Cine sunt dacă nu-mi dă nimeni inimioare?

Mă țin de mijloc și urlu în mine. Apa devine aburi. Aburii devin tot mai groși. Poate universul vrea să mă îmbrace și să mă protejeze, îmi spun. Mă prind de forma corpului meu în reflexia ușii albe de termopan de la duș și încerc să acopăr cu mâinile toată rușinea pe care o simt.

Sunt urâtă. Urâtă într-un mod parțial rezolvabil, pentru care oricum nu am nici măcar parțial resurse financiare. Am dinți urâți, nasul prea mare, picioare prea slabe, oase care ies din mine pregătite să-mi reamintească cât de sleită de frumusețe sunt. Plâng apăsat, dar hotărât și, pentru prima oară, nu plâng sperând la o schimbare. Ci plâng cu certitudinea că, așa cum arăt acum, e tot ce-am primit și nu pot face nimic, cu puterile pe care le am, să schimb asta. Sunt urâtă. Punct.

E poate primul moment când simt că-mi iese stomacul din mine de la plâns. Știu de când eram mică de mama unui coleg de școală, care băuse până și-a vomitat pipota. N-am cum să uit imaginea asta, așa că mă forțez să țin în mine tot ce poate să iasă. Nu de la alcool, cât de la toată tristețea care-mi sifonează sub coaste. Nu vreau să dispar. Deci trebuie să mă țin sub control.

Când se întâmplau toate astea eram în Varșovia, plecată cu Erasmus, aveam 21 de ani și stăteam în căminul studențesc. Primeam lucrurile pentru care plecasem: eram într-un loc nou, cu oameni noi, cu o posibilă conexiune ce urma să devină o relație de iubire importantă pentru mine. Dar totodată, noutatea se cumulase, iar eu mă simțeam ireal de neprotejată și vulnerabilă. Plecasem din țară să nu mă mai închid în gânduri așa întunecate, dar ajunsesem să torn pe mine toate grijile. Eram în beznă.

Ăla a fost și momentul când am început să mă disociez tot mai tare de corpul meu. Să-l separ de mine. Să încerc să-l iubesc separat de persoana mea, care îmi plăcea un pic mai mult: eram amuzantă, știam lucruri, ofeream prezență, eram creativă. Simțeam că asta era singura variantă spre iubirea de sine completă. Aprecierea în straturi. 

Dacă pentru mine cea din interior am strecurat în viață rutine mai sănătoase, precum cititul și înconjuratul cu oameni înțelepți, pentru iubirea celei de la exterior m-am dus multă vreme altundeva. Unde lucrurile sunt impredictibile, unde timpul e în sine mort, unde e plin de momente trăite pe jumătate, unde validarea dă dependență.

M-am dus pe social media.

Derulăm înapoi.

Sunt copil de la sat, școlit de familii de profesori care pun mâna pe mai toate materiile din orar și nu ratează să-mi menționeze subtil, la ore, ceva legat de cum arăt. „Și nepoata mea de 4 ani e mai grăsună decât tine”, mi se zice la ora de franceză.

Apoi, sunt copil muțit de nevoia de a fi altfel, cum se întâmplă când port eșarfa aia în carouri alb-negru sau când tac în pauze, pentru că e deranjant pentru unii colegi. Sau suficient de diferit încât să fiu pusă la colț, pentru că sunt prea slabă și „prea ciudată”. Bullied că sunt nepotrivită. De parcă pot face ceva, cum ar fi să las glumele lor să intre în mine, să mă rotunjească, să mă corecteze și să mă facă una de-a lor.  

Lucrurile sunt o vreme așezate într-o rutină care nutrește repulsie pentru cine sunt. Merg la școală, unde sunt „două bețe înfipte în cur, aparat de mers pe drum”, revin acasă, unde mă îndop cu mâncare și citesc și mă sfătuiesc pe TPU cu alți oameni care discută cure de slăbire sau îngrășare, sperând să ne dăm genele peste cap și să fim „ce trebuie”.

Merg la școală, unde mi se zice „nici bună de pulă nu ești dacă nu vorbești”. Merg acasă și plâng. Tai șosete și mi le lungesc pe picioare, sub pantaloni, ca să pară că am mușchi. Merg la școală și asta îmi dă curaj să ripostez. Merg la lupte libere să am curaj. Anunț toată școala că îmi voi pune pierce în buză, chiar dacă n-o voi face niciodată. Port o rochie; acoperitoare și până în pământ, dar am scăpat de blugi. Încerc. Poate sunt bine. Sunt cu colegii la mici și vine unul dintre ei la mine și-mi zice: „Ce căcat ți-ai pus pe tine?”.

„Mami, eu de ce nu sunt frumoasă? Ce am făcut greșit?”

Eram în clasa a V-a când am întrebat-o asta pe mama mea. La rândul ei m-a întrebat de ce cred că sunt urâtă și i-am zis că nu mă place nimeni, că nu mă bagă băieții în seamă. Nu mi se zice că sunt frumoasă. Și dacă nu mi se zice, iar eu nu mă simt, ăsta e adevărul cu care trebuie să mă împac. Dar nu m-am împăcat. 

Din toți acei ani de școală, momentele astea au rămas cel mai adânc pitite în mine, indiferent de câte alte lucruri au existat și mi-au făcut bine atunci, cum ar fi prietenia cu Georgiana, colega de clasă, care m-a susținut și apreciat până am plecat la licee separate. Dar nici ea nu putea să mă convingă că ce aud de la colegi nu e adevărul. 

Cam tot pe atunci a venit spre mine și internetul. Țin minte c-am intrat din prima zi pe jocuri online cu Barbie. Aveam o obsesie pentru haine, make-up și alte unelte care te schimbă. Eram prea mică să mă lase cineva să-mi fac ceva în viața reală, deci proiectam acolo ce voiam să devin.

Cu timpul, internetul a ajuns și poarta către lucrurile care-mi plăceau, dincolo de imaginea mea pe care o proiectam în jocuri. Scrollam prin fotografii impresionante cu blur și lumini arse pe DeviantArt și Flickr, apoi Tumblr. Haul-uri de cărți, haine și lumânări parfumate pe YouTube. Băieți care cântau la chitară pe Omegle despre cât de specială ești (chiar și la sute de kilometri distanță). 

Îmi plăcea comunitatea asta online, unde nu părea greșit să mă simt tristă și pierdută. Așa că le făceam poze prietenelor în pădurea din coada satului și ni le postam pe hi5. Construiam ținute și experimentam pe un site unde am și început să fac colaje ca o formă de exprimare. 

La un moment dat, m-am dus pe pământul cu viță-de-vie al alor mei și mi-am făcut poze printre țărușii care țineau ciorchinii de struguri. Cu timer de 10 secunde, aparatul proptit pe un par de lemn, iar eu în depărtare. Am tras direct alb-negru. Dramatic. Am postat. Dramă. Am șocat un pic colegii care m-au întrebat în privat ce-i cu mine, dar implicit am impresionat prin unicitate.

Unicitate. Fii unic ca să fii acceptat pe internet. 

Făceam des experimente similare pentru Facebook, Tumblr, WordPress, unde aveam mai multe conturi. Mă exploram și descompuneam estetic și mă împărțeam unde puteam primi acceptare și validare.

Pe Facebook mi s-au dat multe emoji-uri cu inimi, pe Tumblr primeam mesaje care-mi ziceau că sunt diferită, specială, pe bloguri mi s-au scris poezii, iar în viața reală prietenii îmi ziceau de prietenii lor care-și ascundeau admirația, din timiditate. 

Dar oricâtă iubire primeam pentru cine eram online, nevoia mea era tot mai mare. Internetul n-a ajutat niciodată cu asta. Odată ce m-am prins că lumea e mai mare decât satul meu și că sunt miliarde de oameni pe care-i pot convinge de valoarea mea exersată pentru online, m-am plimbat perpetuu în această nemulțumire: să postez și acolo, și acolo, să prind ocazii să fiu plăcută de mai toată lumea. Să nu ratez vreo posibilitate.

Nu am primit apreciere pe bune de la băieți pentru cum arăt până la liceu. Deci nu aveam grad de măsură pentru câtă nevoie aveam de asta. Singura atenție, pe care am tratat-o oricum ca un miracol, a fost când un coleg mi-a dat un trandafir de 8 martie, când eram la grădiniță. Nu m-am întrebat dacă poate eram frumoasă atunci și am dat greș după, în anii de generală, când au început glumele despre cum arăt. Doar mi-am zis că poate am fost mai de treabă cu el și atât. Dar eram sigură că asta nu era suficient. Primisem trandafir pentru că eram drăguță în interior, nu drăguță în exterior.

---

Am mai crescut. Am mai prins ce plăcea lumii și plăceam lumii, mi-am lăsat părul lung, am început să port haine semimulate, nu doar acoperitoare, iar când am ajuns la facultate, mi s-a confirmat că ceva din corpul meu – ăla pe care urma mai târziu să-l sufoc de plâns în baia căminului din Polonia –, putea să fie plăcut. Că, deși în generală mă credeam nepotrivita școlii prin cât de slabă eram, în București eram poate de invidiat. 

Țin minte când un amic care făcea fotografii mi-a zis din primele săptămâni de cursuri că mi-ar poza corpul la infinit. Că merit doar să stau pe loc, ca să pot fi mai bine admirată. Că viața mea se va schimba când voi fi de acord să fiu muză. Iar uneori chiar stăteam pe loc, îmi făceam poze, postam, primeam inimioare și deveneam fata cu corpul de pozat pentru totdeauna, cum mi se zicea prin mesaje.

Am început să aglomerez nevoia de validare de peste ani cu asta. Am început să mă postez pe social media atunci când voiam să mă iubesc. Atunci când puteam să nu mai fiu urâtă. Atunci când voiam să mi se spună că sunt plăcută. Iar pentru fracțiuni de timp, într-un cadru definit și condiționat, când lumina pica bine pe pomeți și inimioarele curgeau la postare, eram tot mai aproape să-mi spun că sunt și frumoasă.

O iubire de sine condiționată de iubirea primită pe net.

Cu timpul, pozatul și postatul ăsta mecanic, dar visceral, au prăjit suficient din creierul meu. Validarea asta imediată mai vine și pișcă ocazional și azi, chiar dacă acum am 27 de ani și straturi de încredere pe care am ajuns să le adun și aduc peste mine. 

Momentele în care postez ceva cu mine și dau refresh la pagina de notificări să văd cât de mulți oameni mă plac încă există. Și tulbură.

Când e cel mai rău, deși din fericire tot mai rar, dau refresh de cinci ori la pagina de Instagram, 1-2-3-4-5. Pentru fiecare refresh, trebuie să văd cel puțin trei-cinci persoane. De sperat, cu zecile sau sutele. Asta ca să mă conving că e bine. Ca să mă conving că am pozat cum trebuie frumusețea pe care e posibil să o am. Până anul trecut făceam asta inconștient. Acum, când pățesc asta, mă retrag și mă separ de nevoia de reacție imediată. Uneori dansez sau îmi vorbesc cu voce tare despre ce simt. Ca să ies de acolo. Să ies din dorința de fi apreciată de oameni care curg pe Instagram ca niște buline-recompensă.

La un moment dat, a început în paralel și microfaima mea pe net. Și nu pentru selfie-uri cu mine. Ci pentru munca mea. Unde gândacii internetului mi-au intrat în creier iar. Dar mai puțini, mai rar. 

Să te validezi prin cât produci. Sună cunoscut, nu?

Postam de un an sau doi colajele mele pe Facebook când am început să scriu texte scurte pe lucruri, mai ales pe post-it-uri. Să fac un soi de reporterie vizuală, fiind și într-o vreme în care se întâmplau multe: Colectiv, corupția care a ieșit din mușuroi după, Cumințenia lui Brâncuși, Firea. Anii în care am și auzit cel mai des că „vreau să plec din țară”. Și mulți au plecat. 

Așa am gândit și mesajul, pe care l-am scris pe un post-it și l-am teleportat în lume: „Vreau să plec într-o țară în care să nu mai plec în altă țară”. Mesaj care a fost preluat de-o pagină de Facebook care posta graffitiuri din București și-a ajuns foarte repede la 10K likes. Mi se părea ireal. Au mai urmat și alte postări care au prins dincolo de bula mea de atunci, de sub o mie de prieteni virtuali. 

Produceam și se vedea cumva asta, așa că oamenii au tot venit spre mine. Am apărut în revista Harper’s Bazaar la început de 2019 într-o serie cu tinere artiste de urmărit. Iar imediat după, am fost pe coperta Biz, într-o serie cu 20 de tineri care vor schimba România. 

Eram în priză. Gândeam și postam. Mă simțeam un regizor curator de lume. Făceam glumițe, avem referințe culturale și politice pe care așteptam să le dezbrace oamenii, mi se părea un joc infinit de variante, pentru care accesam toată atenția și grija. Unelte care îmi sunt esențiale în munca pe care o fac azi, dar care atunci erau folosite și cu intenția greșită să dea muncă pe bandă. Pentru că intrasem și în rotița asta:

Să fiu productivă, adică să fiu valoroasă. Să am un motiv să am grijă de mine, cât să continui. Cât să ajung în locul unde să fiu împăcată și cu ce fac, și cu cine sunt. Cu persoana asta căreia oamenii îi dau like-uri și inimioare pe net.

Așa că am luat o pauză și de la rutina asta de postări.

---

Apoi a venit pandemia. 

O perioadă care m-a întors, cum ne-a întors pe toți, pe toate părțile. Înainte de ea, anxietatea și stresul îmi declanșaseră un astm pe fond nervos. Am ajuns mai degrabă forțat, datorită acestui lucru, să mă apropii de mine, cea disociată de propriul corp și nevoile lui, de toate gândurile nedesfăcute. De toate lucrurile trăite mecanic. După atât de multă vreme, am revenit la mine din baia aia de cămin studențesc. Am picat iar în întuneric. Dar nu voiam să mai stau mult acolo. Trebuia să-mi explic ce simt.

În aprilie 2020, cu două zile înainte să fac 25 de ani, scriam într-un jurnal colectiv al redacției despre cum leșinasem în bucătărie din cauza unor dureri menstruale severe. Mă simțeam singură și neajutorată și până în vara acelui an n-am făcut decât să apăs tot mai tare pe starea asta de pierdere. De nimic. De gol. 

Stare în care mă țineam și prin cum îmi umpleam zilele: voiam să fiu sănătoasă, dar munceam și umpleam stomacul peste zi doar cu o banană; voiam să cunosc oameni, dar nu răspundeam la timp nici prietenilor; voiam să mă simt de succes, dar doar mă uitam pe YouTube la vieți pe care mi le doream; voiam să-mi fac bine, dar uneori mă simțeam atât de lipsită de sens, că nici nu voiam să mă ridic să merg la baie; voiam să fiu atentă la ce reacții și emoții aveam în toate momentele astea, dar eu doar mergeam pe TikTok și Instagram să le evit.

Când eram adolescentă, scriam poezii care începeau cu „De ce?”. De ce nu sunt una de-a lor? De ce nu sunt iubită? De ce simt atâta tristețe în mine? Știu că în perioada aia m-am gândit la ele și mi-am zis că nu mai am energie de întrebări. Aveam nevoie și de răspunsuri.

Am început să scriu despre ce simțeam. Fără vreo direcție anume. Știam doar că voiam să mă caut și să ies din mine. Notam zilnic gânduri și realizări. Iar cândva, prin vara aia, am început și să postez. De abia de aici a început explozia de inimioare. 

Ce scriam erau mesaje despre cum căutam să mă fac bine, să mă vindec, să trec peste iubirile ratate. Toate cu marker albastru, de la senzația de „feeling blue”. Oamenii au rezonat cu haosul ăsta în care te trezești că vrei să fii bine, dar nu știi și de unde să apuci asta.

„Cine ești când ai timp?” a fost ceva ce am scris într-un moment din ăsta de căutare și când am postat nu mă așteptam să explodeze. Aveam reach-uri de 30-50K pe lună cu astfel de mesaje. Contul părea de pe atunci să fie arhiva asta din care au ajuns să preia, pentru stories, cântăreți din Șatra Benz, influenceri precum Irina Deaconescu, Sânziana Negru, Laura Giurcanu etc. Prietenii lui frate-miu, total separați de bula mea, care s-au prins că suntem frați doar prin nume. Oameni care au ajuns să-mi spună că mă știu când le ziceam numele la telefon ca să-mi fac programare, cum a fost la gastroenterolog sau la terapeuta la care am ajuns să merg. Fata care m-a recunoscut la casă când voiam să plătesc o cană.

Părea că sunt ce le place oamenilor. Sau ce postam era de acolo. Am scris într-o postare: „O să fiu binele de care am nevoie” și vedeam cum curg mesajele. Inimioarele ajungeau să fie tot mai puțin despre mine și tot mai mult despre cei care mi le dădeau: „Wow, ai zis ceva ce am realizat în 10 ani de terapie, nu pot să cred că ai zis-o așa simplu. Oana, tu vorbești pentru noi toți”.

Mersesem pe internet să mă accept eu și a ajuns să mă accepte mai multă lume decât colegii din generală. Decât stadionul de fotbal unde un băiat mi-a zis că ar trebui să port sutien, poate am o șansă. Mai mulți oameni decât satul meu. Am zis că poate ar trebui să-i cred. Sau măcar să țin tot mai bine de momentele în care eram de acord cu ei: mi-am scris în notițele telefonului când mă simțeam frumoasă și mândră de mine, iar uneori mă provocam să mă pozez și să-mi spun că arăt bine fără să postez și să cer să-mi spună și altcineva asta. 

---

Azi e mult mai bine, dar uneori mă mai sabotează trecutul.

Primele zile de toamnă din 2022, de exemplu. Sunt închisă în casă. Am pentru prima oară COVID. Și oboseala e suficient de betonată în toți mușchii încă de la primul test pozitiv. Nu pot să mă ridic. Nu pot să merg la baie. Nu pot să am grijă de mine. Nu pot să mă spăl. Duhnesc și mă simt oribil. Și apare nevoia. Nevoia de confirmare că e doar un moment prost, că eu merit apreciere.

Dar nu pot să ies afară, să mă aranjez, să mă rujez, să primesc priviri. Sunt atât de slăbită fizic și implicit consumată emoțional, că mă întorc la mine din baia din Polonia și mă panichez. Trebuie să încerc să opresc asta. Să nu revin acolo. 

Așa că, din a treia zi de carantină, mă spăl foarte împiedicat, mă îmbrac cu haine bune de ieșit afară, mă rujez, mă filmez. Și postez în stories. Și inimioarele vin, dar nu suficient cât să simt că am reușit să scap de trecut. Și mă postez și în feed. Și mă jenez de disperarea mea din primele minute. Și șterg postarea.

Jena e printre lucrurile definitorii în relația mea cu social media chiar și azi. Pe cât de tare mă antrenez spre bine (merg la terapie din primăvară, îmi desfac emoțiile pe toate părțile, îmi vorbesc frumos), pe atât mă jenez că uneori îmi scapă din mână vindecarea. 

Deși știu cifrele și avertismentele, am vorbit despre ele și la școală, și cu prietenii, și la muncă: rețelele astea, nemânuite cu atenție, dau dependență, depersonalizează, conduc la depresie. Și nu le-am văzut doar la mine. Le-am auzit și de la adolescenții cu care am făcut ateliere de colaje de-a lungul vremii: să fii pe net înseamnă foarte des să stai în angoasă. Angoasa te face să te lansezi într-un infinit de posibilități și realități, iar asta antrenează dependența. 

Și ajungi în momentul ăla când deschizi camera telefonului din greșeală sau închizi laptopul și te uiți în reflexia ecranului negru și nu te prinzi din prima pe cine vezi. Pentru că te-ai uitat poate o noapte întreagă la zeci, uneori sute, de alți oameni pe net. Iar creierul a înregistrat un val atât de mare și divers de povești, cu reușite sau suferințe, pentru care te disociezi de corpul tău și nevoile lui. Realizezi că nu mai rămâi cu puteri pentru tine. Te pișcă vinovăția. Dar te pișcă și anxietatea. Revii pe ecran și o iei de la capăt. Privești, uneori postezi, stai pe loc și aștepți.

Citisem despre momentul ăsta la un profesor de psihologie american, Larry Rosen, care spune că vorbim despre „un fel de hipervigilență adaptată”. „De îndată ce trimiți ceva în lumea virtuală, ești cam așezat pe ace și aștepți un răspuns. Numai asta – acest tip de așteptare – este o stare de hiperexcitare. Cum vor răspunde oamenii la asta? Când vor răspunde? Ce vor spune?” Așteptarea asta vine la pachet cu un sentiment de rușine și auto-ură, continuă Rosen. Pentru că te-ai pus în postura în care valoarea ta e negociată de un cumul de reacții imediate. Cel mai des, de la oameni cu care nici nu te cunoști în realitate.

Postezi și vrei să fii plăcut. Și dacă nu ești plăcut, rușine. Sau dacă te prinzi că iar ți-ai pus valoarea în mâinile internetului, tot rușine. Pentru că ceri ca un spațiu trucat să te valideze, când convingerea vrei să ți-o primești de fapt de la oameni reali, apropiați, neregizați. Like-urile sunt adesea un substitut și totuși nu putem renunța la ele.

Instagram e azi locul unde impulsurile astea se resimt cel mai tare la mine. Locul unde am trei conturi separate, iar pe două postez cel puțin săptămânal, uneori zilnic. Pe @oanabarbonie, profilul meu principal, unde am aproape 10K de followers, încă duc luptele astea cu ce-mi face social media. Chiar și acum am în arhivă postări mai vechi, ascunse, cu selfie-uri. Arhivă la care revin adesea ca să văd ce simt. Zilele trecute chiar scrisesem într-o notiță: 

„Mi-e foarte firesc să mă postez. Mi-e foarte firesc să nu mă postez. Mi-e foarte firesc să mă uit la mine pe conturi, pe Insta, și să zic da, asta sunt eu, uite ce pot, uite ce încerc să desfac cu tot ce încerc punct. Și apoi vine un moment și mă dau deoparte, îmi mai iau cinci secunde, cinci minute, cinci luni, mă uit înapoi și nu mă prind cât de sinceră eram de fapt cu mine, cu lumea. Și arhivez. Arhivez adică ascund. Tot ce nu sunt eu nu are voie să fie văzut. Dar a fost deja văzut. Simt rușine? Jenă? Simt! Simt continuu? Nu! Ceva din asta rămâne cu mine? Rămâne. Cine sunt eu după toate inimioarele? Și oricine sunt, îmi place de mine?”

---

Nu există un deznodământ în toată povestea asta. Mi-ar plăcea să spun că am înțeles suficient ca să am sfaturi, lecții, mecanisme salvatoare. Știu că sunt mai bine decât eram, dar și asta e greu de măsurat. Nu știu pe ce aș putea să pun degetul concret și să zic: uite, pe asta am depășit-o sigur. Încă sunt momente în care am nevoie fie de validare imediată, fie de hiperactivitatea de pe internet, ca să evit emoții intense. Încă îmi întrerup zilele cu 4-5 ore petrecute pe telefon, păcălindu-mă că iau o pauză. Săptămâna trecută, de exemplu, am stat pe ecranul telefonului 48 de ore și 54 de minute. 

Știu că pot să mă uit la mine azi și să mă simt mai suficientă. Știu că, într-un fel, chiar sunt frumoasă. Am spus-o și la ultima sesiune de terapie. Și din nou zilele trecute, când mi-a trimis un prieten o poză cu un tip. Voia să-mi arate cât de frumos e. M-am uitat la el și pentru o secundă m-am gândit că nu aș putea să fiu cu cineva așa frumos. Apoi m-am dat un pas în spate, am râs și mi-am zis: Stai așa, că, de fapt, și eu sunt frumoasă. 

E ciudat să afirm asta. Să scriu asta aici. Nu am făcut-o 20 și ceva de ani până la urmă. Simt o stângăcie s-o fac, ca și cum încă încerc să mă conving că nu mă păcălesc. Mai ales că mai am de lucru. 

Ultimul moment care m-a zguduit și repoziționat ca stare, în trecut, a fost acum câteva săptămâni, când am postat o poză cu mine făcută de un prieten fotograf. Îmi plăcea cum arăt, nu simțeam nevoia totală de validare, așa c-am zis să postez și să mă arăt și eu la față. Am încărcat poza și am scris în caption: „felt cute might delete later că nu merge cu estetica contului”. 

Explozie! 

„Nu ștergi nimic sper.”„Ce frumoasă, să nu îndrăznești.” „Sper că glumești cu ștersul.”

Apoi mesajele care au apăsat mai tare, care parafrazat ziceau ceva de aici: „De ce simți nevoia să ștergi doar pentru că nu merge cu feedul? Nu vrem noi autenticitate? Tocmai că tu ești autentică pe Insta, cum să ștergi?”.

Aș fi putut să-mi explic situația de atunci zicându-mi uite, sunt frumoasă, deci oamenii nu vor să ascund asta sau uite, ce cont apreciat ai, oamenii țin la el oricum. Dar am simțit că e mai mult despre ceilalți de fapt, despre ce vor ei să vadă de la mine, pe contul meu. 

M-am simțit un produs. A fost ciudat. 

Ca și cum am îndrăznit să am control pe cine sunt online și am fost mustrată. Am explicat într-un caption de postare actualizat că, azi, să șterg sau să postez lucruri e mult mai mult o joacă pentru mine. Și-mi iau libertatea să fac asta. 

N-am să ascund totuși că m-am predat momentului. Că deși îmi spun că am toată libertatea să fac orice cu persona mea online, trebuie să admit că nici până azi nu am șters postarea aceea, având mustrarea oamenilor în minte. Prietenul fotograf mi-a zis atunci într-un mesaj: „Vezi ce face un fan base pasional? They think THEY OWN YOU. Welcome to influencing”. I-am dat inimioară la mesaj. 

---

Și uite-mă azi, aici, încercând să le iau pe rând. Ca om în lume, fiică, prietenă, persona pe net. Ca autoarea acestui eseu despre insuficiența pe care am trăit-o ani de zile la mine și pe care am încercat s-o păcălesc pe net. Despre cum am simțit că n-am primit inimioarele dorite în viața reală, așa c-am ajuns să sădesc teren fertil pentru unele noi în notificările de pe rețele.

N-am prea multe certitudini, dar ne vorbim deja între noi cum social media e un vâjâit al tuturor posibilităților: e locul unde ne simțim înțeleși, dar și cel care ne face să ne simțim cei mai singuri; e locul cu umor, dar și locul în care putem deveni noi sursa de umor a altora; e locul unde mergem pentru siguranța bulei noastre, dar rămânem fără energie pentru lumea de dincolo de ea; e locul unde chiar putem să arătăm ce trăim și producem, dar și cel în care ne jenăm că facem asta; e locul în care arătăm cu degetul și ne îndemnăm la acțiune, dar și cel în care saturația ne blochează în frică și nu mai reușim să acționăm. 

Iar pentru mine, social media e locul în care mi-e tot mai clar că inimioarele oferite vorbesc mai mult despre cel care ți le dă și mai puțin despre tine. Deci, cât ești dispus să le lași să-ți spună cine ești?

---

Lucrările Cosminei sunt parte din proiectul ei de licență, Social Media Freak, o bandă desenată experimentală despre social media și toxicitatea standardelor idealizate de viață și frumusețe pe care le prezintă.