Cei care pleacă și cei care rămân

Mama ar fi avut astăzi 65 de ani. O femeie inteligentă, dar năpăstuită, cred că așa ar fi descris-o mulți. În dimineața de 1 ianuarie 2010 și-a întins haina de iarnă pe stânci și și-a așezat grijuliu geanta deasupra, să poată fi identificată de autorități. Acasă, pe fotoliul de catifea portocalie din sufragerie, aranjase un pulover alb în formă de aripi de înger. Pianul, un baby grand dezacordat, era deschis. O partitură de la fosta noastră profesoară de pian era deschisă la Clair de Lune. În singurătatea ei, mama luase lecții de pian și de pictură în ultimii ani și își încercase mâna la poezie, publicând un volum mic cu câteva luni înainte de moarte.

Când am intrat în apartamentul părăsit, soarele trecea prin perdelele vechi și curate, fără seamă la ceea ce se întâmplase înăuntru, în acest „acasă” cochet de la etajul trei al unui bloc oarecare al cartierului Abator din Constanța. O vază de cristal vișiniu de Boemia (o supraviețuitoare a meciurilor de fotbal din copilărie) răspândea raze molcome pe zidul aprins de amurg; era îndesată cu pene de păun ale căror umbre semănau cu frunzele exotice de palmier și ficus. Câteva scoici gigantice dormeau pe coada pianului. Se spune că scoicile și penele de păun aduc ghinion în casă. Tablourile cu care am crescut, enervant de dezacordate ca temă și paletă, atârnau de pereții roz-bombon și vesteau, de-abia acum, complexitatea mamei. Doi clovni triști, așezați unul lângă altul, un lob abstract în roșu-mov-verde pe un fundal gri închis, un peisaj de țară pastelat, un alt peisaj, mai Picasso de data asta, cu dealuri galbene și oranj presărate cu căsuțe cubice, goale, parcă întreg orășelul de munte fusese suflat în nisip.

Așa am găsit apartamentul. Nu am plâns atunci; trecuseră deja două luni de la moartea mamei, eram doar nervoasă. Eram nervoasă în cumințenia mea tipică, bombănind despre filosofia cuvântului scris ca răspuns rațional la ceea ce se întâmplase – pe rafturile bibliotecii ședeau tăcute câteva zeci de cărți cu titluri înfricoșătoare, triste, mult Cioran, Rilke, îngeri decăzuți, melancolia timpului pierdut, titluri bine alese pentru finalul spectacolului pus în scenă de mama de când o părăsise tata.

Dacă biblioteca și tablourile trădau universul mental în care mama plutise în ultimii ani de viață, albumele de familie alcătuiau nodul gordian pe care urma sa-l dezleg la maturitate. În copilărie percepeam totul ca un spectacol crud, în care regizorul – mama – recurge la strategii obscure pentru a dobândi efectul dorit: poze de Crăciun, cu cel mai frumos și cel mai înalt brad (mama sublinia adeseori măreția pomului și cum a trebuit din nou să-i taie vârful, pentru că era prea înalt pentru sufrageria modestă), portocale și bomboane de ciocolată și beteală din hârtie creponată făcută de ea însăși. Poze în care doi copii suferă: sora mea, invizibil, zâmbind să mulțumească regizorul, să fie iubită, și eu, vizibil, cu ochii și zâmbetul doar pe jumătate vii.

Ne lăuda că suntem cele mai frumoase și cele mai deștepte, cele mai înalte și mai bine crescute și cele mai culte, cele mai talentate și cu cele mai multe coronițe de premiul I. Lăudatul, o, lăudatul excesiv!, acea lanternă părintească care luminează drumul maturității către grandomanie perversă ori neîncredere în sine compensată cu imagine hiper-sclipicioasă, de ursuleț de circ, în cel mai fericit caz, un amestec tolerabil, amestecul salvator al artistului modest care creează și care reușește să se detașeze de operă, ad infinitum. Desigur, acum mă gândesc cum oare am fi crescut fără laudă.

Eu am livrat veșnicia succesului: șefă de promoție la sfârșitul clasei a VIII-a, cu numele inscripționat în auriu pe o placă de marmură așezată la intrarea în Școala nr.16. Sora mea, olimpică la matematică și fizică, ratase titlul din cauza unei singure note de 9. Cert era că strădania amândurora era stelară.

Tata plecase în SUA în 1992, la trei ani după finalizarea divorțului de mama. În decurs de șapte ani, până ne-am mutat la Chicago să fim cu el, ne-am văzut doar de trei ori. M-am întrebat cum primea și cum privea tata aceste poze, multe și corect plănuite de-a lungul anilor – cu datoria de părinte, cu nostalgie, cu indiferență? Ce emoții o fi încercat când Gabi, sora mea mai mare, epata la comandă pe dosul fiecărei imagini, cum că ne este dor de el, de tati, că îl iubim și de-abia așteptăm să ne auzim la telefon, că am avut un Crăciun de vis cu multe cadouri frumoase și dorite, că ne înălțăm pe zi ce trece și de-abia dacă o să ne recunoască când ne vom revedea? Eu rămâneam nemișcată de toată fandoseala și mai scriam un rând din când în când.

De unde era să știu că rădăcina acestei prefăcătorii, instituită de mama și adoptată de Gabi, era expresia suferinței și a nevoii de a fi iubit? Am înțeles asta mulți ani mai târziu, când am întâlnit aceeași nevoie de a fi iubită în contextul relațiilor amoroase, ațâțată de aceeași suferință. Când a trebuit să-mi reevaluez trecutul a fost evident că din tot circul ăsta învățasem să nu cer afecțiune, să mă mulțumesc cu ce mi se dă – când te părăsesc și tata, și mama, și sora, și stră-mătușa care ne crescuse (și care repeta că o preferă pe sora mea), înghiți doza administrată. Este interzis să ceri mai mult.

De-abia ne cunoscuse tata; șapte-opt ani împreună e o nimica toată.

Între munca pe platforma care ni-l răpea două săptămâni pe lună și relația dificilă cu soția, rămâneau pentru noi doar clipele cu pofte ușor satisfăcute, clipele de vină ștearsă: multă ciocolată (o mulțime de ouă Kinder!), curse în mașinuțe care se tamponează în Satul de Vacanță, biliard, poker pe hârtii de un leu în casa bunicilor, să nu ne prindă mama, vacanțe orbitor de scumpe la munte.

Mama, care între timp ne chinuia cu vizite la dentist, la clubul de franceză, engleză și informatică, la teatru, la balet și lecții de pian, în dorința de a-și crea imaginea de martir, devenea de-a dreptul nesuferită în comparație cu tatăl care ne ademenea cu misiuni distractive. Și mai și oscila între dragoste patetică pentru tata și ură compulsivă față de omul care ne fura cu artificii, oscilație debusolantă pentru noi, pentru că se reflecta direct în felul în care eram și noi tratate: dragoste nețărmurită pentru „bibelourile” mamei (fetele ei stelare), câte o palmă, două, 10 sau multe curele pentru mici, câteodată foarte mici neatenții.

Diminețile îmi plăcea să lungesc vizionarea Teo și Mircea Show, așa că ieșeam în ultimul moment din casă să pot prinde maxi-taxiul către sala de sport unde aveam antrenament de handbal. Odată am apăsat pe butonul telecomenzii greșit, așa că televizorul a rămas gângurind până a ajuns mama acasă de la muncă. Până și cheile le uitasem pe frigider, iar când am revenit de la antrenament, am bătut la ușă și am sunat insistent, până a deschis mama. Fără să rostească un cuvânt, mi-a despicat buza de jos cu telecomanda, cu o lovitură rapidă și precisă, fără milă. M-am prăvălit în fața ușii plină de sânge, plângând în surdină și în același timp rugând-o să-mi spună cu ce greșisem. Eram fete cuminți, dar nu perfecte, niciodată îndeajuns de perfecte.

Când a plecat tata de-acasă am avut un șoc și mi-a căzut părul parțial.

---

Când am aflat de moartea mamei mi-am imaginat-o înotând singură la Plaja Modern, acolo unde se simțea bine și era liniște, unde noi, copiii, eram pe prosop sau clădeam castele de nisip. Nu știu dacă Gabi se întrebase vreodată de ce mama pleca în larg, dar eu îi simțeam liniștea de acolo. Înota broască, încet și calculat, câțiva metri la dreapta, câțiva la stânga, mereu singură. Când ni se alătura, revenea întotdeauna cu o melancolie și mai pronunțată în ochi. Cred că lăcrima la fiecare metru. Spectacol sau nu, această femeie suferea, și la sfârșit nu a mai putut distinge între lumea reală și cea ponosită și patetică creată de melancoliile și închipuitele ei eșecuri.

Adevărul e că în familie s-a vorbit rar de arborele genealogic din partea mamei. De-abia în 2012, când am revenit în țară o perioadă îndelungată și am avut curaj să discut moartea mamei cu bunica și mătușa, au ieșit la suprafață amănunte care m-au șocat, dar mi-au și elucidat cât de cât misterul deciziei mamei de a se îneca. Până atunci, eu și sora mea am fost învinuite de familia mamei pentru degradarea mentală în care intrase pe motiv că plecarea noastră a provocat o suferință de neconceput în inima ei. După o discuție de două zile cu bunica și mătușa, am înțeles toate că de fapt mama fusese tot timpul dificilă, cu accese de furie și impulsul de a minți. Condiția ei se agravase de-a lungul timpului, catalizată de alegeri nepotrivite în amor și, mai apoi, de greutatea realității de a crește doi copii pe cont propriu.

Copilăria mamei nu a fost ușoară. Părinții ei se trăgeau din familii modeste, de la țară. Amândoi au izbutit pe cont propriu să depășească pragul satului prin studii universitare absolvite cu brio, stabilindu-se la Craiova cândva în anii ’50 pentru a-și întemeia familia mult dorită. Au avut două fete, Raluca și Ana, la câțiva ani diferență. Mama (Ana, dar prietenii îi spuneau Anca) era fiica cea mare. Raluca locuiește în orașul natal, cu soțul și bunica, care are peste 90 de ani. Fiica ei, singura noastră verișoară, trăiește în Anglia de câțiva ani. Din păcate ne vedem rar, de când cu moartea mamei și neînțelegerile provocate de ce s-a întâmplat.

Spiritul ambițios și luptător al bunicilor a constituit o sabie cu dublu tăiș pentru mama, rebelă încă din adolescență. Bunica a devenit inginer agronom și a lucrat într-un mediu majoritar masculin, ceea ce însemna că trebuia să fie tare și hotărâtă să reușească în carieră. Era o femeie rapidă în gândire și deseori dădea impresia unei durități greu de confundat cu dragostea; bunicul, pe care mama l-a iubit și respectat nespus de mult, de altfel un om cu aptitudini extraordinare (circulau povești cum că știa să scrie două poeme diferite, cu ambele mâini, în același timp), un intelectual șarmant și blajin, a decedat la o vârstă tânără, prea devreme pentru o copilă care avea nevoie disperată de căldură și îndrumare. El era cel care-i alina durerea când bunica uita să-și curme asprimea. Înainte să moară, bunicul îi ceruse să facă un efort să se îndepărteze de iubitul ei din acea perioadă: era un tip abuziv și nepotrivit din multe puncte de vedere.

Mama i-a promis că așa va face, însă a ajuns să se căsătorească și să petreacă nouă ani cu el – nouă ani de abuz mental și fizic. Bărbatul era actor la Teatrul Național din Craiova, frumos, s-ar putea spune, însă avea patima alcoolului și violenței. Mama nu știa să se prețuiască și a plătit prețul cel mai scump, cel al eroziunii complete a respectului față de sine.

Pe tata, pe care îl întâlnise tot la Craiova la un an de la primul divorț, l-a ales bazat pe frumusețe (era absolut superb), nicidecum pentru capacitatea lui de a iubi – a fost un tip neîndemânatic în dragoste și nu a știut cum să ofere căldura, înțelegerea și atenția specială de care avea nevoie o femeie ca ea. Au urmat încă nouă ani de suferință.

Mama nu a înțeles că merita fericirea și nu a învățat să o ceară și astfel toată viața ei s-a învârtit în jurul unei lipse totale de încredere. Când am discutat vara trecută pentru prima oară cu un psiholog, am înțeles cum rușinea față de ea însăși și inabilitatea de a-și comunica dorințele și ofurile vieții s-au manifestat prin violență față de mine și sora mea. Cred că în momentul în care am aprofundat cercul vicios al lipsei de dragoste de sine am început adevărata iertare a mamei și, implicit, a mea.

---

A fost o sinucidere de senzație în Constanța – fiind oraș mic, știrea a apărut în ziare, iar la un moment dat a fost preluată și de canalele naționale. S-a vorbit frumos despre mama și s-a creat un mister în jurul suicidului, pentru că corpul ei nu a fost găsit și nici motivul concret nu a fost elucidat.

Vederea celorlalți asupra a ce se întâmpla acasă era obscurată. Nu era mult neadevăr în felul în care eram văzuți „în societate”, pentru că și eu și Gabi eram fete bine-crescute, politicoase și bune la școală, numai că povestea nu era întreagă. Nici nu avea cum să fie altfel: discreția era nu numai încurajată, cât impusă. Încă de mici ni s-a spus să nu vorbim despre problemele de acasă, pentru că nu este frumos și decent. Rostirea adevărului, cumpănirea cu alți membri ai familiei sau prieteni, ar fi detronat-o pe mama-erou. Țin minte că la grădiniță i-am spus ofurile mele educatoarei, care a sunat-o pe mama să întrebe despre certurile și bătăile de acasă. Am fost bătută și atunci și trimisă la grădiniță cu un buchet de gladiole mai înalte decât mine, să mă scuz că am „mințit”.

Discreția, un efect al rușinii de a fi, de cele mai multe ori produce implozii, care mai târziu se transformă în nevroze calcifiate. Mama a avut multă tenacitate și un fel de claritate perversă să nu lase latura temperamentului său agresiv să se afirme în locuri nepotrivite. La liceu, unde predase fizică, informatică și matematică în ultimii 15 ani de viață, era o profesoară admirată și de colegi, și de elevi. Acest divorț total între viața privată și viața publică a devenit, la sfârșit, crucea cea mai grea de dus.

Întrebările despre sinucidere au venit treptat. Răspunsurile noastre au fost menținute, desigur, la nivel discret: avea probleme, nici noi nu știm. Însă noi, eu și sora mea, știam. Știam tot.

---

Mi–e greu să nu insist asupra ideii de iertare. Am iertat-o pe mama, am iertat-o de tot. Mi-e greu să mă gândesc că nu îi știm culoarea sau mâncarea preferată și nu vom afla niciodată. Poate nici nu contează, dar amintirile, memoriile trebuie adăpate și cu elemente aparent nesemnificative, dar pline de dragoste. La noi nu a fost cazul. I-am înțeles durerea, dragostea, istoria, aceste laturi spirituale, abstracte și nimic mai mult. Este posibil să regenerăm memoria și, de fapt, pentru renașterea sufletului este necesară această redescoperire a copilăriei văzută din altă perspectivă, dar cu ce efort și îndârjire trebuie să străbatem pădurea conștiinței pentru a forma noi poteci.

Cu privire la iertare, această importantă iertare, am retrăit aievea, în propriul proces de renaștere, accesele ei de furie: deseori mama mă lovea până cădeam moale pe gresia rece din hol și o lăsam să îmi dea cu piciorul în stomac până cedam, de durere, rugăminților ei să îi cumpăr țigări. Mama avea ulcer, de aceea nu mă înduram să-i fac și mai mult rău, țigările erau otravă pură și ferm contraindicate. Ne trimitea la chioșc să ne testeze dragostea pentru ea sau poate câteodată nu avea chef, nu am înțeles motivul nici până în ziua de astăzi. În orice caz, am învățat să intrăm în jocul martirului, inconștient, tocmai pentru că voiam să îi facem pe plac.

S-a întâmplat în câteva ocazii să asiste la măcel și sora ei, care a iubit-o mult pe mama, poate mai mult decât oricine, însă nu putea face mai mult. Privea neputincioasă, cu silă și milă pentru sora ei cea mare, și frică pentru ea însăși și pentru mine.

De multe ori am fost forțate să împrumutăm de la vecini în zile mai sărace. Când îți vezi mama chinuită de nervi, ce poți să faci? Dacă nu fuma două pachete pe zi, haosul căpăta dimensiuni hiperbolice.

Îi mai ascundeam țigări în dulapurile din bucătărie câteodată și, în momentele de disperare maximă, când nu mai avea bani de țigări, ca să o bucurăm, o surprindeam cu ce ascunsesem, și în acest fel deveneam iubite din nou. Îi făceam cel mai mare rău și cel mai mare bine, o oglindă perfectă a felului în care eram iubite.

Un copil capabil să aibă sentimente de grijă față de un părinte era de necrezut. Mama nu voia să fie iubită de noi; dacă se lăsa iubită ar fi însemnat să fie extrasă din rolul de năpăstuită, așa că prefera să ne insulte și să ne încovoaie sub drame inutile. Ceea ce este bulversant, dar și liniștitor, este că sunt convinsă că mama nu era conștientă de comportamentul ei, nu a vrut niciodată intenționat să ne rănească, să creeze traumă și suferință. Generația ei a primit și a transmis tratamentul brutal primit la rândul ei de la părinți.

Din păcate, mama nu a îndrăznit să meargă la un psiholog. Cu câteva luni înainte să moară, am rugat-o pe Gabi să o sune să vorbească cu ea despre terapie – începuse să aibă atacuri grave de paranoia și căderi nervoase subite. A refuzat și, într-un moment de luciditate, i-a spus surorii mele că dacă un doctor află cum ne-a tratat, o va trimite direct la închisoare.

Înainte să o părăsească tata, mama mă lăsa să stau la ea în brațe seara târziu în bucătărie, să-i ascult colegii de breaslă vorbind despre cele mai interesante lucruri din lume. Eram foarte apropiate pe atunci. Gabi petrecea mai tot timpul în cameră cu stră-mătușa noastră, Argentina, zisă Angi (mătușa mamei, care mai stătea cu noi din când în când, să ajute prin casă). În bucătărie nu se bea, însă se fuma mult și prezența adulților constituia o oază de liniște. Când aveam musafiri, certurile erau inexistente și era timpul alintului. Mama îmi lua fața în palme, mă mușca dulce de gușă și îmi spunea că sunt frumoasă și deșteaptă. Uitam de tot și de toate, până și de teme. Câteodată, în plină discuție cu prietenii ei, se oferea să-mi scrie rezumatele la limba română, ca să pot sta mai târziu să aud ce idei născocesc adulții. Eram în al nouălea cer.

Într-o seară târzie, să fi fost iarnă, tata a plecat de acasă. Era în pijamale la ușă și încerca să-i descleșteze mamei mâinile înfipte în brațul său. Eu și Gabi eram pitite după ușa din hol, privind duelul cu spaimă. Când am văzut că tata a reușit să deschidă ușa și a ieșit așa, în izmene și hanorac, am înțeles că nu se va mai întoarce niciodată. Am început să plângem ca din gură de șarpe. Mama, năucită, plângea și ea pe canapea.

Viața avea să se schimbe fundamental pentru noi toate.

Nu a durat mult până i-am luat locul tatei în dormitor. Dacă Gabi și Argentina formaseră o echipă după plecarea tatei, mama m-a luat sub aripa ei. În unele seri se apropia de mine și întâi mă mângâia pe cap, apoi pe corp și încet mă seducea să îi vreau binele și o lăsam să își satisfacă plăceri necuvenite, pentru că o iubeam. Mă atingea și o lăsam, îmi spunea că nu este bine ce se întâmplă, dar nu se oprea odată cu cuvintele ei; erau doar o scuză mușamalizată, un fel de confesiune înainte de săvârșirea marelui păcat în care ne afunda și pe mine, și pe ea.

Nu m-am împotrivit, pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă în acele câteva minute în timpul nopții. Când îmi șoptea în tramvai cât de mândră este de talentul meu la pian și își lăsa mâna să alunece sub pulover să-mi simtă sânii tineri, mă înroșeam și ardeam de rușine. Eram atât de cuminte, înduram cu dârzenie în timp ce dragostea, sau ceva, ceva profund, se rupea în mine. Nu spuneam și nu puteam spune nimănui nimic.

M-a afectat atât de tare această schimbare în dragostea primită de la mama încât la opt ani mi-am pierdut vocea timp de câteva luni. Cine își putea închipui că această traumă severă devenise deja atât de fizică, încât nu mai puteam să comunic? Am fost plimbată la tot soiul de tratamente cu aerosol la Eforie, injecții la București, în speranța că problemele mele cu gâtul vor dispărea. Au dispărut la fel de misterios cum au și apărut și subiectul nu a mai fost discutat niciodată după întâmplare.

---

Abuzul a continuat până aproape de 12 ani. Aveam deja prieten pe vremea aceea și mă simțeam din ce în ce mai ciudat, așa că am decis să întrerup abuzul schimbând camera în care dormeam. Am luat-o pe sora mea deoparte și am rugat-o, am implorat-o, să mă lase să dorm cu ea, ea împărțind un dormitor cu Angi. A refuzat atât de vehement încât a trebuit să-i explic, deși nu eram pregătită, că sunt victima abuzului sexual. A rămas neclintită și mi-este greu să redau aici reacția ei, pentru că o iubesc enorm și înțeleg că nici ea nu putea mai mult atunci. Dar, în virtutea deschiderii totale, o voi face.

M-a șantajat preț de câteva luni – dacă nu scoteam gunoiul afară pentru ea sau nu-i luam țigări mamei când Gabi era cea trimisă la magazin, mă amenința că-i va spune mamei că am trădat-o.

Este un sentiment groaznic, să știi că nu ai aliați, mai ales printre cei dragi. Dar am supraviețuit și, în vară, după ce am împlinit 12 ani, stră-mătușa noastră își găsise o garsonieră aproape de noi, așa că am prins avânt și am plecat de acasă să stau cu ea, sub pretextul că voiam să învăț să fac prăjituri și să mă concentrez pe temele de vară. A fost singura modalitate de a întrerupe viața dublă a mamei mele.

Angi m-a primit cu drag, m-a ajutat la lecții și m-a învățat să fac rulade. Și ea suferise în urma acceselor de violență ale mamei, așa că înțelegea de ce aveam nevoie să mă îndepărtez. În copilăria mamei, Angi o preferase pe ea în locul Ralucăi și iată, ani mai târziu, același copil pe care l-a adorat și-a întors spatele și câteodată și palma. Devenise un calvar pentru o femeie aproape de 80 de ani să fie agresată aproape zilnic. Spunea că îndură pentru noi și că îi este tare milă de mama și tinerețea ei ratată.

Evadarea mea a avut succes, primul succes în urma curajului de a spune nu abuzului. De-a lungul vieții m-am bazat pe acest act de devictimizare ca să ies din situații și relații care îmi fac rău și port cu mândrie medalia omului care și-a îndreptat ochii către dragostea adevărată, dragostea care nu ucide taina sufletului.

În decembrie 1999, eu și Gabi am plecat în SUA. În urma unor discuții secrete între părinți, se decisese că șansele noastre de a reuși în viață sunt mai ridicate acolo, așa că la mijlocul clasei a X-a pentru mine și a XI-a pentru soră-mea, ne-am luat rămas bun de la familie, școală, prieteni. Nu mai țin minte cum a primit Gabi vestea, dar eu eram tare amărâtă, pentru că înfiripasem prietenii frumoase la liceu și nu-mi imaginam viața fără acești amici.

Cu 10 zile înainte de Crăciunul anului 1999 am ajuns la Chicago, unde am rămas preț de un an și jumătate. Ne-am mutat în trei locuințe în acest timp, ultimul apartament fiind lipsit de electricitate și infestat cu gândaci, în ciuda faptului că era plasat într-un cartier frumos al orașului. Atmosfera era tristă și acasă, și la liceu, atât de apăsătoare încât mă refugiam des la cafenelele din apropierea blocului, unde studiam singură până noaptea târziu, orice ca să evit realitatea de acasă. La sfârșitul clasei a XI-a, la îndemnul unei colege de liceu mai mare decât mine, mi-am luat inima în dinți și i-am propus tatei să mă lase să termin liceul în California; simțeam că explodez dacă nu încerc să aflu cine sunt, din ce sunt alcătuită.

În vara anului 2001 m-am mutat în Oakland și am început viața pe cont propriu – tata m-a ajutat să plătesc chiria prima lună și în rest m-am descurcat. M-am înscris la liceu, mi-am găsit o slujbă și, după un an, am intrat la facultatea dorită, Berkeley, cu bursă integrală. Am dovedit, dar, cel mai important, mi-am dovedit, că un copil timid și abătut poate trece peste niște blocaje și peste sfaturile adulților (consilierul de la liceul din Chicago m-a asigurat că este imposibil să intru la Berkeley) și poate reuși să-și realizeze un vis.

---

Pe mama am confruntat-o la 18 ani, înainte să încep primul an de facultate. Fiind deja plecată din țară de doi ani și de la tata de un an, căpătasem încredere în mine și învățasem cât de cât să comunic, eu fiind cea care multă vreme fugea de lângă telefon când suna. Când am inițiat discuția eram la Angi acasă; aveam nevoie de un teritoriu oarecum neutru să pot înfrunta cele ce au urmat. A fost pe cât de rapid, pe atât de groaznic – nu cred că am rostit mai mult de două fraze.

Mama s-a uitat direct în ochii mei, cu o răceală nemaivăzută, sculpturală, mai crâncenă decât privirea ei războinică din timpul certurilor din copilărie și m-a asigurat că nu s-a întâmplat nimic.

Mi-am pierdut firea, am apucat-o de guler și nu știu dacă am zburat sau plutit, dar am simțit că străbat jumătate de cameră fără să simt pământul sub mine, până am țintuit-o de ușa dulapului și i-am spus: „Cum îndrăznești?”. A repetat că nu s-a întâmplat nimic, cu o voce mieroasă, nebună. Am plecat imediat, tremurând de nervi și plângând cum nu cred că am mai plâns vreodată. M-am blocat atât de tare că nu am mai putut să-i spun că o iubesc, nici măcar o dată de atunci.

Îmi pierdusem o inocență, o bunătate care nu știam că este posibil să fie recăpătată. Voiam să fiu copil, un copil iubit și mama nu fusese în stare de așa ceva. Suferise atâția ani după primul ei soț, un actor bețiv și lasciv, care o lovea măiastru, atât de măiastru încât ea revenea îngenuncheată, mai pofticioasă ca oricând pentru încă un strop de otravă. Tata nu a știut nici el să o iubească și asta i-a întețit mamei dorința de scufundare în ceea ce credea că-i este destinul – neiubirea.

Marea a iubit-o înapoi și așa am iertat-o și noi.

---

Am rămas în California până la sfârșitul facultății, absolvind cu diplomă în Arte Frumoase, la secția de Filozofie și Literatură Italiană. Am învățat să gătesc și să apreciez bucătăria californiană și tot în aceeași perioadă am descoperit fotografia, care mi-a devenit carieră oficială în 2012. Până atunci gustam viața pe jumătate, pentru că intram mereu în relații în care toată energia mi-o concentram pe iubita mea. Munceam și iubeam fără cap, trăiam fără scop. Mi-era frică să exist fără dragoste și preferam parteneriatul, chiar și incompatibil, în locul singurătății.

Stări de amorțeală și de existențialism greoi m-au asuprit până în momentul când am pus întrebarea pe care mama nu și-o pusese niciodată: „Stop – cine sunt eu? Cine sunt eu fără o cârjă?”.

La 29 de ani, căutările lăuntrice au culminat în citirea autobiografiei lui Carl Jung. A fost și rămâne cartea mea de căpătâi, cartea care m-a împins în sfârșit să am curajul să-mi plasez oglinda autocunoașterii în față. Prin formula viselor ca vase subconștiente ce poartă misterul vieții (am luat în serios metoda psihanalitică avansată de Jung) am pătruns adevărul mitului personal, care s-a dovedit a fi bunătatea. Am visat acest mit și mi-am părăsit iubita alcoolică, pe care o îndrăgeam însă nu mai eram fericite de câteva luni bune. Mi-am împachetat viața în trei valize și am venit în țară.

M-am oprit la Constanța, unde, condusă de o forță invizibilă și de dorința de a rezolva trauma din urma mamei, am realizat proiectul foto din aceste pagini, Mère Mer. Am știut că asta vreau să fac pentru restul vieții, să-mi dedic viața frumosului și să fac artă care tămăduiește, care ajută. După un popas în orașul natal, mi-am impus un mini-exil în satul Hălmăgel, lângă Deva, câteva săptămâni bune, departe de orice zonă de confort, într-o căsuță simplă, cumpărată de mama când eram adolescente. Am stat cu gândurile mele și am desfășurat povestea vieții de până atunci cu claritate și onestitate; am citit despre artă, am ascultat muzică diferită de aceea cu care eram obișnuită și am întâlnit femei simple de la țară pentru care căutările existențiale sunt „probleme orășenești”.

Sunt convinsă că întâmplările din vara anului 2012 și apoi mutarea la New York, imediat după, au fost de fapt un miracol. Timpul consacrat contemplării naturii, fără un scop precis decât cel al auto-reflecției, a produs minuni în schimbarea atitudinii față de mine însămi.

Am început să mă iubesc pentru că făceam în sfârșit ceea ce iubeam: fotografie în libertate. Am înțeles că lumea nu este plină de dezamăgiri, ci de minuni, și orice cusur poate fi transformat în atu. Până și timiditatea, pe care am urât-o mult timp, mi-a dăruit un fel aparte de a asculta și a percepe nevoile celorlalți. Dacă am avut noroc sau nu, nici asta nu pot spune, cert e că mă simt foarte vie.

Tata a avut sentimente de vinovăție față de sinuciderea mamei, însă nu am mai insistat, nici noi, copiii, nici el, să ne mai blamăm pentru ceva ce poate era inevitabil. Am decis, ca familie, să vindem apartamentul mamei, să păstrăm amintiri fără locurile fizice.

Cu cât înaintează în vârstă, tata învață să ne iubească așa cum știe mai bine. Trăiește în Chicago, vorbim des și ne întâlnim ori de câte ori ne coordonăm șederea în țară. Angi ne-a părăsit și ea, la vârsta de 88 de ani, la un an după mama. S-a stins iubindu-ne, în pace. Gabi este în Los Angeles, căsătorită de aproape doi ani cu un om incredibil de blajin și frumos. Ca și mama, e pasionată de științe exacte și termină anul acesta un doctorat în matematică.

Din octombrie anul trecut, după câteva perioade fertile din punct de vedere creativ petrecute în țară, am decis să revin pe pământ natal – de data aceasta mi-am propus o tranziție lentă și echilibrată, în speranța ca într-un an să fiu repatriată complet. Îmi place Bucureștiul aglomerat și îmi place la țară, printre oameni simpli.

Gustul pentru extreme rămâne, dar într-o formă bogată din punct de vedere creativ. Fără povestea mamei nu aș mai fi avut povestea aceasta și, ca să-l citez pe Mircea Eliade, „cel ce știe să povestească poate, în anumite împrejurări grele, să se salveze”.