Cinty Ionescu: Trebuie să vorbim despre depresie

Pe Cinty Ionescu, artistă multimedia și regizoare de teatru, a ajutat-o să vorbească cu oameni care suferă de depresie și a folosit interviurile într-un spectacol multimedia documentar. Despre spectacolul „Între două pastile” și propria confruntare cu depresia a vorbit în iunie la CreativeMornings Bucharest. Iată fragmente din prezentarea ei:

(…) M-am trezit într-o dimineață foarte greu, fiindcă deja nu mai puteam să dorm decât patru ore maxim pe noapte, și asta după ce luam somnifere, pe care le combinam cu alcool. Eu înainte de experiența asta nu mai luasem somnifere și, probabil, într-o stare mentală normală n-aș fi făcut combinații din astea. (…) Într-o dimineață m-am trezit, mi-era foarte rău și psihic și fizic, arătam îngrozitor. Și din cafeaua de dimineață am băut, nu știu, jumătate de cană. Și mi-era din ce în ce mai rău și am avut un moment în care am zis „OK, nu e în regulă ce fac”. [Înregistrare cu Cinty vorbind într-un interviu din spectacolul „Între două pastile”]

Cam asta se simțea în cazul meu. Bănuiesc că fiecare dintre noi am avut un moment în care ne-am simțit pierduți, distruși, făcuți bucăți. Eu am avut mai multe momente, dar cel din episodul depresiv a fost major. Ce cred că e important să știți e că depresia e o boală foarte perversă, te depersonalizează foarte tare și ajungi în niște momente și stări în care nu mai ai niciun contact tu cu tine. Nu te mai recunoști, nu știi cine ești, nu știi de unde să o iei și ce să faci. În cazul meu, pentru că sunt o fire nerăbdătoare și vreau să se rezolve totul repede și sunt și încăpățânată, asta a fost șansa mea: mi-am dat seama că nu controlez lucrurile și am mers să cer ajutor. [S-a întâmplat] foarte repede, într-un interval de două-trei săptămâni, ceea ce a fost esențial și m-a ajutat foarte-foarte mult în procesul de recuperare.

Ceea ce mi se pare foarte interesant e momentul ăla în care ai senzația că nimic nu mai poate să fie bine, că ești la fundul sacului, că oricum nu mai contează și, de fapt, îți dai seama că chiar dacă tu te-ai împrăștiat în bucăți și ești rupt în foarte-foarte-foarte multe bucăți, cumva, poți să te reconstruiești. Și nu cred că ești niciodată la fel. În cazul meu cred că e bine că nu m-am reconstruit neapărat la fel, pentru că e clar că ceva nu funcționa foarte bine.

Am auzit la un moment dat o definiție a depresiei care mi se pare foarte corectă: este imposibilitatea de a te adapta într-un moment dat. Cred că în cazul meu era vorba de o imposibilitate de a mă adapta și procesul de construcție sau reconstrucție a pornit de la nimic. Aveam impresia că nu o să mai pot niciodată să fac nimic, n-o să mai pot niciodată să am o viață normală, n-o să mai pot niciodată să fac lucrurile pe care le făcusem până atunci. Și am început cu momentul zero. Și am zis „OK, sunt câteva lucruri pe care știu să le fac, așa puțin”.

Mi-am dat seama că marea majoritate dintre noi nici măcar nu știm ce înseamnă depresia de fapt. Nici măcar eu n-am știut, eu am crezut că înnebunesc. Am crezut că îmi pierd mințile complet. Și m-am dus la doctor cu intenția de a face ceva înainte de a fi prea târziu, înainte să ajung complet inconștientă și să fac cine știe ce. Simțeam o iminență a răului. Îmi era foarte clar că ceva foarte rău urmează să se întâmple.

Când am ajuns în spital, cam la vreo două zile după ce mi-am revenit cât de cât, am început să mănânc, am început să dorm. Și am început să vorbesc cu alți oameni. Erau foarte multe persoane acolo internate cu depresie, lucru care mie mi-a fost de un profund ajutor. Brusc, eram față în față cu alte persoane, foarte diferite de mine, dar care de fapt îmi povesteau aceleași lucruri. Și cred că ăla a fost momentul în care am zis că de fapt nu știm destule lucruri despre această afecțiune. Și dacă am ști, am reuși să depistăm mai devreme depresia.

Nu știu dacă știți, dar una dintre primele cauze de dizabilitate din România se datorează afecțiunilor psihice, iar depresia este cea mai importantă dintre ele. Statistic vorbind, unul din șase români suferă de depresie, iar grupa cea mai afectată este cea a adolescenților între 15 și 19 ani, ceea ce mie mi s-a părut cumplit. Dacă eu n-am reușit să fac față, nici măcar n-am știut ce mi se întâmplă, m-am întrebat oare cum o fi la vârsta aia, care oricum e foarte dificilă. Și am început să mă întreb oare ce mecanisme sunt. Practic, nu prea sunt în școli mecanisme prin care să poată fi diagnosticată, ce să mai vorbesc de prevenție.

Nu există politici naționale, nici de diagnosticare, nici de prevenție. Și atunci m-am hotărât să fac un spectacol pe tema asta. Stăteam așa și mă uitam pe holurile spitalului și mă gândeam „Ce chestie e asta, cum e să fie viața ta între două pastile?” Așa i-a rămas numele. Ce a fost foarte interesant în tot procesul ăsta a fost că pe mine m-a ajutat extrem de mult să vorbesc cu oameni, am întâlnit foarte mulți oameni care au avut generozitatea de a sta de vorbă cu mine și de a se lăsa înregistrați. Și de a povesti lucruri foarte intime și foarte puternice și foarte emoționante. Eu am lucrat la proiectul ăsta cam un an de zile și mi s-a schimbat foarte mult perspectiva asupra depresiei în general și asupra propriei mele depresii. Am înțeles că de fapt este un proces destul de lung până să ți se declanșeze un episod depresiv.

În plin episod depresiv nu mai ești în stare să faci nimic, nu te mai poți da jos din pat, nu te mai poți spăla, nu mai poți dormi. Și ajungi ușor-ușor [să simți] că ai vrea doar să se termine. Și nu mai contează cum. Din cauza asta, cel mai mare număr de sinucideri, procentual vorbind, este declanșat de fapt de depresie. Mi se pare un subiect foarte serios. Practic, nu mai știi, devii altcineva și atunci trebuie să-ți găsești resorturile să poți să construiești lucrurile altfel și de la început. Pe mine [spectacolul] m-a ajutat. A fost un fel de terapie a mea și cred că pe de o parte, ca toți cei intervievați, mi-am dorit să fac ceva care să-i ajute pe alții care trec prin depresie, sau să-i ajut pe alții care nu știu încă, dar probabil că trec printr-o depresie. Și am început să vorbim despre asta.

În România e o stigmă foarte puternică legată de depresie. Vorbind cu foarte mulți oameni, am înțeles că există o jenă. Adică mi s-a și spus de multe ori „Băi, dar nu mai spune oamenilor așa, că ai depresie. Dar de ce le spui oamenilor că ai fost internată? O să creadă că nu știu ce.” Și atunci mi-am dat seama ce trist e. Adică atâta timp cât ai un picior rupt e absolut în regulă să mergi la doctor și să ți-l pui în ghips; sau e în regulă dacă ceri să-l tratezi, dar dacă ai o depresie trebuie s-o ții acasă ascunsă. Și asta m-a făcut să mă gândesc la tipul ăsta de dizabilități invizibile. Ele practic există, sunt printre noi, doar că sunt foarte greu de identificat cu ochiul liber. Pot să mă uit la voi, în sală, și nu-mi dau seama dacă cineva suferă, nu suferă de depresie, a suferit sau n-a suferit.

Sigur că stigma asta legată de depresie are de-a face cu marea majoritate a afecțiunilor psihice. Cred că pentru a ajuta diagnosticarea, tratamentul și prevenția, e foarte important să vorbim despre lucrurile astea. Și ce am descoperit eu în momentul în care am început să vorbesc despre asta este că asumarea unei vulnerabilități de fapt te face mai puternic. Asumarea acestei vulnerabilități te protejează de fapt și te ajută foarte mult. Apucându-mă de lucru, mi s-a părut foarte important să le spun colegilor mei „Știți, eu acum nu lucrez la capacitatea la care obișnuiam. Sunt undeva la 40%”. Adică voi lucra probabil în fiecare zi mai puțin de jumătate față de ce erați voi obișnuiți. Dar asta mi-a dat foarte multă încredere, în jurul meu oamenii m-au susținut și cred că victoria în tipul ăsta de situații este a lucrurilor extrem de mărunte, a lucrurilor cărora nu le dai importanță.

Pentru mine, mai ales imediat după externare, era o bucurie să pot să ies pe stradă, să mă plimb și să simt soarele pe față. Și să fiu atentă la frunze și cum se aud ele, lucruri pe care până atunci poate nu le băgam foarte bine în seamă. Mă bucuram că reușesc să fac micul dejun, că reușesc să dorm. Adică pași mărunți. Și cred că în orice situație de tipul ăsta, în care te simți împrăștiat pe podea în bucățele foarte mici, și nu știi exact cum să le iei și de unde, cred că asta este soluția ușor-ușor.

Pe parcursul documentării, interviurile mi-au ridicat niște probleme sau mi-au pus niște semne de exclamare față de anumite situații care m-au ajutat și pe mine, de altfel, să-mi înțeleg propria depresie un pic altfel. Eu am crezut că depresia mea s-a declanșat brusc. Fusesem plecată foarte mult timp din țară, m-am întors și am crezut că ăsta a fost motivul depresiei mele. Ulterior, documentând și vorbind cu foarte multe persoane, am înțeles că de fapt primul semnal al depresiei este când nu prea te mai poți concentra. Și nu mai dai randament și începi să nu mai lucrezi, să-ți fie foarte greu să lucrezi. Ei bine, asta mie începuse să mi se întâmple cam cu un an înainte de declanșarea episodului depresiv sever. Deci am aflat foarte multe informații care m-au făcut să am un pic altă perspectivă și să încerc să văd de undeva de mai departe și să analizez un pic mai în spate lucrurile. Ceea ce cred că este foarte important și în procesul de recuperare. Trebuie să înțelegi ce ți se întâmplă ca să știi cum să rezolvi.

Practic, obiectivul meu a fost nu să-i fac pe oameni să înțeleagă cotloanele negre ale depresiei, cât mai degrabă să înțeleagă ce înseamnă situația unei persoane care suferă de depresie în contextul societății. Nu am vrut nici să fie un spectacol dur, nu am vrut nici să șocheze sau să îi întristeze foarte tare pe oameni, ci am vrut pur și simplu să prezint diverse situații ale unor oameni foarte diferiți între ei care suferă de depresie. Am încercat să acoperim diverse situații. De exemplu, situații de negare, în care părinții refuză să creadă despre propriul copil care, nu-i așa, este minunat, că are depresie, totul e o greșeală. Am încercat să vorbim și despre depresia la persoane fără educație și cu venituri foarte mici. (…) Am încercat în același timp să le dăm șansa și oamenilor care vorbesc despre spiritualitate în cadrul depresiei să meargă în zona asta. Pentru că în cazul persoanelor spirituale înțeleg că procesul de recuperare este mult mai rapid și mult mai ușor. Important e, după ce treci printr-un episod depresiv sever, să poți să mai crezi în ceva. Și am încercat să prezentăm depresia post-partum și cum modifică depresia, de exemplu, o relație de cuplu. Am încercat să vorbim și despre depresie la adolescenți.

Nu e obligatoriu ca odată ce ai avut un episod depresiv să îl ai pe al doilea neapărat. Cu cât ai mai multe episoade depresive, cu atât ai șanse ca ele să fie din ce în ce mai dese și să fie din ce în ce mai intense. Cred, însă, că odată ce ai trecut printr-un episod depresiv, ai învățat niște lucruri și știi cum să te protejezi. Eu, de exemplu, simt când am zile mai proaste, când am stări mai proaste și știu ce am de făcut. Știu că în momentele alea e foarte important să mă relaxez, știu că e foarte important să dorm, să mănânc și încerc să mă mișc, să ies din casă, să stau afară, să fac mișcare fizică. Cred că depresia mai e legată și de această presiune. Există o presiune foarte puternică în societate și există un cult din ăsta al fericirii, în care toți trebuie să fim fericiți. Și de fapt cred că e important să înțelegem că starea naturală a omului nu e de fericire. Și poate așa vom reuși să mergem mai departe un pic mai relaxați.

Cinty continuă documentarea depresiei prin povești personale și a lansat recent „Fața ascunsă”, un documentar interactiv despre depresie, așa cum se vede și se ascunde ea.