Celălalt din mintea noastră

Recent, am făcut o gafă. Mergeam să intervievez un bărbat de 65 de ani și, când ne-am întâlnit, a coborât din mașină alături de o femeie care părea mai tânără și care s-a prezentat cu numele lui de familie. În mod normal, aș fi întrebat dacă sunt rude. De data asta însă, am presupus.

— Fiica, bănuiesc.

Mi-am regretat imediat cuvintele. Desigur că doamna era de fapt soția și nu era chiar așa de tânără. Printre scuze, am căutat explicații. Citisem înainte că are trei copii, văzusem numele ei pe net în contextul ăsta, eram obosită. Cei doi se amuzau. Spuneau că până la urmă i-am făcut femeii un compliment, dar mie nu-mi dădea pace greșeala. Nu atât că am apreciat prost, cât că am verbalizat ceea ce mi se părea o prejudecată. Or eu credeam că nu văd nicio problemă ca într-un cuplu să existe diferență de vârstă. Și nici nu mă știam cu stereotipuri de vârstă. În plus, presupunerile sunt calea cea mai ușoară prin care erorile se strecoară în munca unui jurnalist.

Dacă n-aș fi spus nimic, nu mă puneam într-o situație socială ciudată. Probabil aș fi trecut peste moment fără să mă uit înapoi. Dar astfel de întâmplări funcționează ca un scurtcircuit care scoate la iveală discrepanța între ce e în mintea noastră și realitate. Poate chiar între cine credem că suntem și cine suntem de fapt. Oare ce s-a întâmplat în creierul meu de am tras această concluzie?

Ca să înțeleg, m-am îndreptat spre neuroștiință, care studiază sistemul nervos și modul în care creierul ne dirijează acțiunile și interacțiunile sociale. Am aflat că, deși ne imaginăm că suntem stăpâni pe gândurile noastre, de fapt ele se formează înainte de a le conștientiza. Deseori căutăm motivații raționale pentru hotărâri iraționale și ne păcălim cu ele, fără să ne dăm seama că deciziile pot fi rodul unor forțe pe care nu le putem controla.

Ce se-ntâmplă e că, pe baza experienței anterioare, a emoțiilor și a unor automatisme, judecăm și catalogăm oamenii în câteva milisecunde și nu ne putem abține să-i împărțim în două tabere: noi și ceilalți. Deseori pe criterii arbitrare. Noi fiind, desigur, cei buni, ceilalți – cei răi. Noi, cei tineri, ei – cei bătrâni. Noi, cei care vrem să muncim pentru tot ce avem, ei – care doar așteaptă să primească. Și așa mai departe, noi versus ei. Creierul o face instant. Iar când ne raportăm la ei, apar rapid și prejudecățile, și stereotipurile.

Trăim într-o lume polarizată. Tineri versus bătrâni, femei versus bărbați, pro gay versus pro familia tradițională, pro/anti romi, creștini versus musulmani, pro refugiați versus anti imigrație, români versus maghiari, pro/anti PSD, pro/anti DNA, susținători versus detractanți ai Simonei Halep. Uneori părem mai divizați ca oricând, dar, odată cu globalizarea și accesul la informație, poate suntem doar mai conștienți de diferențele dintre noi. Statistic, noi, românii, nu vedem cu ochi buni în special persoanele cu HIV sau cu dizabilități, pe dependenții de droguri, pe romi și pe cei de altă orientare sexuală. Ce nu prea ne dăm seama e că multe dintre categoriile în care ne împărțim și pe care ne certăm sunt de fapt artificiale. Le încărcăm însă cu semnificație prin poveștile pe care le spunem despre noi, scrie jurnalistul de știință David Berreby în cartea Us and Them: The Science of Identity.

Dacă am sta să judecăm rațional, ne-am da seama relativ repede că aceste categorii sunt inventate. Cât de social – de stânga – este de fapt Partidul Social Democrat? Ce înseamnă să fii de stânga? Ce-l face pe un rom rom? Culoarea pielii, familia în care s-a născut, muzica pe care o ascultă? Ce înseamnă să fii român, dincolo de faptul că te-ai născut în țara numită România? Doar că atunci când intrăm în astfel de dispute, prea puțin e implicată rațiunea. Un studiu american recent arată că atunci când ne e contracarată o convingere politică, mintea reacționează ca la un atac la propria identitate. E greu să ne separăm opiniile de cine suntem.

În astfel de situații, în care ne simțim amenințați, se activează regiunea din creier denumită amigdala cerebrală. Robert Sapolsky, profesor de neuroștiințe la Universitatea Stanford, scrie în cartea Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst că, fără să ne dăm seama, când ne uităm la fața cuiva de altă rasă, amigdala e prima care reacționează. Abia apoi – și la intensitate mai mică – girusul fusiform, care ne ajută să recunoaștem fețele familiare: adică pe cei care sunt de-ai noștri.

Ceilalți – oricare ar fi ei – sunt mai omogeni ca grup și au mai puține nuanțe decât noi (la extremă, gândirea de genul ăsta a permis și vânzarea sclavilor ca și cum ar fi fost bunuri, nu oameni). Când unul de-ai noștri greșește, îi căutăm scuze, circumstanțe atenuante, îl vedem ca pe o excepție; când se întâmplă cu unul de-ai lor, e clar, așa sunt toți, buni de nimic. Îi percepem automat amenințători, uneori chiar respingători. E suficient să ne displacă parfumul lor, ce mănâncă sau cum se îmbracă, și se activează în creier insula responsabilă de emoția de dezgust. Nu ne ia mult să decidem și că mentalitatea unor astfel de persoane e dezgustătoare.

Ținem aproape de ai noștri și ne comportăm mai frumos cu ei fără prea multă premeditare. Dacă un spectator e rănit la un meci de fotbal și poartă însemnul unei echipe, e mai probabil ca fanii acelei echipe să-i sară în ajutor, scrie Sapolsky. Când unuia de-ai noștri i se face o nedreptate, pentru a echilibra lucrurile, uneori încercăm să-l ajutăm. Deseori însă ne descărcăm prin a fi și mai răi cu ceilalți. Ține de dopamină, hormonul care produce plăcere și recompensă. Unor suporteri înrăiți sistemul dopaminergic mezolimbic (circuitul nervos implicat în procesarea recompenselor) li se activează similar când câștigă echipa favorită sau pierde un rival într-un alt meci. Atâta timp cât ceilalți suferă, e ca și cum noi am fi câștigat.

Tot la nivel hormonal, oxitocina, alintată „hormonul fericirii”, care ne ajută să ne atașăm de oameni, accentuează de fapt diferența între noi și ei, făcându-ne mai buni față de cei pe care-i identificăm fiindu-ne similari și mai răi față de ceilalți. E poate printre motivele pentru care, având copil mic, anul acesta am simțit pentru prima oară empatie zero față de cineva (după naștere, mamele au un nivel ridicat de oxitocină). S-a manifestat când o cunoștință a venit în vizită noaptea, după niște întâmplări nefericite, și a trezit copilul. Eram așa obosită încât am rămas stană de piatră în fața problemelor ei. Când ne întâlnim, încă mă chinuiesc să o scot din categoria celălalt.

Lucrurile sunt ceva mai complicate și pentru că pe la 10 ani învățăm că unele sentimente nu pot fi exprimate public, ci doar acasă, și începem să încercăm să le controlăm. Așa apar diferențe între ce susținem că gândim și cum ne comportăm. Sunt evidente uneori și în ce spunem, când ne scapă câte un „nu mă deranjează homosexualii, cât timp nu se pupă pe stradă”, când ne trezim controlându-ne buzunarele când urcă un rom lângă noi în autobuz sau când ne gândim că în spatele unui atentat ar putea fi un refugiat dintr-o țară islamică. La scară mai mare, le observăm și în discrepanța între sondaje și rezultatele electorale. Ne rușinăm să-i spunem unui străin chiar ce gândim, dar în cabina de vot suntem singuri și acționăm ca atare. Pe de altă parte, ascensiunea îngrijorătoare a unor politicieni ca Donald Trump și recentele proteste anti-imigrație din SUA, dar și din Europa, arată și că unii dintre noi părem tot mai puțin dispuși să ne mascăm preferințele automate.

Alte dăți, conștienți de prejudecățile noastre, facem tot posibilul să le ținem în frâu. Cortexul prefrontal e responsabil de asta. Poate reduce intensitatea activării amigdalei la vederea persoanelor de altă rasă în cazul în care expunerea este de peste 500 de milisecunde, suficient de lungă pentru detectarea conștientă. Cu cât mai mult lucrează cortexul prefrontal, cu atât mai tăcută devine amigdala, scrie Sapolsky. Activarea cortexului prefrontal poate arăta prejudecăți pe care încercăm să le ascundem, de care suntem rușinați sau că nu avem prejudecăți și încercăm să comunicăm asta. Tot el semnalează că facem un efort să-l înțelegem pe celălalt.

Pe de altă parte, studii au arătat că, fiind atât de mult dictată de emoție și procese automate, relația noi versus ceilalți este ușor manipulabilă, ceea ce poate lucra și în avantajul, și-n dezavantajul nostru. Fiecare individ e parte a mai multor grupuri, nu doar a unuia singur. Nu ești niciodată doar persoană tânără sau mamă, deși uneori te supraidentifici cu asta. Tot timpul ierarhizăm categoriile cărora le aparținem, în sensul că, într-un anumit moment, unele contează mai mult ca altele. Atâta timp cât nu ținem cu dinții de ierarhie și suntem dispuși să căutăm lucruri în comun cu alții, aproape sigur le vom găsi.

Ăsta e unul dintre cele mai puternice mecanisme prin care putem ieși din paradigma noi versus ceilalți. E suficient să identificăm ceva cât de mic în comun cu altcineva ca să avem gânduri pozitive despre acea persoană. În plus, unele categorii se schimbă în timp și modifică și relația noastră cu ceilalți. Când am rămas însărcinată, am constatat că unii oameni cu care până atunci nu aveam mare lucru în comun și abia interacționam, dar care aveau copii, brusc au simțit că au ce să discute cu mine. M-au primit implicit în grupul lor, al părinților.

Cercetătorii au găsit mai multe strategii de combatere a prejudecăților față de ceilalți. Un studiu a arătat, spre exemplu, că ideile preconcepute la adresa celor în vârstă se reduc când subiecții încearcă să vadă viața din prisma lor. Mai funcționează să ți se ofere dovezi privind prejudecățile tale implicite și să-ți impui să te concentrezi pe contrarul stereotipurilor. Într-o cercetare, stereotipurile de gen ale unor bărbați s-au redus mai puțin când au încercat să și le suprime decât când li s-a cerut să-și imagineze femei puternice.

În anumite circumstanțe ajută și să ajungi să petreci timp cu celălalt, pe teritoriu neutru, cum ar fi într-o tabără de vară, pentru că astfel avem ocazia să vedem și similaritățile dintre noi, care pot deveni mai importante decât ce ne desparte. Sau să căutăm conștient să ne expunem la cei diferiți, prin lectură, filme sau contact direct. Studiile arată că frica de celălalt e atenuată la cei care ies la cine romantice cu persoane de altă rasă sau la studenți care împart camera de cămin cu colegi de altă culoare/de altă etnie. Oameni cu care petrecem suficient timp devin de-ai noștri. În cele din urmă, cheia e să ne concentrăm nu pe ei ca grup, ci pe fiecare individ în parte.

Sapolsky citează un studiu în care amigdala subiecților nu s-a activat la fotografii cu persoane de rasă diferită când au fost întrebați dacă cred că omului din imagine i-ar plăcea o anumită legumă. În astfel de situații îți imaginezi ce ar mănânca persoana respectivă, poate și unde-și face cumpărăturile, și nu-ți mai este un străin.

Înapoi la întâmplarea care m-a făcut să caut răspunsuri în neuroștiință, mai precis la întrebarea dacă, fără să-mi dau seama, am prejudecăți la adresa persoanelor în vârstă. Anecdotic, am descoperit că da, nu doar din interacțiunea cu acel cuplu, ci și pentru că stereotipurile apar oricând vorbești despre cineva generalizând. Spre exemplu, dacă spui despre bătrâni, în ansamblu, că sunt mai înceți sau încăpățânați, că nu vor să învețe lucruri noi, ai prejudecăți. Mulți poate nu credem așa, însă există și stereotipuri mai subtile, cum ar fi să gândești că, față de cineva tânăr, o persoană în vârstă nu se mai poate schimba. Or asta eu am gândit-o și am spus-o nu doar o dată.

Poți să-ți măsori și științific prejudecățile față de un anumit grup de persoane. Cercetătorii au creat un test de asociere implicită, care detectează nu ceea ce spui sau crezi că crezi, ci chiar ce gândești. Sunt câteva astfel de teste și pe un site al Harvard (implicit.harvard.edu), iar eu am ales să fac unul care verifică atitudinea față de tineri și bătrâni.

Tot ce trebuia să fac era să apăs două taste, „e” sau „i”, în funcție de ce-mi apărea pe ecran. Întâi mi-au trecut prin față figuri de adolescenți și oameni în vârstă pe care trebuia să le marchez ca tineri sau bătrâni. Cât mai rapid, fără să caut prea mult răspunsul corect. Apoi figurile au fost asociate cu noțiuni pozitive sau negative (bucurie, dragoste, durere) și testul măsura cum mă descurcam. Cei cu prejudecăți față de bătrâni tind să răspundă mai greu când văd astfel de figuri lângă cuvinte pozitive, pentru că mintea are nevoie de mai mult timp să proceseze asocieri care nu i se par firești.

Majoritatea respondenţilor, inclusiv persoanele de vârsta a treia, asociază mai degrabă conceptul de bătrâni cu rău şi pe cel de tineri cu bun: 64% au o puternică sau moderată preferință automată pentru tineri, față de 2,4% pentru bătrâni. Eu am ieșit cu o foarte uşoară (poate inexistentă) preferinţă automată pentru tineri. Deci se putea și mai rău.

Poate că a ajutat și că am făcut testul într-un moment de liniște, pentru că un alt lucru de care nu ne dăm seama e ce efect au asupra noastră stresul sau oboseala. Un studiu din 2011 făcut pe judecători din Israel care urmau să se pronunțe pe solicitări de eliberare condiționată a arătat că sentințele date înainte de pauza de masă, deci când le era foame și erau obosiți, erau mult mai drastice. Explicația lui Sapolsky e că, pentru a elibera pe cineva condiționat, judecătorii încearcă să înțeleagă perspectiva unor persoane dintr-o lume complet diferită, ceea ce implică o activitate a cortexului frontal. Or, când ești obosit și ți-e foame, acesta nu-ți mai funcționează la fel și e mai ușor să iei o decizie emoțională, pentru care apoi să găsești justificări raționale.

De când am copil, am înțeles că parte din a avea grijă de el e să am grijă, pe cât posibil, și de mine. Apoi, când îi văd la locul de joacă pe cei mai mari că-l ignoră sau îl bruschează, mă gândesc că, peste câțiva ani, ar ajuta să-l îmbii din când în când să se joace și cu cei mici, chiar dacă nu dau cu șutul în minge la fel de tare. Dacă suntem mai expuși la diversitate, avem mai multe șanse de a reduce frica de cineva diferit.

Ne place să ne credem toleranți și deschiși la minte. Evident, nu noi, ceilalți discriminează. E inconfortabil să te chestionezi pe tine, să admiți că poate greșești. Dar e și cea mai bună șansă de a ne confrunta prejudecățile. Ne putem și antrena pentru asta: să ne îndoim de generalizările absolute, să ne uităm la oameni ca indivizi, nu grupuri, să exersăm să privim din perspectiva celuilalt și să nu uităm că explicațiile aparent raționale pe care ni le dăm ar putea fi doar justificări.

Indiferent dacă ne place sau nu, vom continua să împărțim lumea în noi și ceilalți – o face creierul automat pentru noi. Nici nu ne-am dori să fie altfel, pentru că să fii parte dintr-un „noi” e unul dintre cele mai reconfortante lucruri care ni se poate întâmpla. Putem lucra însă la a ușura întâlnirea cu celălalt. Esențial e să fim dispuși să dăm noroc cu el, chiar cu prețul unor gafe.