Christian Ciocan te iubește

Pe holul îngust  și fără ferestre de la parterul sediului Poliţiei Capitalei se află un acvariu. E cocoţat pe un dulap negru, lipit de perete. Apa verzui-vâscoasă de la resturile de plante  sugerează că înăuntru, odată, au înotat peşti. Lângă acvariu sunt două cutiuţe prăfuite, pe jumătate pline cu mâncare de peşti şi o plasă mică, verde, care slujea la mutarea lor când li se schimba apa. Lângă acvariu, în capătul holului, e o uşă pe care scrie „Şeful biroului de presă”. Pe el îl aştept.

Şeful e Christian Ciocan, comisar-şef, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, poate cel mai cunoscut poliţist din România, tipul grizonant cu ochi căprui şi arătos, pe care îl vezi în uniformă la TV, la toate orele, dând declaraţii despre jafuri, arestări, accidente, dar şi despre viaţa lui personală, şarmeurul căruia îi place lumea mondenă şi care pune presa pe jar când anunţă că se însoară, internautul care a atins limita de prieteni pe contul personal de Facebook, bărbatul care nu se sfieşte să le spună „te iubesc” tuturor, bărbaţi sau femei.

Când apare, ne strângem mâinile şi intrăm în biroul mereu închis dacă el nu e acolo. E o cameră de 6 pe 4 metri, cu un geam mic acoperit de jaluzele verticale, galbene. De la el se vede interiorul curţii Poliţiei Capitalei şi Calea Victoriei. „Depinde ce vrei să vezi”, îmi spune Ciocan. „Eu văd Calea Victoriei.” Biroul e vraişte, cu hârtii, cărţi şi dosare de plastic aruncate de-a valma. Pe nişte umeraşe atârnă uniformele: uniforma de reprezentare, o geacă de piele, o scurtă de toamnă – iarnă, două tricouri, patru tricouri de intervenţie, cu epoleţi şi inscripţionate pe spate, câteva perechi de pantaloni bleumarin la dungă şi mai multe cămăşi cu mânecă lungă. Într-un colţ e pupitrul de lemn de la care dă sincroane pentru televiziuni, cu steagul României, al NATO şi al Uniunii Europene în spate. Pe pereţi stau înrămate câteva articole de ziar despre Poliţia Capitalei şi 23 de diplome (alte 13 sunt îndesate prin mape, pe altele nu le găseşte). Le-a obţinut cu diverse ocazii: „În semn de preţuire şi respect la aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea serviciului Omoruri”; premiul Academia Caţavencu la categoria „Gândesc, deci mă risc”; o diplomă de la restaurantul Carul cu Bere: „Pentru Boier Christian, pentru că ne-ai făcut deosebita cinste de a-ţi petrece ziua de naştere cu noi, ziua în care dumneata ai făcut ochi pe această lume”.

Mă aşez într-unul dintre cele două fotolii şi mă afund aşa de adânc încât muchia biroului îmi vine undeva la nivelul gâtului; trebuie să ridic ochii ca să-l pot privi. Ciocan are aproape 41 de ani și e de cinci ani în Poliţia Capitalei – prin presă se zvoneşte că n-ar spune nu şefiei Inspectoratului de Poliţie Dolj. Viaţa personală e cu semn de întrebare. La începutul anului presa îi făcea lista invitaţilor la nuntă; acum nu se mai aude nimic.

N-au trecut zece minute de când ne ştim, că Ciocan începe să-şi turuie CV-ul: a intrat în Poliţie în ’90, ca agent de ordine publică în Caransebeş, apoi l-au băgat la circulaţie, unde „era crema”. În timp ce colegii lui dădeau câte două-trei amenzi pe zi, el spune că dădea 50. În ’93 a intrat la Academia de Poliţie din Bucureşti, al 39-lea din 41. La Academie a făcut și Facultatea de Drept. În 1995 a intrat la Crimă Organizată, a făcut şi un curs post universitar de un an la Timişoara (1999-2000) şi abia apoi a trecut în relaţii publice. În 2000 a devenit purtător de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie al IPJ Mehedinţi, de unde s-a mutat în 2005 în Capitală.

Vorbește fără punct, așa repede că abia găsesc loc să-l întreb cum se face că un om care reprezintă imaginea Poliţiei Capitalei are la intrare în birou un acvariu deprimat şi părăsit.

„Daaa?”, mă întreabă surprins. „Stai aşa.” Formează repede un număr de pe fix şi-l cheamă pe Gabi, un tip masiv, brunet și cu barbă, îmbrăcat într-o cămaşă largă, cadrilată. Se ocupă cu redactarea materialelor de presă şi tot el e cel care trebuia să se ocupe de acvariu, pentru că în urmă cu 10 ani a fost crescător de peşti de acvariu.

– Gabi, unde-s peştii?, întreabă Ciocan.

– Au murit, răspunde Gabi cu o mutră serioasă.

– Au murit? Parcă mai erau doi.

Gabi tace.

– Hai mă, poate-s ascunşi pe undeva… Ce, i-ai aruncat tu?

– Au murit.

– De ce?

Gabi nu răspunde. Ciocan repetă întrebarea. Nimic. Apoi Gabi pleacă. „Din indolenţă au murit”, zice Ciocan şi calculează rapid că în ultimii doi ani a băgat în acvariu, din buzunarul lui, peste 3.000 de lei. L-a adus când a reamenajat sediul biroului de presă, „ca să dea o pată de culoare şi pentru că un acvariu e relaxant de privit”. Spune că va aduce un specialist în acvaristică, să-l facă ca lumea.

Rolul lui Ciocan e să reprezinte imaginea Poliţiei Capitalei, să răspundă la întrebările şi solicitările jurnaliştilor, să-şi ţină echipa unită şi mulţumită. Pentru informare şi relaţia cu presa, Poliţia Capitalei dispune acum de un serviciu. Nu mai e birou de presă, chiar dacă pe uşi mai scrie aşa. „Un birou e în subordinea unui serviciu”, îmi explică Ciocan, „nu are putere de decizie în organizaţie. Serviciul e un întreg sistem”. Îmi dă ca exemplu câteva dintre proiectele pe care le-a pus pe picioare: site-ul politiacapitalei.ro (după modelul Los Angeles Police Departament), platformele de Messenger, Twitter şi Facebook prin care, împreună cu colegii, ţine legătura în permanenţă cu cetăţenii, revista Poliţiei Capitalei.

„E o vorbă prin instituţii: Ce faci? Ce să fac, vechime. Eu n-am venit să fac vechime.”

Spune că face toate astea pentru că cetăţenii trebuie să ştie ce face Poliţia, trebuie să simtă că Poliţia e alături de ei, că e acolo când au nevoie. Un studiu făcut de GfK în 2010 în 19 ţări europene, pe diferite categorii profesionale, arăta că în România Poliţia e abia pe locul şase la capitolul încredere, după Pompieri, Poştă, Armată, profesori şi Biserică. Doar 54 la sută din români spun că au încredere în Poliţie, în timp ce în ale ţări procentul atinge şi 75 la sută.

Ciocan vrea să schimbe asta. Se grăbeşte să-mi arate şi cele două îndrumare pe care le-a scos: Noţiuni utilizate în relaţia Poliţie-Mass-media, cu copertă roşie, şi Ghidul relaţiilor Poliţie-Mass-media, cu copertă albastră. Vrea să mai scoată şi altele, ca la final să obţină ROGVAIV. Înainte să mi le dea, îmi lasă un autograf pe prima pagină: „Lui Tea, cu prietenie. Christian Ciocan”. Numărul lui de telefon, unicul (n-are telefon de serviciu) – 0757.123.456 – îl dă oricui. Telefonul – un Samsung cu o cameră foto modestă – sună în medie de 400 de ori pe zi, dar spune că sunt zile când ajunge şi la 700. Nu m-ar mira, având în vedere că multe apeluri decurg aşa: „Da, Ciocan sunt. Sună la Graţiela, îţi dă ea”. Sau: „Ciocan. Da, bine. Te pup. Te iubesc”. A plătit la Orange 15 euro pentru un număr simplu, în urcare neapărat (n-ar fi acceptat în veci 0757.654.321). Şi-a negociat 1.500 de minute pe lună în orice reţea, iar factura îi vine cam 100 de lei.

---

La serviciul de presă al Poliţiei Capitalei lucrează opt oameni, cu tot cu Ciocan. Petrică Dumitru e veteranul, de 12 ani acolo. „Vine unu’ al dracu’”, asta se auzea înainte să vină Ciocan. Dumitru povesteşte că pe vremea aia erau trei birouri, unul ocupat de şef și încă două, mai înghesuite și despărțite de un zid. Colegii nu comunicau foarte bine, iar când voiau să-şi spună ceva, băteau cu putere în zid. „A trebuit să vină domnu’ Ciocan să dărâmăm zidu’ ăsta.”

Au scos zidul, au mărit camera şi au orientat birourile ca să nu stea cu spatele unii la alţii. Au schimbat mobila şi mocheta, iar Ciocan i-a convins să pună pe pereţi fotografii cu ei, ca să simtă că e locul lor. În fotografii sunt foşti şi actuali angajaţi zâmbăreţi, surprinşi la birou, în faţa calculatorului. Dumitru spune că modelul a fost copiat şi de alte departamente. Pe acelaşi principiu, el l-a convins pe Ciocan să-şi înrămeze diplomele: „Nu ca să se laude, ci pentru că evidenţiază un drum”.

Dumitru e şofer, dar la începuturi a lucrat ca ajutor la emisiunea Reflecţii Rutiere cu Virgil Vochină, care cică avea trac rău de tot când filma, lucru care la Ciocan nu se întâmplă. La Ciocan, primul sincron a mers şnur. Dumitru s-a mirat atunci, îşi imagina că noul venit va avea nevoie de acomodare.

Graţiela Dan lucrează cu Ciocan de un an şi jumătate. Ea postează pe Twitter, Yahoo, YouTube şi Facebook cele mai recente capturi, filmări de la evenimente, noutăţi despre acţiuni şi ce mai pregăteşte Poliţia. E cea mai nouă în echipă, dar spune că n-a simțit-o niciodată. „Poate încăpăţânarea de a face ceva”, spune într-un final. Manuela Neamţu, redactorul-şef al revistei Poliţia Capitalei, îl ştie de când lucrau la Mehedinţi şi e sigură că Ciocan s-ar plictisi dacă n-ar fi atât de ocupat.

Ciocan n-are program. E la dispoziţia presei la prima oră dimineaţa, în miez de noapte, în timpul săptămânii sau în weekend. Anul ăsta şi-a luat concediu pentru prima dată după trei ani. A mers în Italia (sunt şi poze pentru fani pe Facebook). Dar şi acolo, îmi spune, a răspuns la telefon în interes de serviciu. „Eu, ca instituţie publică a Statului de drept, Poliţia, din onoare şi din respect faţă de societatea civilă, va trebui să fac nu numai performanţă, va trebui să dau trendul în comunitatea mea românească. Oamenii în societatea românească nu trebuie să se mai lovească de funcţionari publici indolenţi, alteori impertinenţi. Băi frate, dacă eşti funcţionar public şi n-ai putut să faci altceva, fă-ţi treaba cum trebuie, fie că eşti trist, obosit… Eu asta fac acum.”

Locuieşte de patru ani într-o garsonieră din zona 13 Septembrie, pe care i-a dat-o Poliţia. A amenajat-o din banii lui şi plăteşte şi acum creditul de pe Card Avantaj. Cei doi câini – Troponel, un bichon corcit cu pechinez căruia i-a dat numele după sunetul ghearelor pe parchet, şi partenera lui Tasha, un Shih Tzu – n-au avut loc în garsonieră, aşa că-i ţine o prietenă. Oricum mai mult muncește. Într-o sâmbătă era acasă, cu o bere în mână, se uita la finala mică a Campionatului Mondial de fotbal, când l-au sunat de la Realitatea. A făcut un duş, s-a dus la birou şi s-a schimbat în uniforma de reprezentare (cea cu eghileţi, şnururile cu capetele îmbrăcate în metal care împodobesc uniformele militare) și în 40 de minute era în redacţie. S-a dus pentru că fără „jurnalişti ţara ar fi mai puţin informată… Bine, ei voiau să mai facă şi audienţă cu mine”.

Da, apare des la televizor şi prin ziare. S-a dus şi la evenimente şi emisiuni unde nu era invitat în calitate de reprezentant al Poliţiei. La Poveştiri Adevărate, pe Acasă TV, şi-a recunoscut pasiunea pentru o cântăreaţă pieptoasă din Serbia – Svetlana Raznatovic (Ceca) –, cu care jurnaliştii s-au grăbit să-l cupleze. La Acces Direct, pe Antena 1, a povestit prin telefon, evaziv, cum stă cu dragostea. Tatăl lui vitreg i-a spus că apare prea des. Eram cu Ciocan în birou când l-a sunat să-l întrebe dacă vrea să vorbească cu mine pentru materialul ăsta. L-a pus pe speaker, fără să-i spună. „Uite Geo, o jurnalistă vrea să scrie despre viaţa mea.” „Eu cred că nu e bine să ieşi tu în faţă chiar aşa”, i-a răspuns tatăl, „nu e bine pentru cei de la tine de la serviciu”.

Ciocan spune că tocmai jobul i-o cere. „Am o responsabilitate în faţa cetăţenilor, a jurnaliştilor. Vreau să fac performanţă şi când nu fac, tot fac!” Nu pentru că i-ar plăcea să se vadă sau că ar suferi după publicitate, cum cred unii. „Nu sunt obsedat să apar la televizor. De asta am şi refuzat invitaţia la un concurs de miss.”

Ciocan a crescut la Drobeta Turnu Severin, într-o familie înstărită, fără fraţi. „Am crescut singur, am simţit lipsa unui prieten”. În şcoala primară a avut preparator la vioară, două bone şi lăzi de banane când copiii de pe strada lui nu ştiau ce-s alea. „Bunicii au fost negustori, aveau servitori, dar nu în sens peiorativ. Erau oameni care ajutau la treburile casei, cu care mâncam la masă.” Averea au făcut-o de pe urma sutelor de oi şi vite. Prin anii ’50 aveau un Fiat 1300, a treia maşină din oraș. În total, familia a avut nouă Dacii. Totuşi, bunica l-a învăţat că se poate trăi „cu un colţ de pâine şi o cană cu apă”. Părinţii s-au despărţit când el avea un an. Abia acum trei ani şi-a cunoscut tatăl biologic, de la care mai are două surori. Geo, tatăl care l-a crescut, a condus şantierul naval din Turnu Severin. Acum sunt amândoi pensionari.

De la mamă, fost economist, a moştenit talentul la calcule. Cu memoria stă bine. Ca să mă convingă, îmi bagă nişte hârtii sub nas. Sunt datele unui studiu realizat de Institutul Naţional de Medicină Legală despre violenţa în familie. Îl văzusem de dimineaţă la televizor vorbind despre asta. Îmi spune că a memorat tot (vreo trei pagini) în maşină, în drum spre televiziune.

– Le-ai învăţat pe de rost?

– Hai să mă asculţi! Până să apuc să mai zic ceva, începe: „Studiul e realizat de INML, o să vezi în partea de jos a foii, acolo unde ţii degetul, în perioada 2006-2008. Sunt peste 900 de mii de victime. Există un conflict, vei da pagina, între ANFP şi datele comunicate de ONG-uri, dai pagina să vezi, 51 la sută zic dom’le, îl iubesc şi continuă să stea cu soţul agresiv, p’ormă… Ai găsit?”. Memorie fotografică? Memorie antrenată, spune Ciocan, care în următoarele 40 de secunde reuşeşte să înşire numele şi prenumele a opt jurnalişti, cu tot cu publicaţie şi număr de telefon.

---

Ne-am dat următoarea întâlnire tot la „bază”, ca de acolo să mergem la o terasă. N-a ieşit aşa. În primul rând, Ciocan s-a plâns de bani – mai avea doar vreo 30 de lei şi mărunt, iar salariul îl lua peste două zile. În al doilea rând, la 15 minute după sosirea mea i-a sunat telefonul. N-a zis decât: „Nu. Mă interesez”. A sunat mai departe la Rutieră. „Ciocan sunt. E vreun accident pe Vitan-Bârzeşti? Şapte – opt maşini? Un mort? Merg acolo.” Cum închide, începe să-i zbârnâie telefonul. Alţi jurnalişti cer informaţii despre accident. (Deşi şi Poliţia Rutieră are un serviciu de presă, cu purtător de cuvânt.) Le zice ce ştie, promite că revine. Sună la poliţiştii de la locul accidentului şi cere cifre, află dacă e traficul blocat şi deviat etc. Apoi formează repede un număr pe fix: „Bună ziua, doamnelor şi domnilor, pe şoseaua Olteniţei intersecţie cu Iliceanu şi Vitan-Bârzeşti a avut loc un eveniment rutier. Traficul e blocat şi deviat pe ambele sensuri. A rezultat decesul unei persoane, sunt şase vehicule implicate: o cisternă de transport ciment şi cinci turisme. Pentru detalii vă voi sta la dispoziţie. Se efectuează cercetarea la faţa locului în momentul ăsta. Mulţumesc”.

Mesajul a ajuns la toţi jurnaliştii acreditaţi, printr-un sistem implementat de Ciocan. Jurnaliştii sunt sunaţi şi când răspund, aud mesajul înregistrat. „Sunt singurul din ţară care face asta”, spune Ciocan. Ideea i-a venit după ce colegii au uitat, de mai multe ori, să anunţe presa de anumite evenimente. În plus, jurnaliştii i s-au plâns că nu stau tot timpul la calculator așteptând mailuri.

Îşi aruncă peste cămaşă sacoul şi iese grăbit din birou. Pe rever are o insignă de aur cu iniţialele „Ch”. (Mama lui l-a botezat „Christian” cu „ch” ca să-l individualizeze). Insigna a primit-o cadou de Crăciun acum câţiva ani, de la o prietenă care apoi i-a devenit iubită. Ca să nu trebuiască s-o mute de pe o haină pe alta, Ciocan şi-a mai făcut cinci exemplare – „Ca să nu stau ca vaca într-o piele, cum zice taică-miu”. L-au costat cam 100 de lei bucata.

În parcare se opreşte la o Dacie Logan albă, neinscripţionată. Pe bancheta şoricită stau aruncate de-a valma ziare, pliante, hârtii mototolite, plus două perechi de pantaloni spânzurate de un umeraş. „Petrică trebuia să se ocupe de maşină, dar…” Porneşte maşina, iar la primul stop scoate de sub scaun un girofar albastru pe care îl lipeşte pe capotă. Spune că-l pune numai când trebuie să ajungă repede la destinaţie. Porneşte luminile, mufează firele şi începe cursa. Din Victoriei şi până la Vitan-Bârzeşti se fac, în condiţii de trafic, 40 de minute. Ciocan cu girofarul face 10. Smuceşte volanul, frânează, se strecoară, îşi croieşte drum printre maşinile ascultătoare. Pe cheiul Dâmboviţei atinge şi 100 de km/oră. La un moment dat, nu încape pe culoarul creat şi rulează cu două roţi pe trotuar. Aproape de destinaţie, o maşină de Ilfov nu vrea să-i facă loc. Sirena Daciei urlă degeaba.

– Stimate domn, nu-i maşină de Poliţie, îmi pare rău, îi strigă şoferul prin geamul deschis.

– Sunt comisar-şef Christian Ciocan, Poliţia Capitalei.

– Da, da, vă ştiu de la televizor.

– Vă rog, de azi înainte, când veţi mai auzi sirene, să trageţi pe dreapta. Vom mai discuta. Vă mulţumesc.

N-au mai discutat ei doi, dar Ciocan a avut grijă ca imediat ce i-a întâlnit pe colegii de la Rutieră care redirecţionau traficul în zona accidentului să-l identifice pe obraznicul cu număr de Ilfov şi să-l tragă pe dreapta.

La locul accidentului au mai rămas patru maşini făcute zob, cel mai praf fiind un Matiz. Sunt cinci echipaje de poliţie, jandarmi, o maşină a pompierilor, una de la Medicină Legală, trei autobuze RATB blocate, o hoardă de jurnalişti şi mulţi gură cască. Şoferul Matizului, un bărbat de vreo 50 de ani, stă întins mort pe mijlocul străzii. Pe jos e sânge amestecat cu ulei şi resturi de maşină, plus urme de cretă care le accentuează pe cele de frâne. Ciocan se duce glonţ la colegii de la Rutieră, află detaliile accidentului, apoi sprintează pe o ridicătură de pământ, ca să aibă o imagine de ansamblu (obicei cu care a rămas din anii de Rutieră). După aceea, ca o cloşcă, cheamă la el jurnaliştii risipiţi. Le dă o declaraţie, răspunde la întrebări, apoi grupul se împrăştie.

„Ciocan!”, îl strigă familiar reporterul Realităţii, Raul Giuglea. Vrea o declaraţie separată, în direct. Ciocan întreabă unde să stea, apoi se pun de acord asupra cifrelor. Când să înceapă, apar probleme cu sunetul. Până se rezolvă, Ciocan îi aranjează cămaşa reporterului, apoi cere o brichetă şi-şi arde o aţă ieşită din costum. Directul durează mai puţin de trei minute. „Te iubesc”, îi spune Ciocan lui Giuglea după ce încheie.

Urcăm împreună în maşină şi pornim spre bază. Ciocan conduce liniştit, e indulgent cu şoferii nehotărâţi şi-mi semnalează greşeli din trafic care îngreunează circulaţia. Avem timp să vorbim. De exemplu despre vorba asta, „Te iubesc”. O spune multora de la jurnalişti la prietenii virtuali de pe Facebook, când le dedică vreo melodie a lui Céline Dion sau Mariah Carey.

– Nu-i cam exagerat?, îl întreb.

– Nu-i exagerat. O spun din suflet şi de fiecare dată altfel.

– Deci iubeşti femeile.

– Eu respect şi iubesc femeia. Pentru mine, centrul universului e femeia. Dar femeia, nu femeile! Femeia, generic vorbind. Ea reprezintă posibilitatea de a merge. Eu aş putea să funcţionez fără o femeie, dar viaţa ar fi fadă.

– Ai… cât? Mergi pe 41 de ani. Nu te gândeşti la o familie? Tic-tac, tic-tac, nu sună ceasul?

– Ştii ce? Faza cu tic-tac e o prejudecată. Vârsta e doar un număr – 19, 56, 450. Cine îmi pune mie bariere? Am un singur stăpân. Pe Dumnezeu. O să mă însor. O s-o fac o dată şi definitiv.

La începutul anului presa scria că Ciocan se pregăteşte de nuntă cu Adina Gheorghe, 34 de ani, brand manager la trustul de presă Burda. Apoi, tot ziarele i-au despărţit. El n-a zis nici da, nici ba, doar că nunta nu va mai fi în 2010. Acum are o prietenă, dar nu vrea să vorbească despre ea. Spune doar că e singurul om care-l mai ajută cu călcatul cămăşilor.

Iubite din rândul jurnalistelor zice că n-a avut. Apoi nuanţează: „Ba da, o jurnalistă din Craiova, dar n-am iubit-o ca jurnalistă, ci ca pe un om care muncea extraordinar. Acum poate fi denumită fostă iubită”.

În discuţiile mele cu alți jurnalişti, numele lui Ciocan a stârnit reacţii. Ada Sârbu, redactor la Europa FM, spune că „îi place să flirteze, dar cui nu-i place? Are mania de a spune vă iubesc. Acum, dacă îl ia cineva în serios… Cred că e o strategie de a se da bine pe lângă ziarişti”. Ada spune că e un om sensibil. Îşi aminteşte că într-o zi ploioasă l-a observat pe stradă cum s-a aplecat să culeagă melcii de pe asfalt. Îi muta ca să nu-i strivească.

Ciocan recunoaşte: „Mi-e groază că ar putea fi călcaţi. Dau şi broscuţele la o parte”. Nu se fereşte să spună că e sensibil – plânge la filme, mai ales la alea americane, care au ele o reţetă care funcţionează. Sensibilitatea pare să fie o calitate care-i aduce numai admiraţie din partea femeilor. Recunoaşte că cei mai mulţi prieteni virtuali sunt, de fapt, prietene. Se întreţin făcându-şi reciproc urări de bine, iar fetele îi trimit săruturi virtuale.

Într-o zi, când trebuia să ne vedem la sediu dar nu l-am găsit acolo, i-am propus să ne vedem după ce termină treaba, fie şi la 12 noptea sau la prima oră dimineaţa. I-a plăcut ideea şi mi-a spus că dacă nu găsim nimic deschis, îl pot invita la mine să-i gătesc micul dejun. Nostim, mi-am zis. (Probabil că prietenul meu nu s-ar fi amuzat aşa tare.) Am vorbit din nou la 12 noaptea, când Ciocan m-a invitat la el să continuăm discuţia la un pahar de vin. I-am zis că vin, dar cu prietenul meu. Ciocan s-a amuzat. A doua zi, mi-a explicat la telefon că a fost o glumă, după o seară cu băieţii.

Mulţi jurnalişti cu care am vrut să vorbesc despre Ciocan, deşi deschişi la început, când au auzit că vreau să-i citez cu nume şi funcţii, brusc nu l-au mai ştiut aşa bine. Alţii au acceptat să vorbim, dar nu mi-au mai răspuns la telefon. Majoritatea, acreditaţi sau nu la Poliţie, îl apreciază. Spun că e prompt şi găseşte soluţii când e nevoie de informaţii. Unul mi-a explicat: pentru cei neacreditaţi, Ciocan e singurul contact din Poliţie şi nu vor să-l supere că poate o să aibă nevoie de ajutorul lui. Mai ales că răspunde oricând la telefon (nu ca cei de la Inspectoratul General al Poliţiei Române, care ultima oară i-au cerut mail cu întrebările şi au răspuns în două zile).

Chiar Ciocan mi-a confirmat rezerva jurnaliştilor de a vorbi despre el. Mi-a spus amuzat că unii l-au sunat să-l anunţe că „întreabă una Tea despre el”. Mi-a spus şi că le-a zis să fie sinceri. „Este neobişnuit”, a continuat Ciocan, „dacă eu mă duc la părinţii tăi acasă şi spun că vreau să ştiu despre Tea, ce zic ei?”

– Nu-i aceeaşi comparaţie, îl contrez.

– Ba, e aceeaşi comparaţie, că jurnaliştii sunt oameni, n-ai ştiut lucrul ăsta?

– Înseamnă că eşti prieten bun cu ei.

– Ei cu mine! Ca să fii prieten cu jurnaliştii, ei trebuie să decidă asta. Eu le-am spus să spună ce au de zis. În momentul ăla îi sun şi, dacă jurnalistul respectiv are o problemă, o rezolvăm.

Giuglea, reporterul de la Realitatea, îl ştie pe Ciocan de când a venit la Capitală şi spune că a reuşit să facă serviciul de presă mult mai prompt. A reuşit să iasă din imaginea de purtător de cuvânt al unei instituţii şi şi-a creat un brand. Minusuri ale lui Ciocan, spune Giuglea, ar fi când îi anunţă târziu, sau scapă anumite informaţii unor jurnalişti, dar apoi nu le dă tuturor. Cât de credibil e Ciocan ca sursă? „I-aş da nota 7 pentru că uneori informaţiile de la el trebuie verificate şi din alte părţi.” Spune că i s-a întâmplat ca Ciocan să greşească numărul de infractori sau valoarea prejudiciului, amănunte care contează într-o redacţie.

În iulie 2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 a trimis un comunicat prin care îşi exprima dezacordul faţă de cum alege Ciocan să-şi facă meseria, considerând că nu promovează decât imaginea personală şi dă presei mai multe informaţii decât e cazul. „Dl. comisar-şef Christian Ciocan a oferit presei informaţii referitoare la situaţia de fapt, modul de operare, vinovăţia persoanelor, existenţa unor eventuali complici etc. înainte ca dosarele să fie supuse examinării procurorului”, a scris Alexandra Lăncrănjan, procurorul desemnat să se ocupe de relaţia cu presa şi cea care a trimis comunicatul. Spune că nu a fost prima abatere a lui Ciocan, de aceea Parchetul a trimis un comunicat şi o sesizare Direcţiei Generale a Poliţiei Bucureşti. „Am tot respectul pentru procurori, dar nu cred că cineva poate să dea un astfel de comunicat”, spune Ciocan, „nu am cunoştinţe despre activităţile din dosare, nu am acces la documente, nu interacţionez sub nicio formă cu Parchetul”. Spune deci că nu poate da presei mai multe informaţii decât e cazul.

Ciocan nu lucrează în ordine publică, ci în relaţii publice şi vrea să exceleze în acest domeniu. „Uite, i-am spus prietenei mele, băi, tu eşti un tarabagiu – ea e într-o firmă foarte puternică. Eu sunt instituţie fundamentală a Statului. Tu, tarabagiule, care-ţi vinzi produsul la tarabă, în privat, fără să spun în sens peiorativ, tu trăieşti în sistemul pe care îl gestionez. Te mişti pentru că eu, parte a sistemului, ţi-am creat posibilitatea. Eu te apăr, îţi creez cadrul legal, iar tu mă plăteşti. Pentru asta, eu vreau să fac performanţă. Făcând performanţă, vreau să dau trendul de acu’ înainte. De ce eşti tu mai deşteaptă, din instituţie privată, pe PR decât mine?! Şi atunci i-am zis, din acest moment, eu voi da trendul în relaţii publice. Eu trebuie să fiu la vârf. Mergi sau crapă!”

---

E vineri, 13 august, şi meteorologii au anunţat în Bucureşti 38 de grade la umbră. Ciocan şi-a programat astăzi o ieşire în oraş ca să împartă revista Poliţiei Capitalei. Face asta lunar, asigurându-se aşa că nu are retururi. Când a venit la Capitală a găsit un ziar bilunar, cu opt file de hârtie de proastă calitate, care zăcea în topuri nedistribuite. „Decât să scot de două ori pe lună, mai bine o dată”, şi-a spus Ciocan şi a făcut imediat matematica: dacă îndoim ziarul de opt pagini avem 16 şi cu celălalt număr ne dau 32, adică fix câte pagini ar putea avea o revistă lunară. A scos primul număr pe 25 martie 2008, chiar de ziua Poliţiei. Spune că el a sunat la tipografii, a luat credit de la o bancă şi gata.

Prima a ieşit „viu colorată, ca mama ei, cu şapte mii de culori, fotografiile ieşeau din chenar, oameni pozaţi cu spatele, fără cap şi coadă, obosea total ochiul”. Ciocan recunoaşte că nu se pricepe la reviste, aşa că a căutat un model din care să se inspire. L-a găsit în buletinul FBI. Tirajul actual e de 8.000 de exemplare, dar Ciocan îl vrea la 100 de mii. Revista e gratuită pentru cetăţeni, dar costă 2 lei (sau 20 de lei pe an) pentru angajaţii Poliţiei.

Ciocan mă aşteaptă îmbrăcat într-un tricou bleumarin, cu epoleţi, inscripţionat pe spate cu „POLIŢIA”, pantaloni la dungă, bleumarin cu un ton mai închis decât tricoul, şi pantofii negri cremuiţi. Îl vor ajuta la împărțitul revistelor Dorin şi Claudia (el se ocupă de reţelele de socializare, ea, de redactarea materialelor de presă). Şi ei sunt îmbrăcaţi în uniforme. Dorin spune că dacă n-ar veni Ciocan cu ei, lumea nici nu s-ar uita la revistă, ar întoarce spatele şi i-ar ignora. „Oamenii sunt atât de ocupaţi de problemele lor zilnice încât te văd ca pe un sampler”, completează Ciocan. „Nu stau să vadă poliţistul din faţa lor şi asta e foarte grav. E vorba aici de pierderea identităţii naţionale. În momentul în care un poliţist se îndreaptă spre tine trebuie să te opreşti ca să vezi ce vrea să-ţi spună pentru că e omul pe care tu, cetăţean, te bazezi. Ei, asta vreau să fac eu.”

Pe holul cu acvariul părăsit sunt 37 de topuri a câte 50 de reviste. Sunt şi câteva din numărul de iulie, dar Ciocan spune că nu-i o problemă, subiectele fiind atemporale: cum să te fereşti de infractori, zone unde activează hoţii, rolul programului de protecţie a martorilor, cum ajută ADN-ul în criminalistică etc. Ciocan nu scrie în revistă; nu vrea să se bage unde nu se pricepe.

Cei trei încarcă topurile într-o dubă albă. Până pornim, încerc să fac cunoştinţă cu Claudia, o tipă de vreo 25 de ani, înaltă şi slăbuţă. Ciocan o atenţionează: „Vezi că are în permanenţă reportofonul deschis. Eu, e treaba mea ce discut cu ea cu reportofonul deschis”. Apoi către mine: „Poliţiştii sunt şi ei oameni, ca jurnaliştii, dar nu sunt proşti. Fiind acum în maşină, ea poate să vorbească cu tine şi dacă are o supărare şi o doare stomacul şi înjură, tu o să zici uite, mă, ce urât vorbeşte fata asta.” Încerc totuşi să o întreb de cât timp lucrează cu Ciocan şi în ce constă jobul ei. Nimic. Îmi zâmbeşte simpatic şi dă din cap a „nu”. Apoi mimează din buze „eu nu mai vorbesc”. Opresc reportofonul.

Echipa a reuşit să împartă revistele în vreo trei ore. Am mers în zone aglomerate: Gara de Nord, Universitate, staţia de metrou Victoriei şi, la final, în faţa magazinului Unirea. Ciocan a zâmbit tot timpul, întâmpinând oamenii cu „Sărut mâna (Bună ziua, pentru bărbaţi), Christian Ciocan sunt, Poliţia Capitalei”. Apoi le întindea revista. A făcut asta de sute de ori. Cei care l-au refuzat pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Oamenii luau revista chiar dacă duceau ceva în ambele mâini.

Lumea îl lua cu: „Ooo, domnu Ciocan, ce faceţi?”, „Să aveţi sănătate şi o vară liniştită”, „Vaaai, de la televizor, v-am văzut de atâtea ori, domnu’ Ciocan” sau „Eu sunt clujean, domnu’ Ciocan, când veniţi la Cluj?”. Unii s-au întors să se asigure că e chiar el. Unii care luaseră deja o revistă de la ceilalţi din echipă, i-au mai cerut şi lui una. Câteva tinere au trecut pe lângă el chicotind: „Ce drăguuuţ eee. Mai drăguţ decât la TV!”.

Mulţi i-au cerut autografe. Ciocan încearcă de obicei să le evite: dacă-i dă unuia, mai vin o groază. La unii a cedat şi le-a scris pe spatele revistei, pe chenarul alb în care trebuie trecut numele poliţistului de proximitate: „Cu prietenie, Christian Ciocan” sau, în grabă, doar „Ch”. „Autograful are rolul de a te apropia de om”, îmi spune când terminăm, insistând că nu e o vedetă. „Când un om îmi cere, eu, ca poliţist, îi fac pe plac, pentru că aşa e firesc. Astfel oamenii au o mică bucurie şi pleacă fericiţi. Aşa cum acum merge pe stradă şi nu bagă poliţistul în seamă, p-ormă îl păstrează acasă pe poliţist prin intermediul revistei. Deci eu fac o recuperare de imagine a poliţistului.”

Cei cu chef de vorbă se folosesc de ocazie să-şi spună ofurile: că-s ţigani mulţi unde locuiesc, că trebuie schimbate legile care nu funcţionează, că Guvernul ar trebui înlocuit cu totul etc. I se destăinuie pentru că ştiu cine e. În Gara de Nord, un bărbat a strigat tare când l-a văzut: „Uite-l pe şefu’ Poliţiei!”. Cei mai mulţi spun că-l ştiu de la televizor, se bucură că-l văd şi de-asta cer autografe. Nu-l cunosc personal, dar îl ştiu un om dintr-o bucată, sincer, simpatic, pe care te poţi baza. Am întrebat trei persoane care se strânseseră la autografe dacă au mai multă încredere în Poliţie când îl văd pe stradă. „Daaa, normal că da!”, mi-au răspuns.

Că Ciocan are lipici şi ştie să se facă plăcut s-a văzut şi la metrou la Victoriei. O doamnă a sărit să ne lase să intrăm, ca să nu mai compostăm cartelele, iar Ciocan i-a mulţumit pupând-o apăsat pe obraji. Femeia, trecută de 50 de ani, a chicotit ca o adolescentă.

Spre final, Dorin era lac de apă, iar pe Claudia o bătuseră pantofii. Ciocan nu s-a plâns de nimic. Doar când s-a urcat înapoi în dubă a zis că-i obosit. Se grăbea să ajungă la bază să se schimbe. Următoare oprire: studiourile Antenelor, unde era invitat la o emisiune.

---

Nu e exclus să plece din poliţia capitalei, îmi spune când îl întreb de zvonuri, dar doar pentru că orice om normal vrea să urce în carieră. În august, inspectorul-şef Constantin Nicolescu de la IPJ Dolj a fost eliberat din funcţie, iar pe Ciocan l-au anunţat câţiva jurnalişti de postul vacant, să vadă dacă „s-ar băga”. Ciocan spune că s-ar înscrie la concurs doar dacă ar fi sigur că-l ia. Dolj e singurul Inspectorat unde ar merge, pentru că e un judeţ mare şi are nevoie de un manager care să facă performanţă. Plus că el e oltean şi vrea ca Oltenia „să rupă”. 

Până să plece la Dolj sau în altă parte, Ciocan şi-a sărbătorit, pe 15 septembrie, cei 41 de ani. Am ajuns în jurul prânzului la biroul lui, unde erau deja nişte jurnalişti de la Kanal D şi ziarul Naţional. Ciocan m-a invitat să iau loc pe scaunul lui. Laptopul era deschis pe pagina de Facebook: avea 320 de mesaje necitite şi 99 de cereri de prietenie. A atins deja limita de 5.000 de prieteni şi vrea să-şi facă Fan Page. Am numărat 880 de mesaje cu urări primite de ziua lui (plus alte câteva sute în zilele dinainte şi după). Tania Budi i-a scris simplu: „La Mulţi Ani!”; Magda Ciumac, o urare muncită: „Îţi doresc în restul vieţii să urci treptele iubirii şi pe fiecare treaptă să înflorească trandafirii. La mulţi ani plini de soare”.

Ciocan se pregătea să dea o declaraţie pentru Kanal D despre o crimă. „Femeia l-a lovit cu ciocanul în cap de mai multe ori…” Filmarea se întrerupe, pentru că-i sună telefonul. Din receptor se aude o femeie: „La mulţi ani, să fiţi fericit!”. N-am stat mai mult de 20 de minute cu el în după-amiaza aia, timp în care telefonul i-a sunat de 15 ori – toate, felicitări.

A primit şi cadouri. Tricouri de la nişte prieteni, Kanal D a venit cu o pungă cu materiale promoţionale inscripţionate (un tricou, o umbrelă, carnete şi caiete), iar ziariştii de la Naţional au venit cu un biberon şi o cutie de prezervative. Pregăteau un material de două pagini despre Ciocan pentru a doua zi şi voiau poze inedite. Fotograful, Ştefan Ioniţă, cunoscut ca Fane Jeg (după obiceiul de prin anii ’90 să facă aranjamente cu subiecţii), voia să regizeze momentul.

„Băi, Fane, nu apar doar io cu biberonul! Nu cu steagurile în spate, nu vreau să fie interpretat.” Ciocan a acceptat până la urmă biberonul, „dar cu prezervativele nu fac!”. S-a postat lângă uşă, cu biberonul într-o mână, ziarul Naţional în cealaltă şi un zâmbet forţat pe faţă.

– Nu, frate, e abureală, spune Fane.

– Circ nu fac!

– Hai, bă, Ciocan, ce naiba!? Până la urmă Fane îl convinge să iasă din birou pentru câteva cadre.

Acvariul e tot la intrarea în birou, la fel de murdar şi fără viaţă. Nu plec fără să-l întreb iar pe Ciocan ce are de gând cu el. Îmi încalc astfel cuvântul pe care i l-am dat lui Gabi, angajatul responsabil cu acvariul, că n-o să-l mai întreb despre asta. Ciocan e numai un zâmbet când îl întreb de peştii care au murit. Nu ştie să-mi zică ce erau.

– Gaaabi, ia vino un pic. Apare Gabi.

– Auzi, ce peşti aveam noi aici?

– Păi neoni, jandarmi, zebre, sanitari şi doi balauri d-ăia, nu ştiu ce erau. Da’ s-au dus dracu’.

– Atât?

– Melcii nu se pun, concluzionează Gabi. Ăia se înmulţiseră, p-ăia i-am omorât cu mâna mea.

Când o să fie gata acvariul, o să fie mutat în redacţia revistei Poliţiei Capitalei, explică Ciocan. „Până atunci, stă aici, aşa, ca un exemplu de AŞA NU.”

2014: Ciocan încă te iubește
Actualizare din DoR #18
Un an mai târziu, în 2011, funcția de purtător de cuvânt al Poliției Capitalei pe care o ocupa Christian Ciocan i‐a fost desființată și, deși ajunsese apoi purtător de cuvânt al Poliției Române, imaginea lui a avut de suferit după ce o jurnalistă l‐a acuzat de hărțuire sexuală. Acuzația nu s‐a verificat, el n‐a fost tras la răspundere. Totuși, au urmat controale și decizii de sus care i‐au interzis să mai vorbească public în numele Poliției. Acum e doar ofițer la Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității din cadrul IGPR, lucrează de la 8:00 la 16:00, a mai terminat un doctorat și are grijă de bunica și părinții lui bolnavi. Singurele constante au rămas: celebrul număr de telefon, mesajul de întâmpinare care ne spune să ne ferim de proști și „Te iubesc”‐ul – două cuvinte cu care încheie și acum postările pe Facebook și conversațiile.