenii s-au îndreptat natural spre vaci. 

Bivolul românesc nu este singura rasă în pericol de abandon din România. Pe listă mai sunt anumite rase de oi, precum valaha cu coarne în tirbușon; capre – alba de Banat; vaci – sura de stepă; cai – semigreul românesc sau insecte – albina românească. Nu înseamnă că sunt pe cale de dispariție oile, ci doar că acest tip de oaie ar putea să dispară. Dacă bivolul românesc ar dispărea, nu înseamnă că ar dispărea specia bivol de pe planetă. Dar ar dispărea puțin din varietatea de pe planetă și, cu siguranță, mult din varietatea locală. 

Efectul Allee este un termen care se referă la modul în care „diminuarea speciei face dificilă supraviețuirea indivizilor rămași”. Cu cât sunt mai puține animale de un fel, cu atât pare să le fie mai greu să supraviețuiască. Fiecare lovitură se simte mai tare și fiecare pierdere cântărește mai mult. 

A existat o scădere drastică de bivoli în anii ’90 și 2000 pentru că în perioada aceea am exportat bivoli în Italia. Au fost trimise mai ales bivolițe, ceea ce a însemnat că s-au născut mai puțini viței. Apoi numărul a crescut, ajungând la 18.300 în 2015. De atunci numărul a crescut și a scăzut cu 1.000-2.000 de animale în fiecare an. În 2021 erau 16.721 de bivolițe.  

Anul ăsta a fost altă lovitură. Mâncarea pentru animale va deveni prea scumpă și oamenii vor fi nevoiți să le vândă. Dar asta se va întâmpla și în cazul vacilor. Diferența dintre ele și bivoli e că cei din urmă vor primi mult mai puține resurse din partea statului ca să facă față greutăților. „Eu nu cred că guvernanții știu ceva despre noi”, spune Leontina. Și nici nu există un lobby al bivolilor, crescători mari, asociații puternice care să poată negocia măsuri mai bune. 

În plus, produsele din lapte de bivol nici nu sunt căutate în mod special. Laptele se consumă mai ales în Transilvania, și și acolo în familii în care există tradiție. În Moldova, nu există consum. 

Cu ocazia acestor vizite la fermă am băut pentru prima dată după ani lapte proaspăt de bivol. Când eram mică, beam și lapte de bivol, și de vacă, dar când bunicii au vândut animalele, am înlocuit cu lapte din magazin. Eu n-am avut niciodată o problemă cu gustul celui de bivol, dar când eram mică îl preferam pe cel de vacă. Acum, mi s-a părut greu să le deosebesc. Cel de bivol parcă avea o vagă aromă de iarbă. 

Poți să vorbești de mozzarella de bivoliță sau de smântână de bivoliță, dar oamenii nu știu destule despre bivoli încât să înțeleagă de ce prețul unor astfel de produse ar fi mai ridicat. „Publicitate chiar nu avem bani să facem. Nu avem, pentru că vă spun sincer toți banii i-am dat pe motorină.”, spune Vasilică, administratorul fermei de bivoli TNP. 

N-am fi prima țară căreia îi scad numerele de bivoli. Și în Bulgaria, care era un nume mondial în materie, animalul are probleme. Albania a renunțat la bivoli cu totul. Există și povești de succes, cum e Italia, care a luat măsuri în sprijinul crescătorilor și a creat din mozzarella di bufala un brand național. Deși cred că suntem departe de o renaștere italiană, Vasilică, Leontina și Bota cred că bivolul românesc va rezista, chiar dacă în numere mai mici. Ce va dispărea va fi bivolul sătesc.

---

„Ăsta-i ultimul. Când nu o să-l mai putem ține pe ăsta, îi gata.” 

Viorica se uită spre bivolul ei când îmi spune asta. Are 73 de ani și lângă ea stă soțul ei, Teodor, de 79 de ani. Ne adăpostim de ploaie în șopronul de lemn construit în curtea din Suciu de Sus, de nepotul din America. Stau de vorba cu mine înainte s-o ducă pe Bumba lor la mulsul de seară. E un animal cuminte, de 14 ani, pe care nu trebuie decât să-l mulgi de două ori pe zi, să-l lași să mănânce vara iarbă și iarna fân, să-i dai apă. E un bivol bun, și ei știu, pentru că au mai văzut bivoli buni.

Pe lângă familie și slujba lui Teodor ca tâmplar, au avut mereu animale. Bivoli, vaci, oi, porci, găini. Și ca ei erau toți vecinii din jurul lor. Când erau tineri, pentru că aveau nevoie de ele și acum pentru că nu se pot dezvăța de ele. „Noi așa suntem, animalele sunt ca un drog al nostru. Gândești că nu poți trăi fără un animal, trebuie să ai la ce te scula dimineața,” îmi explică Viorica.

Dar acum sunt tot mai puține. Nu mai țin porci de doi ani, iar oi și de mai bine de atât. „Înainte gândeai că nu poți trăi să nu ai brânza ta. Dar ne-am obișnuit amu’ și așa, să mergem s-o cumpărăm.”

Nici în jurul lor vecinii nu mai cresc animale ca pe vremuri. Un porc, doi pentru Crăciun, o vacă pentru, lapte. Bivoli nu mai are aproape nimeni. „Eu știu când aveam 7 ani că eram pe deal cu vacile, cu oile. Acum nu mai vezi pe nimeni pe deal. E pustiu. Ăștia tineri se duc prin alte țări, ăștia bătrâni murim.”

Ei încă mai au putere să-o țină pe Bumba, dar știu că asta nu va ține la nesfârșit. Sunt bătrâni. Au fost deja boli, preinfarcturi, reumatisme. De acum nu o să fie decât mai bătrâni. Când îi sugerez asta și o întreb cât crede că o să mai poată avea grijă de un animal, Viorica se uită în jur și spune. „Asta nu putem știi, că poate ne culcăm în seara asta și mâine nu ne mai putem ridica.” 

Așa că Bumba e ultima. Când va fi vândută sau va muri, nicio bivoliță n-o va urma. 

---

Dimineața, Ferma Indianului devine un alt loc. Când soarele n-a ieșit încă de sub nori și ceața se lasă, nu mai vezi drumul sau dealurile din jur. Totul e alb. Nu se aude nimic, nicio mașină, nicio voce. Sentimentul nu e de frumusețe amețitoare, ca un peisaj montan sau marin, ci de liniște tihnită. De parcă ai fi singurul om de pe pământ și asta e în regulă.

Pe la ora opt, bivolii sunt deja la poartă. Krishan mi-a spus de noul lor ritual. În fiecare dimineață vin toți la gardul dinspre ferma lui și își petrec acolo prima parte a zilei. Nu obișnuiau să facă asta.

Înainte să plec, l-am rugat pe Krishan să mă ducă să fotografiez bivolii. N-a fost o problemă, dar o vizită fără motiv la animale e ceva tot mai rar în ultimul timp. Încearcă să-i dezvețe de el, pentru că planul rămâne să le vândă. De asta nici nu vrea să stăm prea mult pe lângă ei. „Nu știu de ce tot vin aici”, îmi spune în timp ce ne îndepărtăm. „Vor ceva de la mine și nu știu ce vor.”

Îl întreb dacă nu cumva îl caută pe el și afecțiunea umană. Până la urmă, bivolii nu sunt atât de domesticiți ca vaca, dar nu sunt nici sălbatici. E în ADN-ul lor să comunice cu oamenii. 

„Poate că da”, îmi spune, „dar eu nu mai pot să le dau asta”.

Nu i-a vândut încă pentru că n-are de gând să îi dea cuiva care le-ar duce la abator sau le-ar crește cu mai puțină grijă decât el. O să dureze, dar va găsi pe cineva, o să-i vândă și o să plece de la fermă. „E ușor să lași în urmă lucrurile care îți aduc tristețe, dar e greu să faci asta cu cele care îți aduc bucurie. Dar învăț ceva din experiența asta, pentru că, la sfârșitul zilei, nu sunt ale mele. Nici bivolii, nici locul ăsta. Eu am fost doar un îngrijitor care a păstrat o vreme locul. E timpul pentru altceva.”