Cea mai frumoasă fată

În 2006, la 23 de ani, după ce m-am întors din Vamă, unde petrecusem cu gașca de prieteni, am simțit un nodul la sânul drept și o durere destul de neobișnuită în axila dreaptă. Am ignorat-o. Mi-am zis că eram prea tânără pentru ceva prea grav.

Din când în când, verificam dacă nodulul mai este acolo. Am căutat articole pe internet despre noduli, tumori și cancer, însă informația care circula atunci în România făcea referire la faptul că o femeie poate dezvolta cancer de sân abia după 40 de ani. Așa că am stat liniștită și mi-am văzut în continuare de viața mea: munca, școala de teatru și bunica.

---

Peste un an am decis să merg la un consult pentru a fi sigură că totul este în regulă, deoarece sânul începuse să se deformeze. Speram să fie o dereglare hormonală pe care să o rezolv cu pastile. Am făcut o serie de analize de sânge, ecografie mamară, mamografie, biopsie și un RMN. Toate au indicat că în sânul meu creștea o tumoare canceroasă care avea deja doi centimetri.

Îmi amintesc puțin din ziua în care am primit diagnosticul: eram la București, la spitalul de Oncologie Fundeni, cu mama de mână. O auzeam spunându-mi: „Nu te las! Ne luptăm amândouă până o să fie totul bine!”. Știu că am rugat-o atunci să mergem la chioșcul de vis-a-vis, să luam o cafea și să stea cu mine să fumez o țigară. Fumam din clasa a IX-a, dar nu avusesem curajul să-i spun până atunci.

Locuiam cu bunica din partea mamei. Bunicii m-au crescut de când eram mică; credeam că ei sunt mama și tata și abia pe la cinci ani am înțeles că mama este altcineva, iar tata nu există. Mama s-a căsătorit la scurt timp după ce m-am născut și avea viața ei împreună cu soțul ei și surorile mele. Mă mai ajuta uneori cu bani sau sfaturi. Știu că m-a iubit mereu, chiar dacă nu prea m-a lăsat să simt cu adevărat acest lucru.

Medicul nu a fost prea delicat când mi-a povestit ce urmează să mi se întâmple. Mi-a explicat în două minute că voi rămâne fără un sân și fără păr, că voi intra la menopauză, iar calitatea vieții îmi va fi redusă la 70%. În 10 ani, mi-a spus, voi muri.

Am ieșit terifiată din cabinet și am zăbovit așa pe holurile spitalului printre ceilalți bolnavi ca mine, doar că ei îmi păreau transfigurați de la tratamentele de chimioterapie pe care le consideram grotești. Mi s-a părut că am ajuns în iad. Nu știam cu ce am greșit de sunt pedepsită în halul ăsta.

În tren, pe drum spre casă, mama încerca să mă înveselească spunându-mi că totul o să fie bine, că sunt tânără, iar boala este într-un stadiu incipient. O ascultam în timp ce mă gândeam cum o să-i spun bunicii. Nu voiam să-i provoc un nou atac cerebral. Îmi era groază să-mi anunț colegii că voi lipsi o perioadă de la muncă.

De mică m-am visat actriță, îmi plăcea să dansez și să scriu compuneri. La sfârșitul clasei a XII-a, mi-am dat seama că n-o să pot urma imediat o facultate. Pensia bunicii abia ne ajungea pentru facturi și mâncare. M-am angajat secretară la un lanț de restaurante și în anul următor m-am înscris la Facultatea de Științe Economice, la Contabilitate și Informatică de gestiune. Am lucrat pe tot parcursul facultății și am avut grijă de bunica, a cărei sănătate începuse să șubrezească.

Greutățile prin care treceam și sentimentul de responsabilitate mă epuizau și ajungeam să trec prin perioade de depresie și de introspecție. Pentru că nu voiam să renunț la visul de a deveni actriță, vreo trei ani m-am dus și la o școală de teatru din Brașov.

---

Bunicii nu i-am spus. Mi-am luat concediu medical și am plecat din nou împreună cu mama la București. Un alt medic, pe care mama îl găsise, m-a programat la operație pe 29 februarie 2008. Am fost bucuroasă fiindcă mi-a promis că nu o să fie nevoie de îndepărtarea totală a sânului, ci doar de îndepărtarea tumorii, ceea ce îmi garanta în continuare că voi avea doi sâni. Am anunțat la serviciu că sunt suspectă de cancer și va urma o perioadă de absență. Nu am avut curajul să spun din prima tot adevărul.

Cu trei săptămâni înainte de operație, l-am cunoscut pe Ovidiu. Era mai mare cu opt ani decât mine și mi se părea că e mai înțelept cu vreo 30. Locuia singur, tocmai se despărțise de o fată și avea o afacere pe care o conducea de când era în liceu. I-am povestit despre mine și am fost impresionată că își dorește să îmi fie alături. Ne întâlneam după muncă, povesteam mult și râdeam la fel de mult.

Pe 28 februarie 2008, am plecat cu mama la București pentru operație. M-am trezit din anestezie cu mama lângă pat, spunându-mi că sânul este la locul lui, a fost îndepărtată doar tumoarea. Urma să merg la control o dată la două zile pentru a monitoriza evoluția post-operatorie.

Totul părea în regulă.

Ovidiu a venit după noi să ne aducă acasă la Brașov și pe drum mi-a propus să mă mut la el. Mi-a explicat că în cazuri ca al meu, este important să schimb mediul din care provin, pentru că asta ajută la vindecare. Am acceptat cu greu, fiindcă nu știam cum se va descurca fără ajutorul meu bunica, care avea 63 de ani.

Apoi, discuțiile cu Ovidiu referitoare la boală au luat o altă întorsătură. La controalele ulterioare îmi fusese recomandat să fac câteva ture de chimioterapie și doi ani de tratament hormonal, în urma căruia urma să intru la menopauză. Ovidiu m-a întrebat dacă eu cred că mă pot convinge că pot să mă vindec de orice boală și dacă sunt pregătită să iau decizia de a renunța la chimioterapie, care oricum mă va distruge. Au fost săptămâni întregi de discuții, filme tematice și cărți despre gândire pozitivă. Primul film pe care l-am văzut a fost The Secret, un film american despre puterea atracției, care explica faptul că tot ceea ce gândim se transformă în realitate și trebuie să alegem cu grijă gândurile pe care le avem. Tot în acest film era și un exemplu despre o doamnă care se vindecase în acest fel de cancer ovarian. Privindu-l mi-am spus că de fapt eu mi-am provocat această boală prin toate gândurile și trăirile pe care le-am avut despre mine încă din copilărie. Trebuia doar să le elimin și boala va dispărea.

Am renunțat la toate tratamentele și am ascultat conștiincioasă de iubitul meu, care părea trecut prin viață, dar mai ales părea foarte sigur de ceea ce spune. În scurt timp am devenit eu însămi un fel de maestru al bolilor, știam deja că orice este posibil dacă îți dorești cu adevărat și mă voi vindeca negreșit fără tratamente medicale.

Au urmat luni de emancipare spirituală, așa îmi plăcea să spun, luni în care mi-am schimbat dieta, am renunțat la carne, îmi făceam zilnic sucuri naturale din fructe și legume, am îndepărtat oameni care aparent îmi dăunau sănătății, cei care erau axați pe aspectul negativ al vieții, care povesteau frecvent despre problemele lor și se victimizau fără a avea intenția de a schimba ceva în viața lor. Lumea mea se rezuma la Ovidiu, la citit și la descoperit tot felul de cazuri de vindecări miraculoase, precum Louise Hay care își vindecase un cancer de ovare, Gregg Braiden, un cancer de ficat. Toate îmi confirmau convingerea că mă voi vindeca cu puterea minții.

---

După ce au aflat de diagnosticul meu, șefii de la firma unde lucram ca economist m-au anunțat că nu voi mai putea să lucrez acolo. Nu am ripostat în nici un fel, nu am vrut complicații și nici certuri, dar am simțit puternic acest eșec. M-am simțit pentru prima oară un om handicapat. Deși trecusem printr-o operație, fizic mă simțeam sănătoasă și eram mai mult decât sigură că boala a dispărut din corpul meu.

Din acel moment m-am decis să ascund diagnosticul. Citisem că este bine să nu vorbesc despre boală fiindcă se poate reactiva, iar Ovidiu m-a încurajat s-o țin secret față de oamenii care apăreau în viața noastră. Știau doar câțiva prieteni apropiați și o parte din familia mea. Toți prietenii lui Ovidiu erau mai mari decât mine cu 10 ani. Aveau mulți bani, își permiteau concedii luxoase și tot felul de lucruri pe care nici nu le visam. Glumeau pe seama mea. Spuneau că sunt o artistă picată din lună. De multe ori, preferam să rămân singură acasă. Am avut o discuție cu Ovidiu despre risipa de bani pe care ei o făceau. I-am spus că sunt oameni care trăiesc o lună din banii cheltuiți într-o seară de ei. Îmi era greu să-i accept prietenii, îi consideram ipocriți. Totuși, ne-am căsătorit. Rapid și fără nuntă la biserică.

La aproximativ un an după operație, m-am reangajat ca economist într-un mall din Brașov. La controlul de medicina muncii am mințit: am spus că nu am avut nici o operație sau altă boală, vreodată. Îmi mergea bine, eram liniștită, lucram și mi se părea că am un viitor. Ignoram subiectul cancer și mă făceam că nu aud când, din întâmplare, cineva din anturaj pronunța acest cuvânt. Încercam pe cât posibil să alung gândurile negative și asta însemna și să nu mai calc pe la spital.

Pe bunica o vizitam rar, însă mă mustra conștiința că nu sunt mai apropiată de ea, iar pe mama o vizitam cam o dată pe lună. Uneori mai vorbeam despre cancer cu ea, dar de cele mai multe ori schimbam subiectul dacă vedeam că insistă.

Când mi-am găsit o slujbă mai bine plătită într-o firmă de IT, am mințit din nou la controalele medicale. Doctorița m-a rugat să mă dezbrac până la piele, iar eu i-am spus că sunt pudică și nu vreau să  îmi dau sutienul jos. Mi-a recomandat atunci un consult psihiatric. Am început să muncesc mult, 10 ore pe zi, dar era bine. Îmi plăceau colegii, șefii mei erau de treabă, toți tineri și dornici să facem ceva cu viața noastră. Deși sănătatea mea era bună, aveam zile când mă simțeam un impostor. Faptul că trebuia să ascund oamenilor din jur diagnosticul mă făcea nesigură, dezvoltasem un fel de tic, îmi pipăiam frecvent sânul să văd dacă este totul în regulă. Plângeam când ajungeam seara acasă, dar în societate nimeni nu știa nimic.

Îmi era rușine. Voiam să fiu un om normal. Trăiam uneori sub teroarea propriilor gânduri și un sentiment de vinovăție punea stăpânire pe mine. Credeam că eu mi-am provocat boala și efectiv îmi era teamă că o pot face din nou. Apoi uitam toate astea și mai citeam câteva cărți motivaționale care mă repuneau pe traiectoria bună.

În octombrie 2010, am divorțat. Diferența dintre mine și Ovidiu era prea mare. Ne certam zilnic, motivul fiind momentele mele de slăbiciune. Credeam că îi sunt inferioară și că nu o să ajung niciodată la așteptările lui. Undeva în sinea mea, bine ascuns, stătea crezul că sunt defectă. Cum era posibil să am toate cazurile de vindecări miraculoase drept exemplu, dar eu să nu fiu capabilă să scap de îndoială și de nesiguranță?

---

După divorț, m-am mutat într-o garsonieră. Îmi plăcea sentimentul de libertate pe care îl dobândisem. Fostul meu soț obișnuia să controleze tot ce gândeam, simțeam sau trăiam. Le minimiza pe toate, ca și cum era greșit ce simțeam. Inițial îmi plăcuse imboldul lui de a intra cu totul în viața mea, dar treptat am simțit că mă sufoca.

Odată cu independența, au început să se furișeze în mine tot felul de îndoieli. Îmi era teamă că nu voi mai găsi pe cineva care să-mi fie aproape. Știam în sinea mea că doar în filme băiatul rămâne alături de fata care are cancer. Nici nu știu cum au trecut patru ani petrecuți în acea garsonieră. Munceam, ieșeam în oraș, găteam, mă întâlneam cu prietenii și dormeam. Mai mergeam din când în când să cer sfatul unor persoane care se ocupau cu medicina alternativă, atunci când nesiguranța mă făcea să-mi imaginez viitorul sumbru. Cititori cu ansa, care îmi măsurau nivelul de energie, rupturile de aură și altele asemenea, experți în reiki sau radiestezie, bioenergeticieni.

Toți îmi confirmau ce voim să aud. Că de fapt n-am avut niciodată cancer. Că sunt perfect sănătoasă și că voi fi foarte fericită dacă învăț să mă iubesc pe mine însumi. Îmi explicau că la baza fiecărei boli stă o cauză spirituală. Despre cancer spuneau că este boala resentimentelor bine ascunse în propria ființă, resentimente care mănâncă din fizicul persoanei, până la autodistrugere. Alții îmi spuneau că mi-au fost făcute vrăji să sufăr toată viața și să nu am parte de fericire. În capul meu se legau toate astea și le-am crezut. Asta era singura mea problemă, lipsa de iubire față de propria persoană și resentimentele.

Trebuia să mă împac cu trecutul, să iert și să iubesc. Primul pas spre iertarea trecutului l-am făcut căutându-l pe tata. Am făcut rost de numărul lui de telefon și am plecat la Baia Mare. Ne-am văzut 20 de minute. Eram identici. Aceeași ochi, aceleași buze, același mers. Am plâns de bucurie. L-am îmbrățișat, iar el mi-a promis că de acum totul va fi diferit. Am așteptat zile, luni, să vină la Brașov să mă vadă, să întregim relația eșuată care a fost între noi. N-a venit.

Am învățat din nou să trăiesc cu lipsa lui, doar că de data asta nu mai aveam voie să am resentimente. Eram un om mare deja, care trebuia să-și asume realitatea și viața pe care o are fără smiorcăieli și victimizare.

Când am împlinit 30 de ani, am luat hotărârea de a mă muta la Sibiu. Mi-am dat demisia, mi-am împachetat lucrurile și am plecat. Mi-am făcut prieteni relativ repede, observam cum oamenii din jur erau uluiți de aura mea de mister. Mi-am găsit job, unul chiar foarte bine plătit, îmi permiteam să plătesc chiria și să-mi ofer o viață decentă, cu mâncare sănătoasă și plimbări prin alte țări. Știam cumva că sunt o fată frumoasă, mă simțeam dorită de cei din jur, dar nu-mi era suficient. Eram înaltă cu ochi mari albaștri, slăbuță și cu buzele pline, în formă de inimioară, mi se spunea adesea. Mă hrăneam cu admirația bărbaților și îmi găseam alinarea în complimente, dar fugeam de orice încercare a vreunuia de a se apropia de mine. Cum aș fi putut să pun povara pe care o căram după mine pe umerii altcuiva?

Apoi, am întâlnit la locul de muncă un tip de care mi-a plăcut din prima. Sportiv, sănătos, frumos, glumeț. I-am povestit pe scurt istoricul meu cu boala. L-au fascinat modalitatea mea diferită de a face față cancerului și curajul de a-mi lua viața în propriile mâini. Mi-a promis că va rămâne lângă mine indiferent de ce se va întâmpla. Eram fericită.

---

Aveam 32 de ani în vara lui 2015, când am făcut o plimbare cu bicicleta la Ocna Sibiului. Seara mi-a fost rău, am crezut că am făcut insolație și mi-am luat liber următoarele zile de la muncă. După o săptămână de rău, am mers la urgențe în Sibiu și am primit un diagnostic de toxiinfecție alimentară și o rețetă cu pastile.

După o altă săptămână, în timp ce făceam curățenie prin casă, am simțit o lovitură ca de cuțit în coloana vertebrală. Am căzut jos și nu mi-am mai putut mișca picioarele. Am fost la toaletă târându-mă în mâini. Prietenul meu m-a dus din nou la Urgențe, unde am primit un diagnostic de lombosciatică.

Deși de data aceasta le-am povestit istoricul medical, medicii de acolo m-au asigurat că dacă boala ar fi avansat se vedea prima oară la plămâni, iar radiografia la plămâni era bună. Mi-a fost indicat să încep fizioterapia fiindcă mă va ajuta să îmi revin, dar starea de rău se accentua. Luam pastile cu pumnul, inclusiv morfină prescrisă de medicii de la urgență, ca să pot funcționa normal. Slăbeam pe zi ce trecea și făceam zilnic febră.

Nu știu cum am putut îndura acele dureri vreme de două luni, cum m-am dus la muncă și cum am negat diagnosticul real. A treia lună nu m-am mai putut ridica din pat, slăbisem deja 10 kilograme, nu puteam dormi de dureri, iar mersul devenise o corvoadă. Am ajuns să nu mă mai spăl și să mă rog noaptea să mor. Muzica simfonică, mai ales Simfonia a IX-a de Beethoven, era singura care îmi alina durerile. Eram într-un fel de transă, îmi închipuiam că vrăjile care mi-au fost făcute își fac efectul acum și că o să treacă. Credeam că toate gândurile mele au produs din nou distrugerea mea. Totul era amestecat în capul meu. Totul în jur era distorsionat, țipam la prietenul meu că nu mă înțelege, deși el era speriat și neputincios deopotrivă.

Am plecat cu mama în Turcia la o clinică privată pentru a face niște analize mai amănunțite, la sânge, imagistică și ce mai era nevoie de făcut. Îmi amintesc doar că luam pastile ca pe bomboane și o rugam pe mama să mă eutanasieze.

Diagnosticul a fost sumbru. Oamenii de acolo se minunau cum de mai sunt în viață. Tumoare mamară de șase centimetri la același sân, multiplă metastază osoasă, mai exact nici un os nu a scăpat nevătămat, și hepatită pe baza medicamentoasă. M-au trimis să fac RMN la creier, erau siguri după simptome că am și metastază pe creier. De asta am scăpat. La întoarcere în țară, mă gândeam ca îmi voi pune capăt zilelor, nu voiam să fiu o povară pentru nimeni.

În Brașov, am căutat un medic despre care știa mama că este foarte bun și am programat urgent o întâlnire. Am auzit „chimioterapie”, „prea târziu”. Și o dorință a medicului de a discuta doar cu mama. Am plâns în cabinet, îmi era frică de ceea ce va urma. Am mai auzit „inconștiență”, „de ce nu a mers la medic până acum”, „dacă urma tratamentul prescris în urmă cu opt ani era bine”. Am mai auzit că este păcat de mine, fiindcă sunt o fată frumoasă, și că va face tot posibilul să fiu bine.

A doua zi am început tratamentul. Chimioterapie de dimineața până seara. Nu aveam putere să mă mai revolt. Simțeam cum eșuasem pe toate planurile. Și îmi doream să mor cât mai repede. Gândul morții îmi era cel mai dulce. Nu suportam să văd toată suferința din spital. Oameni care cândva erau vii și frumoși se perindau pe holurile spitalului ca niște stafii. Prietenul meu era distrus, l-am văzut plângând și desfigurat.

---

Atunci am întâlnit-o pe ea. O chema Olivia. Frumușica mea, îi spuneam. Ne-am împrietenit repede și ne-am fost sprijin una alteia pentru ce a urmat. Aveam aceeași vârstă și același diagnostic. Cancer de sân. Amândouă crescute de bunici, care habar nu aveau ce se întâmplă cu noi. Când mi-am tuns părul, am mințit-o pe bunică-mea că l-am ars la coafor. Apoi am pierdut tot părul și am apelat la peruci. Ne stătea bine, eu brunetă, Olivia, blondă.

Treptat, am început să mă simt mai bine. M-am împrietenit cu doamnele de la spital, am început să ne spunem poveștile și să fim sincere în trăiri pentru că oricum nu mai aveam nimic de pierdut. Markerii tumorali scădeau, iar entuziasmul meu creștea. Am fost nevoită să mă mut înapoi în Brașov și am locuit la mama o perioadă. Zilele treceau printre vizite săptămânale la spital, chimioterapie și analize.

Am aflat că nu voi mai avea copii niciodată pentru că din cauza tratamentelor hormonale și a chimioterapiei ovarele nu vor mai fi funcționale. Prietenii au început să observe că ceva se întâmplă cu mine și unii dintre ei au plecat definitiv din viața mea. A plecat și prietenul meu.

Inițial am vrut să mă despart de el, mă consideram egoistă sa-l supun unei suferințe inutile. Vedeam că nu este bine și eram neputincioasă. Ulterior, a renunțat el să îmi fie aproape. Îmi spunea că nu mai suportă cuvântul „cancer”, că i se pare cel mai crunt diagnostic.

Au fost multe zile de umblat pe străzi, singură, cu propriile gânduri în care alinare mi-a fost faptul că încă mai pot să merg, după ce am fost la un pas de pareză. Știu că mergeam cu autobuzul spre centrul orașului și priveam la oamenii în vârstă de lângă mine și mă gândeam că eu nu îmi doresc să ajung ca ei, apoi realizam că nici nu o să se întâmple. Pentru câteva clipe, diagnosticul îmi devenea prieten și îmi alina teama de bătrânețe. Plimbările pe care le făceam zilnic m-au dus la o mănăstire din apropierea orașului. Mulțumită cuvintelor și rugăciunilor celor de acolo am început să înțeleg, în timp, rostul durerilor mele.

Cei mai mulți dintre noi suntem imaturi în fața acestei necunoscute, care este de fapt singura certitudine pe care o avem: nu realizăm că tot ce avem aici, pe pământ, lucruri materiale sau stări și sentimente, sunt trecătoare. Ne încrâncenăm și ținem cu dinții de ceea ce credeam că este al nostru și de aici începe tragedia. În fața unei situații cum este boala prin care am fost nevoită să trec, am descoperit că există doar două variante, acceptarea realității sau negarea ei. Prima este varianta corectă, este grea, dar salvatoare și oferă pace minții.

Tot în acea perioadă de introspecție m-am observat egoistă. Din păcate, când ești bolnav vrei să atragi spre tine toată atenția, consideri că ți se cuvin mai multe lucruri decât în mod normal, poate fiindcă îți vezi timpul limitat și vrei să le încerci pe toate, iar eu voiam ca cei din jurul meu să fie cum mă așteptam eu să fie, implicați în situația mea și pregătiți să ajute. Nu vedeam că și ei au o viață a lor, care nu se învârte total în jurul meu.

Pe prietenul meu mi-a fost greu să-l iert că a plecat, dar în același timp îl înțeleg. Sunt pusă în situația de a vedea cum bunica, pe care o iubesc, se stinge pe zi ce trece și doare îngrozitor, sunt zile când îmi vine să fug și îmi doresc să uit de existența ei, dar mă întorc la ea de fiecare dată.

Am pierdut-o pe Olivia în martie 2016. Treaba asta a fost greu de îndurat. Probabil că am iubit-o. Nu m-am așteptat să moară și mă tot întreb de ce ea și nu eu. După moartea ei am înțeles că nu putem controla nimic cu puterea gândului, poate doar propria persoană o putem înfrâna de la anumite reacții.

În aceeași lună am făcut o mastectomie radicală cu evidare ganglionară, adică medicii mi-au extirpat sânul drept, mușchiul pectoral și toți ganglionii limfatici din axilă. A fost nevoie de a preleva o grefă de piele de pe spate pentru a închide rana, motiv pentru care operația, dar și recuperarea au fost dificile. Am optat pentru reconstrucție în timpul operației de mastectomie.

Chiar dacă medicul mi-a spus inițial că nu are rost să mai suport o altă operație, eu tot nu puteam să mă imaginez fără un sân.

Am reluat chimioterapia. A fost nevoie de cele mai puternice chimioterapeutice pentru că markerii tumorali nu voiau să cedeze. Mergeam o dată la trei săptămâni la spital și plecam de acolo amețită și cu gust de vopsea în gură. Câteva zile după ședința de chimio le petreceam în pat, cu greață continuă și extenuare fizică. Apoi îmi reveneam brusc din starea de letargie și îmi plăcea să ies singură la plimbare prin natură, să respir aer curat și să vorbesc cu copacii, la propriu.

Obosisem să mai dau explicații celor din jur, mai ales că de multe ori am primit întrebări dubioase și agasante, care îmi stricau starea de spirit. Oamenii se hrănesc cu tragediile altora. Am rămas surprinsă să văd cum una dintre prietenele mele bune, cea care mă încuraja și se minuna cât sunt de puternică, atunci când povestea altora despre mine, le spunea că nu mai am mult de trăit. M-a rănit și am renunțat la întâlnirile cu ea. Am învățat că nu în oameni trebuie să mă încred, pentru că și ei sunt mici și se sperie repede, ci în ceva mult mai puternic și mai cuprinzător decât noi, adică în Dumnezeu. M-am rugat mult în acea perioadă.

Pe Ovidiu l-am reîntâlnit pe stradă într-una din plimbările mele; era cu un copil mic în brațe. S-a minunat de noua mea frizură, dar i-am povestit că este de fapt o perucă. I-am mai spus și că am făcut cea mai mare greșeală atunci când am refuzat tratamentele, iar el m-a asigurat că greșesc din nou.

Iadul pe care mi-l imaginam în urmă cu nouă ani că va fi chimioterapia s-a dovedit o binecuvântare. Am trăit în ultimul an la un nivel de profunzime la care ajungi greu în condiții normale de viață. Am învățat că viața asta pe care o avem este doar o trecere spre altceva, poate altă viață și că într-adevăr depinde de fiecare în parte cum alege să-i facă față: ca victimă sau cu demnitate.

Eu am ales să trec peste tot ce îmi este dat cu demnitate. Fără rușine și cu încredere, mi-aș dori să pot influența oamenii care se confruntă cu aceeași problemă ca a mea, și care, din frică, vor să fugă de tratamente.

Nu spun că momentele de tristețe au dispărut definitiv din viața mea, mai am dureri de oase, în condiții de stres emoțional corpul meu e mai greu de controlat, transpir foarte tare și tremur. Dar mintea mea este mai bine ca oricând. Vizitele la spital s-au redus la o dată pe lună, iar ultimele analize au indicat că sunt în remisie completă.

Reconstrucția sânului, deși costisitoare, a fost o idee bună. Sânul nu mai arată ca unul normal, dar mă simt întreagă când mă privesc în oglindă. Sunt puțin deranjată când lumea îmi spune că sunt puternică. Nu mă consider puternică, doar inconștientă – stare care a dus la deteriorarea stării mele de sănătate, dar în același timp și la recuperarea ei.

M-am mutat la bunica, care acum are 73 de ani, o ajut făcând mâncare și curățenie și mă bucur că pot să fac asta. Uneori plânge când aude discutându-se despre cancer, dar în general mă încurajează și este optimistă.

M-am apucat de scris, cu speranța că ceea ce scriu va fi de folos poate cuiva cu același diagnostic ca al meu sau poate cuiva care are pe cineva apropiat cu o boală terminală. Știu că denumirea acestei boli creează atacuri de panică, dar știu în egală măsură că există viață după cancer.

În martie am reînceput să lucrez patru ore pe zi, în contabilitate, la aceeași firmă de IT la care am lucrat în trecut. Eram entuziasmată când mă gândeam că aici, la locul de muncă, am fost cândva cea mai frumoasă fată.

La începutul lunii ăsteia am fost nevoită să renunț pentru că starea de sănătate nu-mi permite încă să dau randament.

Am reluat chimioterapia pentru că analizele s-au denaturat, după șase luni în care ieșiseră bune. Voi continua tratamentul pentru a evita durerile de oase, până când analizele vor fi din nou normale. Dar sunt optimistă.