Cele care apără comunitatea

Pentru Iustina Ionescu și Romanița Iordache, înfățișarea din 20 iulie 2016 era prima dată când prezentau un caz celor nouă judecători ai Curții Constituționale. Ionescu purta roba neagră de avocat, avea părul blond prins la spate și un teanc de hârtii pe pupitrul din față. Iordache, jurista, era în dreapta ei, în fustă și sacou. Cu o seară în urmă trecuseră din nou prin cartonașele cu răspunsuri pregătite pentru judecători. Dacă vreunul ar fi avut o întrebare, Iordache voia să aibă pregătit cartonașul cu răspunsul potrivit și să i-l poată înmâna lui Ionescu. Era un semn de respect: nu mergeau în fața instanței fără să aibă răspunsuri.

În ziua aceea, răspunsurile erau despre un caz ieșit din comun pentru justiția română: doi bărbați căsătoriți în altă țară voiau să fie recunoscuți ca soți și când treceau granița la noi. „În România, este ca și cum relația lor de 14 ani de zile nici nu există”, le-a explicat Ionescu judecătorilor. „Tot ce au clădit nu este recunoscut.”

Ionescu, care apără drepturile minorităților sexuale încă de la începutul anilor 2000, voia să-i convingă pe judecători că articolul din Codul Civil care interzice recunoașterea în România a căsătoriilor între persoane de același sex încheiate în altă țară e în contradicție cu dreptul constituțional la viață privată și de familie. Ea și Iordache preluaseră cazul în 2012, când Adrian Coman, fost director executiv al ACCEPT, asociația de drepturile omului cu care cele două lucrează, a întrebat în mai multe rânduri statul român dacă soțul său, Clabourn Hamilton, cetățean american, poate să obțină dreptul la reședință în România, iar răspunsul a fost: nu se poate. Așa au ajuns la Curtea Constituțională (CCR), iar miza era mare. Ziarul Adevărul l-a numit „procesul care ar putea schimba România”.

În aceeași zi, judecătorii mai aveau de evaluat o propunere, care se uita la căsătorie și familie dintr-un alt unghi: o inițiativă civică strânsese aproape 2,7 milioane de semnături și cerea revizuirea Constituției, astfel încât familia să fie definită ca „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie”, nu „între soți”, cum scrie acum.

„Curtea Constituțională este în fața unui moment esențial”, spusese cu o zi înainte Iordache, la o emisiune în studioul Adevărul, alături de Coman și Hamilton. „Poate decide dacă direcția României este una de stat european – cu valorile modernității, cu diversitate, care implică respect pentru alegerile celuilalt – sau un stat teocrat, în care prejudecățile și opțiunile religioase ale unei părți din populație, fie ea și majoritară, pot defini spațiul public.”

CCR trebuia să decidă dacă două dintre prevederile articolului 277 din Codul Civil sunt neconstituționale. Articolul 277 are patru alineate. Primul interzice căsătoriile între persoanele de același sex în România, doi și trei interzic recunoașterea acestor căsătorii și a parteneriatelor civile, dacă au fost făcute în străinătate, iar al patrulea spune vag că interdicțiile nu afectează drepturile de liberă circulație ale cetățenilor UE. Ionescu a argumentat, în numele cuplului și al asociației ACCEPT, că al doilea și al patrulea alineat sunt neconstituționale, cel din urmă, fiind neclar. Poziția ACCEPT a fost că refuzul statului român de a-i acorda drepturi lui Hamilton în calitate de soț atunci când el și-a exprimat intenția de a-și stabili reședința în România alături de familia sa constituie un act de discriminare pe criteriul orientării sexuale.

În fața Curții, Ionescu a spus că motivările Guvernului în susținerea respectivelor articole – protejarea „moralității publice”, „bunele moravuri” și „importanța socială și economică pe care căsătoria o are în societate” – sunt rupte de realitate. Practic, a concluzionat Ionescu, singurul motiv pentru care statul nu vrea să recunoască relația de familie dintre doi bărbați înregistrată în alte țări sunt „prejudecățile care persistă în societate”.

Coman, Hamilton și alți membri ai comunității LGBT înaintea lor au putut să ducă astfel de cazuri complicate în instanțe românești și europene numai datorită unor experți în drept ca Ionescu, 37 de ani, și Iordache, 42 de ani. ILGA, o organizație mondială pentru drepturile acestor minorități sexuale, spune că România e pe locul 25 din 28 în UE în ceea ce privește climatul social, drepturile și egalitatea de șanse oferite lor. De aceea, în ultimii 18 ani, Ionescu și Iordache au preluat numeroase cazuri, unele pro bono, de persoane discriminate pe baza orientării sexuale. Unele au devenit dosare de 500 de pagini și a fost nevoie de ani buni să fie soluționate. Acestea nu sunt doar complicate, ci și importante, pentru că juristele, împreună cu ACCEPT, încearcă nu doar să asigure respectarea unor drepturi, ci și să schimbe legislația, tocmai ca să prevină abuzuri și discriminări viitoare.

La CCR, în iulie 2016, au primit o amânare, pe când inițiativa condusă de Coaliția pentru Familie a primit OK-ul să continue demersurile legale pentru un referendum, singura cale de a schimba Constituția în România. Organizații naționale și internaționale de drepturile omului au spus că inițiativa e neconstituțională și că modificarea ar restrânge definiția familiei. Alții au criticat costul unui posibil referendum care ar fi oricum inutil, pentru că ar specifica în Constituție ceea ce e deja prevăzut de Codul Civil: căsătoria se realizează doar între un bărbat și o femeie.

De atunci au trecut doi ani, iar situația a devenit și mai complicată. Cazul Coman-Hamilton e analizat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), organul juridic suprem al UE, de la care CCR a cerut o clarificare. Iar inițiativa schimbării Constituției a fost adoptată de Camera Deputaților și se află la Senat de mai bine de un an, spre nemulțumirea susținătorilor, care au trecut de la diplomație, la apeluri emoționale, la presiuni la adresa politicienilor – cel mai recent într-o conferință organizată chiar în clădirea Parlamentului, unde au vorbit susținători din mai toate partidele politice, dar și reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române.

Când Ionescu și Iordache și-au început cariera, acum 20 de ani, persoanele LGBT luptau pentru ceva diferit: să rămână în libertate. În timp, cele două au câștigat un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), mai au unul pe rol, au schimbat legislația românească, iar datorită lor CJUE a putut să emită decizii cu repercusiuni în toate statele membre. În timp, nu doar legislația care protejează comunitatea LGBT s-a îmbunătățit, ci și atitudinea societății.

Însă, acest prezent greu obținut, în care a fi gay sau transgender nu mai e un stigmat atât de puternic, e vulnerabil. Asta e răscrucea la care se află România și, dincolo de limbajul juridic, asta e miza și pericolul în cauzele Coman-Hamilton și cea a referendumului: ciuntirea a aproape un sfert de secol de progres în obținerea unor drepturi și demnități umane.

---

Romanița Iordache a crescut în Târgoviște cu cărțile mamei și umorul tatălui, iar asta i-a permis să se simtă privilegiată, mai ales în comunism, și să vrea să ajute la rândul ei. Când a intrat la Drept, la Universitatea din București, a început să citească singură filosofia dreptului și să facă voluntariat la organizații de drepturile omului, ca Romani CRISS. În 2000, după o bursă de cercetare la Facultatea de Drept a Universității Columbia din New York și un internship la Națiunile Unite, Iordache era proaspăt întoarsă în România, când a avut o întâlnire cu Coman, pe atunci directorul executiv al ACCEPT, și o membră a boardului asociației. Iordache avea 24 de ani și era hotărâtă să lucreze în drepturile omului, la APADOR-CH. Pe Coman îl știa de la Columbia, unde el era într-un fellowship în afaceri publice și internaționale.

Cei doi i-au făcut o propunere clară: să vină să-i ajute, pentru că niciun avocat nu era dispus s-o facă. Stigmatizarea comunității gay era puternică și încurajată prin lege. ACCEPT lucra atunci la abrogarea articolului 200 din Codul Penal, care pedepsea relațiile între persoane de același sex cu închisoare de la unu la cinci ani și care prelungea starea de persecuție și groază chiar și la 11 ani după căderea comunismului. Conform legislației de atunci s-ar fi considerat că însăși asociația ar încuraja săvârșirea unei infracțiuni dacă documentele de înregistrare ar fi menționat „minoritățile sexuale”, așa că ACCEPT a obținut personalitate juridică doar ca „organizație de drepturile omului”.

Lui Iordache i s-a părut aberantă situația, așa că a acceptat să ajute. De la prima adunare generală a membrilor ACCEPT la care a participat, își amintește replica unuia dintre ei: „Pretinde ea că e heterosexuală, dar cu noi poți să spui”. A înfuriat-o impresia pe care a simțit că o avea comunitatea despre sine: că e atât de marginală, încât numai cineva din interior și-ar putea asuma apărarea ei.

Anul 2000 a fost decisiv. Folosindu-se și de criteriile de aderare pe care România trebuia să le îndeplinească pentru a intra în UE, ACCEPT și alte organizații de drepturile omului au lucrat pe un proiect de lege care să reglementeze protecția diferitelor minorități. Așa a apărut Ordonanța 137 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sub susținerea lui Péter Eckstein-Kovács, pe atunci ministrul pentru Minoritățile Naționale, pe care Iordache îl admiră pentru că „e singurul politician român pe care l-a văzut cu Constituția în buzunar tot timpul și care a creat un grup de lucru cu experți din zona neguvernamentală”.

OG 137 era mult peste legislația românească a timpului ei, adaugă Iordache. Era chiar peste standardul european, care sancționa următoarele forme de discriminare: genul, naționalitatea, etnia, rasa, dizabilitatea, vârsta, apartenența religioasă, orientarea sexuală. La acestea, legea românească a adăugat statutul de seropozitiv, de refugiat sau de azilant și categoria „orice alt criteriu”. „Asta înseamnă că, pe măsură ce societatea evoluează și apar noi condiții care duc la discriminare, coalizarea lor ca grup protejat e posibilă și atunci devine sancționabilă discriminarea”, explică Iordache. (În plus, legea românească a definit explicit dreptul la demnitate umană, prevedere care a fost folosită în apărarea multor persoane LGBT și în cazuri de segregare rasială, pentru că segregarea nu este definită prin lege.)

Tot atunci s-a format Coaliția anti-discriminare, care funcționează și astăzi și din care fac parte numeroase organizații de drepturile omului, printre care ActiveWatch, APADOR-CH, Institutul pentru Politici Publice, Centrul FILIA. Ulterior, pentru că legea obliga, s-a înființat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), autoritatea de stat aflată sub control parlamentar care investighează și sancționează discriminarea. (CNCD e o instituție în criză în prezent, fiind acuzată în mai multe comentarii pe social media de partizanat politic în favoarea PSD.)

În 2001, a fost abrogat și Articolul 200 din Codul Penal, care incrimina homosexualitatea. Pedepse de până la doi ani pentru homosexualitate existau încă din 1936, dar vizau doar actele săvârșite în public sau care provoacă „scandal public”. În 1968, regimul comunist a înăsprit pedepsele; dacă erai homosexual, erai practic infractor și puteai face închisoare până la cinci ani. Rapoartele ACCEPT spun că „această atmosferă de teroare a făcut ca, și după abolirea faimosului articol 200, homosexualii din România să constituie o minoritate cvasi-invizibilă”.

În acest nou context legislativ, Iordache a adus la Facultatea de Drept un proiect pe care îl văzuse în Statele Unite: Clinica Juridică, o modalitate prin care studenții puteau lucra la cazuri sub supravegherea unui avocat profesor, dublând partea teoretică pe care le-o dădea facultatea. Așa a cunoscut-o pe Iustina Ionescu, o studentă din Botoșani care urmase dreptul pentru că i se părea important să cunoască regulile și să trăiască după ele, iar apoi să-i poată apăra și ea pe ceilalți. În 2003, Iordache a câștigat o bursă în SUA pentru un al doilea masterat, așa că a întrebat-o pe Ionescu dacă vrea să-i preia din responsabilitățile de la ACCEPT, iar aceasta, care era deja voluntar, a zis „da”.

La început, Ionescu a studiat și arhivat cazuri asistate de ACCEPT – majoritatea amenzi primite de persoane LGBT pentru că făceau cruising (căutau parteneri) în Parcul Operei din București. Deși nu mai era ilegal să te afișezi într-o relație cu o persoană de același sex, practicile poliției erau cam aceleași: agenții amendau bărbații pe care îi găseau în parc, iar ACCEPT îi ajuta pe unii dintre ei să obțină în instanță anularea contravenției. „Își făceau și ei norma la amenzi sau îi șicanau pe bărbații din parc, profitând de faptul că unii dintre ei nu voiau să conteste amenda”, spune Ionescu. „Se simțeau vulnerabili; ar fi însemnat să-și recunoască orientarea sexuală. Unii poate erau căsătoriți sau nu se știa acasă despre situația lor.” După ce instanța a anulat mai multe amenzi, polițiștii s-au oprit.

În plan juridic, atât Ionescu cât și alte organizații de drepturile omului doreau să vadă cum funcționa cu adevărat ordonanța anti-discriminare, dacă puteau apăra drepturile persoanelor LGBT și cum își făcea treaba CNCD. Așa că au început să povestească în comunitate despre lege, despre noile instrumente de protecție și, treptat, au început să apară și oameni care să spună: „Uitați, am o situație de tipul ăsta, cum mă puteți ajuta?”.

Cazurile erau totuși puține. În 2004–2007, spune Ionescu, au dus și au câștigat trei cazuri la CNCD sau în instanță. Vânzătorul de lumânări dintr-o biserică din Brăila a fost dat afară pentru că era perceput drept gay de comunitate, iar preotul paroh a primit avertisment de la CNCD. Un îngrijitor la o grădină zoologică din Oradea, despre care se zvonea că era gay, a fost învinovățit fără dovezi când o maimuță a scăpat din padoc. Îngrijitorul a fost mutat de șef pe un alt post, fără cercetare disciplinară. Instanța de judecată a cerut angajatorului să-i redea locul de muncă și să-și ceară public scuze. Al treilea caz era unul de discriminare în acces la bunuri și servicii publice: un membru ACCEPT s-a dus să plătească niște facturi la gaz, iar angajatul companiei a presupus că e gay și a început să mângâie o altă persoană care era de față în birou, să joace un fel de scenetă cu tentă sexuală. S-au judecat, iar compania a fost obligată la daune morale de 1.000 de euro.

„Asta este mantra tuturor cazurilor, cel puțin până acum”, spune Ionescu. „Sunt oameni care nu vor bani din despăgubiri, ci vor pur și simplu ca cineva cu autoritate să recunoască că au fost nedreptățiți. Sunt persoane care se simt profund umilite. Și vor să nu se mai întâmple așa ceva altcuiva.”

Apoi, au apărut cazurile mai mari.

---

T. avea 21 de ani în 2005, când a ieșit din închisoare după o condamnare de un an și jumătate pentru tentativă de tâlhărie. Era alt om: mai slab, mai introvertit și se panica de fiecare dată când cineva se apropia de el, credea că voia să-l bată. A avut nevoie de ceva timp să se obișnuiască cu ideea că, deși n-a fost un exemplu OK pentru societate, merita dreptate pentru ce pățise în timpul detenției. Așa că a sunat la ACCEPT, unde făcuse voluntariat de câteva ori.

Între timp, Coman plecase din funcția de director, iar în locul lui venise Florin Buhuceanu, și el activist pentru drepturile omului. T. (care vrea să-și păstreze în continuare anonimatul ca să nu fie ținta prejudecăților) s-a întâlnit cu Buhuceanu și cu Iordache, care revenise în țară de la masterat. Le-a povestit cum în penitenciar stătea într-o cameră cu 30 de deținuți și era folosit pentru servicii sexuale. Simțise că are doar două opțiuni: să cadă pradă abuzurilor și să-și ducă așa toată pedeapsa sau să spargă geamul, să ia un ciob și să se taie cu ceilalți din cameră. Alesese prima variantă și, când a ieșit, voia să se afle că angajații penitenciarului știau de abuzurile astea, dar nu luau nicio măsură. Când a fost mutat la penitenciarul Poarta Albă, s-a automutilat de două ori. Lingura înghițită îl ajuta să ajungă direct în spital, dar medicii nu luau vreo măsură ca să-l protejeze după aceea. A îndurat, așteptând să se termine.

Ionescu și Iordache l-au avertizat pe T. că nu are mulți sorți de izbândă, mai ales dacă alegea procedura penală. Într-un caz de viol, cineva face o plângere, merge la Institutul de Medicină Legală, scoate un certificat care atestă agresiunea și apoi merge în instanță. Aici n-ar fi funcționat, pentru că trecuse prea mult timp de la abuzuri. Așa că T. și juristele au hotărât să meargă pe Codul Civil. Nu urmau să construiască un caz împotriva deținuților care l-au abuzat, ci voiau să sublinieze responsabilitatea autorităților statului de a proteja o persoană dintr-o categorie vulnerabilă.

„Da, el făcuse ceva rău”, spune Iordache, „executa o pedeapsă privativă de libertate, dar asta nu însemna că atunci cât era în custodia statului nu trebuia protejat de rele tratamente, pentru că ce i s-a întâmplat lui intră în zona de rele tratamente, aproape de tortură”.

Abordarea a fost atipică, astfel încât colegi avocați le-au zis că nu sunt „serioase”: dacă e tortură, mergi în penal, dacă nu e tortură, n-ai de ce să pornești un caz. Dar pentru ele a primat dorința tânărului de a arăta că ce i s-a întâmplat nu a fost corect.

„Felul în care noi lucrăm e un pic diferit de cel al altor avocați”, spune Iordache, care de multe ori a mutat consultările cu T. în parc, unde ieșea în brațe cu băiatul ei nou-născut. „Atunci când ai de-a face cu oameni care au trecut prin încălcări ale drepturilor omului, nu ai în față simpli clienți. Îți sunt beneficiari cu care trebuie să lucrezi inclusiv pe capacitare, pe a le reda lor încrederea în stat de drept, în norme, în instituții. Și atunci explicăm și ne sfătuim și deciziile pe care le luăm, le luăm împreună.”

În pledoarie, Ionescu și Iordache au folosit și decizii din cazuri similare judecate la curți europene și articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care spune: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Pe T. l-a mirat că te poți prezenta în fața unui judecător cu o argumentație care vorbește despre valori umane și încălcarea lor.

De la început l-au văzut ca pe un caz pentru CEDO, curtea europeană unde o persoană poate deschide un proces împotriva statului în care trăiește, dacă crede că a fost nedreptățită de instituțiile lui, însă doar după ce a epuizat toate căile de judecată în țară.

Cinci ani a durat procesul la prima instanță, inclusiv câteva luni de perpelire pentru T., până când judecătoarea a luat o decizie. Între timp, Ionescu se specializase și în cazuri legate de drepturi reproductive și lucra și la un ONG regional care făcea advocacy pentru drepturile omului. Mai mult, și ea, și Iordache făceau parte dintr-o rețea de experți legali la nivelul Comisiei Europene specializați în egalitate de gen și nediscriminare.

Era toamna lui 2010, iar T. avea obiceiul să treacă pe la judecătorie în fiecare vineri și să verifice sentințele. Într-un final, a găsit decizia în condică: „Admite acțiunea, obligă pârâtul, Administrația Națională a Penitenciarelor, la plată de daune morale în cuantum de 50.000 de euro”. Era suma pe care o ceruseră despăgubire. Le-a sunat pe amândouă ca să le dea vestea, mai întâi pe Iordache, care era la volan și a trebuit să tragă pe dreapta. I-au dat lacrimile când a auzit că pentru el era importantă decizia, nu banii.

Au urmat un apel și un recurs, timp în care Ionescu a lucrat la apărare, pentru că Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) a cerut retragerea mai multor probe și mărturii din dosar. În ambele etape, sentința curții a rămas favorabilă lui T. și, chiar dacă suma a scăzut la 10.000 de euro, concluzia era clară: justiția din propria țară recunoștea că acesta nu a fost tratat corect.

Pentru Iordache și Ionescu e important ce se schimbă în sistem după o astfel de decizie. După cazul lui T., au început un dialog cu Ministerul Justiției și cu ANP ca să le sprijine să-și îmbunătățească regulamentele interne, în așa fel încât să protejeze deținuții vulnerabili, fără să-i izoleze. Au bătut la uși, au cerut întâlniri, au explicat. S-au uitat nu doar la comunitatea LGBT, ci la toate grupurile vulnerabile – deținuții foarte tineri, cei aflați la prima abatere, cei foarte în vârstă, cei care aparțin minorităților naționale, cei cu dizabilități – și așa au avut mai multe șanse ca modificările să fie preluate. Lucrurile nu s-au îmbunătățit spectaculos, spune Iordache, dar n-au mai primit scrisori de la deținuți despre astfel de cazuri și nici cei de la APADOR-CH, care fac regulat vizite de monitorizare în închisori, nu le-au mai semnalat cazuri de rele tratamente combinate cu discriminare.

În ultimii ani, T. s-a înscris la Drept, dar nu a absolvit, iar acum lucrează ca vânzător. „Faptul că am câștigat m-a făcut să cred într-adevăr că există sentimentul ăsta de dreptate. Înseamnă pentru mine că lumea continuă să mă considere un om, nu un fost pușcăriaș. După ce m-am eliberat și am văzut că nu sunt un sclav, că am și eu valorile mele, asta m-a ajutat să merg mai departe.”

---

Fiecare caz preluat de cele două juriste e strategic. „Noi nu suntem cabinet de avocatură”, spune Iordache. „Suntem niște oameni care-și folosesc puținul timp liber ca să demonstreze ceva și atunci e important ce încercăm să demonstrăm. Să arătăm cum funcționează legea, să facilităm interpretarea normelor și să arătăm că ele ar trebui interpretate din perspectivă comparată, în raport cu niște standarde fie europene, fie ale ONU.”

În 2012, ACCEPT a avut ocazia să ducă la CEDO un caz la care lucrau de șase ani și cu care nu ajunseseră nicăieri în România. Povestea a început pe 3 iunie 2006, după Marșul Diversității (PRIDE). Aflat la a doua ediție, marșul fusese unul violent: contramanifestanții, despre care presa spunea că erau de la formațiunea Noua Dreaptă sau suporteri din galeriile de fotbal, au aruncat cu ouă, lăzi și pietre în mulțime și 50 dintre ei au fost urcați în dubă de jandarmi și amendați. „România nu vă vrea”, „Nenorociților, ne distrugeți copiii”, strigau spre participanți.

Pe la șapte seara, patru bărbați și o femeie au urcat în metrou, ca să meargă acasă. Nu aveau steaguri colorate, nu purtau însemne care să-i identifice cu comunitatea LGBT, dar un grup de șapte persoane i-a înconjurat și a început să-i lovească. Un tip s-a apucat cu mâinile de barele din metrou și i-a lovit cu picioarele. „Poponarilor, plecați în Olanda”, le strigau. Niciunul n-a lovit înapoi și nimeni din metrou nu a intervenit. Totul a durat vreo două minute, după care agresorii au coborât, iar cei agresați au rămas pe scaune, unii ștergându-se de sânge.

M. făcea parte din grupul agresat și încă își păstrează numele sub anonimat. A primit atunci un pumn în față de la un băiat de vreo 17 ani, care s-a mirat când a auzit-o vorbind. „A realizat că suntem și noi un fel de oameni.” Pentru M., care avea atunci 28 de ani, atacul a fost un șoc – pentru că nu-și imagina că cineva poate să aibă vreo problemă cu felul în care alege să-și trăiască viața și pentru că nimeni din metrou n-a reacționat. Și-a dat seama „că ești la dispoziția oricui. Dacă vrea cineva să-ți dea un pumn în față, îți dă un pumn în față, te calcă în picioare, că nu se întâmplă nimic”.

Când au coborât din metrou, M. a sunat la ACCEPT. Au mers la Poliție însoțiți de Iordache și au formulat o plângere penală împotriva agresorilor, precizând că atacul s-a bazat pe orientarea lor sexuală. „Se uitau la noi ca la ultimele scursuri”, își amintește M. „Trebuia să scrii cu ce te ocupi. Eu eram director de vânzări atunci, era o fată care lucra la Ministerul Integrării Europene, doi cetățeni străini, un tip care lucra la Ambasada Spaniei, altul era student Erasmus. După ce au văzut asta și-au schimbat atitudinea.”

„Nu toți oamenii sunt dispuși să depună o plângere la Poliție”, spune Ionescu, care de obicei încurajează victimele și le explică procedura, dar le lasă pe ele să decidă dacă vor să treacă prin asta. „Ține și de accesul la justiție, cum e el asigurat și perceput.”

Polițiștii au încercat să-i descurajeze, își amintește M. „Ne-au zis în prima seară: «Voi vă dați seama ce o să însemne procesul? Că o să trebuiască să vă confruntați cu agresorii?». Tu, ca polițist, trebuie să vrei să prinzi agresorii, nu să ai grija mea că o să trebuiască să mă văd eu cu ei și o să mă dezechilibreze psihic.”

Identificarea agresorilor n-a fost greu de făcut. Polițiștii aveau imagini cu persoanele violente amendate la marș și M. i-a identificat pe doi dintre ei, iar un fotograf care s-a întâmplat să fie în metrou avea și el imagini. În ping-pong-ul administrativ care a urmat unei reorganizări în cadrul poliției, dosarul a fost mutat de la o secție la alta, până când a ajuns la Serviciul de Poliție Metrou, aproape un an mai târziu.

„Un an și jumătate nu s-a întâmplat nimic din punctul de vedere al investigației, deși doi dintre ei erau cunoscuți”, spune Ionescu. „Doar că nu s-a putut ajunge la ceilalți. Unul dintre agresori a fost audiat după un an și jumătate. Era angajat la SRI, iar SRI nu voia să-l pună la dispoziția Poliției.” Anchetatorii s-au mai dus la meciurile Stelei ca să încerce să-l identifice pe unul despre care credeau că ar fi suporter, și cam asta a fost toată ancheta.

În 2011, după ce procurorul a prelungit de opt ori termenul limită pentru finalizarea anchetei, Poliția a propus Parchetului neînceperea urmăririi penale, spunând că „victimele și-au pierdut interesul”, iar toate metodele de colectare a probelor au fost epuizate. În plus, după atâția ani, faptele penale s-au prescris.

Ionescu a contestat, pe motiv că polițiștii au anchetat doar fapta în sine, nu și cauza atacului, adică ura agresorilor față de presupusa orientare sexuală a tinerilor. Însă nu mai conta, pentru că, potrivit Codului Penal, agresorii nu mai puteau fi pedepsiți. Confruntați cu aceste blocaje, Ionescu a venit cu ideea să ducă cazul la CEDO.

Chiar dacă CEDO putea doar să amendeze statul român – nu și să anuleze deciziile instanțelor naționale –, Ionescu voia să atragă atenția Poliției și Parchetului că infracțiunile motivate de ură, inclusiv infracțiunile motivate de ură împotriva homosexualilor, trebuie să fie tratate cu mai multă seriozitate. (Un raport din acea perioadă al Agenției UE pentru Drepturi Fundamentale arăta că infracțiunile motivate de ură erau prost identificate în jumătate din țările UE, România fiind țara care nu păstrează o astfel de evidență.)

Trecuseră șase ani de la agresiune, iar dintre cei șase reclamanți, doar doi au vrut să rămână în cazul împotriva statului: M. și A.C., un tânăr care în momentul atacului avea 19 ani. „Îmi doream să se ajungă la proces”, spune M. „Era vorba despre pedeapsă ca prevenție. Asta m-ar fi interesat pe mine, să nu se mai întâmple.”

În construirea cazului, Ionescu și Iordache au folosit articolele din legislația națională și europeană care interzic tortura, obligă la respectarea vieții private și de familie și pedepsesc instigarea la ură și discriminarea pe baza orientării sexuale. De cealaltă parte, statul român s-a apărat spunând că reclamanții n-au prezentat suficiente probe, că hotărârile instanțelor naționale nu ar trebui puse la îndoială și că ancheta a fost „efectivă și aprofundată”.

Patru ani mai târziu, în 2016, CEDO le-a dat câștig de cauză lui M. și A.C. și a cerut statului român să le plătească fiecăruia prejudicii morale de 7.000 de euro și cheltuieli de judecată de 3.800 de euro. A fost primul caz contra României soluționat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care vorbea despre discriminare pe baza orientării sexuale, lipsa unei anchete eficiente din partea autorităților și combaterea infracțiunilor motivate de ură. În decizia ei, Curtea s-a uitat la modul în care poliția făcuse ancheta. A fost „o investigație ineficientă, ineficace și modul flagrant de a nu te implica ca autoritate demonstrează un soi de nepăsare, care poate fi asociată cu complicitatea la infracțiune”, spune Ionescu. „Sunt cuvintele Curții, destul de dure și directe.” CEDO a semnalat și că în România comunitatea LGBT „se află într-o situație precară, fiind supusă unor atitudini negative față de membrii săi”.

Concluzia a fost că statul român nu este pregătit să gestioneze astfel de infracțiuni motivate de ură, care au un impact mult mai dur asupra comunității vizate și că, „atunci când anchetează incidente violente, cum ar fi relele tratamente, autoritățile statului au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a descoperi orice posibile motive discriminatorii”.

Decizia a avut ecou în presa din România, fiind preluată cu titluri precum: „România a mai pierdut un proces la CEDO”, „România, condamnată la CEDO din cauza unui huligan SRI”, iar președintele executiv ACCEPT, Florin Buhuceanu, a numit-o „o victorie juridică importantă pentru comunitatea gay din România”, dar și „o veste rușinoasă pentru statul român”.

Deși CEDO a sancționat punctual România, nu a obligat-o să rezolve problema la nivel sistemic, așa că Iordache și Ionescu și-au propus să ducă și mai departe cazul și să facă un grup de lucru care să îmbunătățească modul în care se investighează astfel de infracțiuni și să-i instruiască pe cei care le instrumentează.

Au început un dialog cu Comitetul de Miniștri, instanța de decizie a Consiliului Europei, formată din miniștrii de externe din 47 de state, care a cerut statului român înființarea unui grup de lucru cu toate autoritățile vizate de decizia CEDO, printre care Ministerul Justiției, cel al Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR).

Scopul era să găsească niște măsuri concrete. De exemplu, plângerile legate de o infracțiune motivată de ură nu sunt înregistrate separat la Poliție. „Pe polițistul român nu-l interesează partea asta”, spune Ionescu. „Faptul că omul simte că a fost bătut pentru că este gay și pune în plângere «În timp ce mă bătea am auzit: …» pentru poliție nu contează din punct de vedere statistic, nu se încadrează nicăieri.” Diferențierea e cu atât mai importantă, spune ea, cu cât cei care lovesc pe cineva presupunând că e gay vor să transmită un mesaj către respectiva comunitate.

La primele întâlniri cu autoritățile, răspunsul standard pe care îl primeau era: „Noi știm că, până la urmă, un infractor e un infractor și o victimă e o victimă”. „Nu e chiar așa”, spune Iordache. „Într-un fel audiezi o victimă a violenței domestice, altfel audiezi o victimă a unui atac rasist, altfel audiezi o victimă a unei tâlhării.”

Schimbarea în comunicarea cu instituțiile implicate, dar și soluțiile, au venit după ce acestea au înțeles că atacul din metrou nu fusese un caz izolat, ci reprezenta un fenomen, și după ce au cunoscut-o pe M., care a venit la una dintre întâlniri. Din toamnă, programa Academiei de Poliție va include elemente de egalitate, nediscriminare, grupuri vulnerabile, ISOP (institutul unde polițiștii fac cursuri de formare continuă) a introdus deja module dedicate, iar IGPR ar trebui să pună la punct anul acesta un sistem de colectare a datelor legate de astfel de infracțiuni.

---

Nu toate cazurile au o victimă la mijloc, ci Ionescu și Iordache pornesc uneori de la o provocare teoretică pentru a îmbunătăți legea. În 2010, George Becali a declarat că „nici dacă se desființează Steaua nu ar lua un homosexual” în echipa de fotbal. Ca urmare a unei plângeri formulate de ACCEPT, CNCD a decis că declarațiile lui au fost discriminatorii, dar nu se referă la un caz concret de relații de muncă și, deci, merită doar un avertisment. La rândul lor, cele două au contestat în numele ACCEPT hotărârea CNCD în instanță, spunând că, din contră, discriminarea sesizată ține de domeniul muncii. Curtea de Apel București a întrebat CJUE dacă este vorba de o cauză în domeniul muncii, iar confirmarea primită în 2013 – da, cauza ține de domeniul muncii, pentru că Becali se prezenta și era perceput drept patronul clubului Steaua – a produs schimbări importante în legea românească împotriva discriminării.

Mai exact, amenzile pentru discriminare au crescut exponențial până la un maxim de 30.000 de lei dacă victima e persoană fizică și până la un maxim de 100.000 de lei victima e un grup sau o comunitate.

În 2016, având deja un caz câștigat la CEDO și o confirmare la CJUE, Ionescu și Iordache au început pregătirea pentru audierea la Curtea Constituțională a României în cazul Coman. Îl vedeau ca pe o oportunitate de a schimba felul în care căsătoria între persoane de același sex e recunoscută în România și ca pe un contrapunct pentru discuțiile despre redefinirea familiei în Constituție.

În acest moment, 22 de țări membre UE permit cuplurilor de același sex fie căsătoria, fie parteneriatul civil, în timp ce doar Bulgaria, Croația, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia și Slovacia definesc explicit căsătoria în Constituție drept cea dintre un bărbat și o femeie. În România, parteneriatele civile nu sunt recunoscute nici pentru cupluri heterosexuale, nici pentru cele homosexuale, deși proiecte de lege au existat încă din 2008. Recent, nevoia acestei reglementări a reapărut în atenția publică prin două noi propuneri legislative (inclusiv una elaborată de CNCD în cooperare cu mai multe asociații pentru drepturile comunității LGBT), iar președintele PSD Liviu Dragnea a declarat că o dezbatere pe acest subiect e necesară. Totuși, unii membri ai comunității LGBT se tem să nu fie doar un troc politic – un drept oferit în schimbul unei definiții mai stricte a familiei în Constituție.

După ce la prima înfățișare, din iulie, CCR amânase decizia, la următoarea, în octombrie, Ionescu a făcut un pas mai departe în clarificarea statutului cuplurilor de același sex. Voia să demonstreze că, deși conform Codului Civil căsătoria dintre Coman și Hamilton nu exista în România, cei doi au drepturi fundamentale la viață privată și familie, garantate atât prin Constituție și prin Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, cât și prin directiva europeană care spune că orice cetățean UE și membrii familiei lui (deci și soțul sau soția) au dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii. Toate aceste drepturi, a spus ea, ar trebui să fie mai presus de Codul Civil.

Ionescu le mai cerea judecătorilor să clarifice termenul „soți” din directiva europeană care garantează libera circulație în UE. Așa au apărut întrebările adresate CJUE. La solicitarea ei, judecătorii români au întrebat curtea europeană dacă termenul „soți” include și soții de același sex și, dacă da, are Hamilton drept la reședință pe o perioadă mai mare de trei luni? CCR a mers și mai departe pentru a clarifica toate ipotezele posibile: în cazul în care partenerii de același sex nu sunt considerați soți, pot fi totuși considerați membri de familie și primi reședință în România?

A fost pentru prima dată când CCR a adresat întrebări preliminare către CJUE (cu sediul la Luxemburg), un moment important, pentru că odată ce aceasta dă o interpretare într-un caz, ea intră apoi în legislația europeană secundară și e recomandat să fie folosită în toate cazurile similare. „Da, aplici Constituția, dar Constituția n-o aplici în vid, ci într-un context anume în care se aplică și legile europene”, spune Ionescu. „Și atunci trebuie să înțelegi sensul corect și complet al legilor europene, iar sensul nu poate fi dat decât de Curtea de la Luxemburg, dacă nu este deja clar în legea europeană. Și odată ce am primit hotărârea de la Luxemburg, trebuie să fie urmată de toți, inclusiv de cea care a făcut solicitarea, deci Curtea Constituțională.”

Și-au dat seama că miza cazului e mare și la nivel european când au fost anunțate, aproape un an mai târziu, că urma să se judece la Marea Cameră, unde ajung doar 8% din cazuri.

Au suspendat orice altceva timp de o lună și au lucrat cot la cot. Amândouă locuiesc în afara Bucureștiului – Iordache cu partenerul ei și cei doi băieți, de 4 și 11 ani –, iar Ionescu împreună cu băiatul ei de 3 ani. Pentru ele contează și faptul că sunt o echipă cu cei din ACCEPT. „Avem alături și colegi psihologi, care ne pot sfătui cum să gestionăm relația cu un beneficiar. Sau noi să înțelegem mai bine anumite relații”, spune Ionescu. „Nu suntem doar eu și Iustina”, confirmă și Iordache. „E o rețea de suport, de susținere reciprocă.”

Toate activitățile lor – litigările strategice, consilierea psihologică și asistența juridică pentru persoane LGBT și trainingurile pe nediscriminare cu autorități – sunt susținute financiar uneori prin granturi și donații, dar cel mai des prin eforturile membrilor asociației. (Iordache spune că au fost de-a lungul anilor un adevărat trib: se susțin, lucrează în weekend, își donează zilele de naștere pentru a strânge bani.)

Pe 20 noiembrie 2017, Ionescu, Iordache, Coman și Hamilton s-au înfățișat la CJUE, în brațe cu un dosar de sute de pagini. Aveau și cartolinele cu răspunsuri, dar pledoaria lor a fost atât de clară, încât judecătorii le-au pus doar câteva întrebări despre procedură. Momentul magic, își amintește Iordache, a fost atunci când unul dintre cei 15 judecători a folosit un argument din pledoaria lui Ionescu ca să-l întrebe pe reprezentantul guvernului polonez – care depusese un punct de vedere împotriva cauzei celor două – cu ce anume ar fi fost afectat statul prin recunoașterea căsătoriei celor doi soți.

În ianuarie 2018, avocatul general al CJUE și-a făcut publice concluziile, un demers imparțial care are loc la fiecare caz și care îi ajută pe judecători să ia o decizie finală. Noțiunea „soț”, a scris acesta, cuprinde, „din perspectiva libertății de ședere a cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor lor, soții de același sex”. Presa internațională a preluat știrea: „Soții de același sex au drepturi în toate țările europene”, a scris The Guardian. „Soții de același sex ar trebui să aibă drept la reședință în UE”, a scris The New York Times.

Ionescu și Iordache s-au bucurat că opinia avocatului general a confirmat argumentele pe care le-au adus în favoarea cuplului Coman-Hamilton. „A fost un caz mult prea muncit ca să avem parte de surprize”, spune Iordache. „Că ne poate aduce surprize [în România] e cu totul altceva. În plan juridic, acolo unde contează doar argumentele juridice, nu mă aștept la surprize și la politizare.” Opinia avocatului general nu e neapărat cea a Curții, dar contează și Ionescu spune că speră la o decizie finală favorabilă. (La momentul în care acest număr intra la tipar, opinia finală a CJUE era așteptată pe 5 iunie. După aceea, rămâne la latitudinea judecătorilor CCR cum decid s-o aplice, urmând să dea și ei o soluție, probabil în câteva luni.)

De când lucrează cu ACCEPT, Iordache și Ionescu s-au confruntat și ele cu prejudecăți sau cu amenințări pentru că apără persoane LGBT, dar tot aleg să reprezinte mai departe ACCEPT și merg în fiecare an la marșul PRIDE, împreună cu familia și copiii. „Nu mă pot opri acum, pentru că se schimbă societatea, pentru că provocările din afară mă obligă să rămân aici”, spune Iordache.

Pe de o parte, spune Buhuceanu, președintele executiv ACCEPT, comunitatea LGBT este într-un cu totul alt punct al istoriei sale. Progresul constă tocmai în faptul că, în 2018, vorbim despre dreptul cuplurilor de același sex de a avea o familie, iar partidele politice aduc în discuție „explicit și repetat nevoia recunoașterii stării juridice a acestora”. Pe de altă parte, adaugă el, dacă ne uităm la discursul conservator folosit împotriva comunității LGBT, nu s-au schimbat foarte multe. „Suntem încă în matricea anilor ’90, când atacul viza tot viața privată și de familie, care trebuia să se petreacă strict între cei patru pereți. În realitate, nici acolo nu erai safe.”

„Dacă n-ar fi existat Coaliția pentru Familie, cu siguranță eu în momentul ăsta făceam voluntariat pentru o altă organizație, fiindcă la ACCEPT nu ar mai fi fost nevoie de ajutorul meu”, spune Iordache. Ea crede că discursul Coaliției este anti-modernitate, anti-progres, iliberal. „Felul în care ei încearcă să pună anatema pe orice corp străin e un exercițiu care în istorie s-a mai întâmplat și care, de obicei, lasă multe victime.” Nu doar Coaliția pentru Familie alimentează discursul conservator și tradiționalist, ci și Biserica Ortodoxă și mulți politicieni, care declară că „progresismul ne omoară” sau îndeamnă la „un NU clar corectitudinii politice, ideologiei de gen, marxismului cultural, din care rezultă și ideologia LGBT”.

Diferența dintre Ionescu și Iordache și susținătorii referendumului stă și în cum interpretează legea: „Ei văd legea ca instrument de control social”, spune Iordache, „în timp ce pentru mine norma este un instrument de creștere și dezvoltare, de a aduce mai bine.”

În comunitatea LGBT, discuțiile despre referendum, care durează deja de doi ani și jumătate, au creat oboseală și îngrijorare. Mai mult, pentru că președintele Klaus Iohannis a contestat legea referendumului la Curtea Constituțională, e probabil ca propunerea de redefinire a familiei să nu fie votată nici în acest an – cel puțin nu în sesiunea parlamentară care se încheie la final de iunie. „Cred că toată lumea e epuizată”, spune Vlad Viski, director executiv al organizației comunitare MozaiQ. „Partea contra referendumului poate se simte oarecum neorganizată, nu are nici resursele Coaliției pentru Familie, nici resursele Bisericii Ortodoxe.” Pentru Buhuceanu, referendumul ar închide o discuție, mai degrabă decât s-o deschidă. „Indiferent cum o așezi în ecuație, atunci când vrei să protejezi ceea ce e deja protejat legal, ai nevoie de niște ținte secundare care să funcționeze pe post de țap ispășitor. Tipul ăsta de discurs e unul periculos, pentru că ne împarte în români buni, români răi, familii bune, familii mai puțin bune sau deloc familii, ori chiar anti-familii.”

Asta e temerea majoră, și nu doar a comunității LGBT: că o modificare a Constituției, cuplată cu dezinformare și manipulare, vor da timpul înapoi, ștergând anii de progres câștigat de oameni ca Ionescu și Iordache. „Avem două persoane total dedicate acestei cauze: combaterea discriminării în România”, spune Coman, care speră ca CCR să-i spună că soțul lui poate locui legal în România. „Pentru mine e foarte important că ele sunt femei, că sunt heterosexuale, că nu se apără pe sine. E nevoie de aliați, pentru că astfel nu există argumentul că ne apărăm propriile interese.”

Activistul transgender Patrick Brăila adaugă că munca lui Ionescu și Iordache în justiție i se pare de o importanță capitală. „Una e să lucrezi la awareness și vizibilitate, dar fără ajutorul lor nu poți muta lucrurile într-o direcție bună. Cred că ele sunt puncte cheie într-o istorie juridică a comunității și într-un viitor dialog cu autorități, persoane politice, stakeholders.”Oriunde în lume, îl completează Viski astfel de cazuri strategice sunt vitale pentru comunitate. „Ele nu dau un rezultat doar unui cuplu sau unui caz individual, ci afectează la nivel mai larg politicile publice ale unui stat.”

Dacă redefinirea familiei în Constituție se va produce, spune Ionescu, „vom avea mai multe cazuri de umilințe și încălcări de drepturi pentru familiile cuplurilor de același sex și nu numai”. Chiar și așa, e convinsă că va putea acționa în continuare în instanță împotriva discriminării, folosind alte articole de lege. Vrea să continue, pentru că e un domeniu care are nevoie constantă de îmbunătățiri legislative pentru ca niște oameni să beneficieze de drepturile lor fundamentale. De exemplu, în cazul persoanelor transgender ar fi nevoie de o procedură mai ușoară de modificare a actelor, astfel încât să reflecte identitatea de gen pe care persoana și-o exprimă în viața de zi cu zi.

Buhuceanu, președintele executiv ACCEPT, spune că aici e riscul retoricii referendumului. Deși instrumentul referendumului este unul democratic în sine, discursul și divizarea pe care e construit ne aruncă înapoi în limbajul violent al anilor ’90. „Autoritățile nu pot recurge la nesfârșit la retorica minoritarului calificat drept inamic public, un fel de căpcăun fioros ce atacă familia, de astă dată”, spune el. „Această retorică nu e doar butaforie, are urmări ce conduc la suferință și diviziune în societate. Când statul decide cine e familie și cine nu, când politicienii hotărăsc sub influența unor grupări fundamentaliste cum trebuie să arate familia fiecăruia dintre noi, am încurcat-o cu toții.”

Iordache e mai optimistă și nu crede că se va ajunge la schimbarea Constituției. „Însă”, adaugă ea, „și dacă se întâmplă, o să avem decizia Curții de la Luxemburg, care vine și ne spune că felul în care definim termenul de «soți», felul în care definim căsătoria, e parte din demnitatea persoanei. (…) O să fie un pic mai complicat, probabil o să mai fie nevoie de încă o tură de mers în instanțe, dar nu-i nimic rău.”

---

Notă: Articolul a fost modificat pe 7 iunie 2018 pentru a include decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cazul Coman, referitoare la dreptul la libera circulație pe teritoriul UE pentru soții de același sex.