Ciorbă de perişoare

Ilustrație de Alina Filipoiu

Doar ce dăduse prima ninsoare pe anul ăla, 2000 și ceva. Copoul ieșean, complet alb și înghețat, devenise un decor inert, un martor tăcut al tuturor celor ce se făceau și se desfăceau. În decorul ăla de basme românești, departe de Dunărea-mamă, doi brăileni cu o poveste dulcegăroasă, ca-n filmele americane cu adolescenți, s-au trezit după cinci ani față în față.

Era începutul perfect al poveștii de necrezut „a lu’ bunicu’ și bunica”, pe care aveam să o repet la nesfârșit, peste ani, nepoților și strănepoților adunați gură-cască în jurul meu, bătrânică simpatică. Așa văzusem în filme, așa-mi plăcuse, așa trebuia să fie.

Era al doilea an departe de casă și învățasem să-mi placă singurătatea și anonimitatea. Învățasem, mai ales, să iubesc relațiile superficiale cu indivizi cunoscuți la întâmplare într-un bar întunecat, plin de fum, și relaxarea pe care o câștigam de pe urma lor. Continuasem să iubesc ca un tip, așa cum mă obișnuisem: dezordonat și pe fugă.

Stăteam cocoțată pe bordură în fața lui, ca să compensez diferența de înălțime, și mă tot foiam de pe un picior pe altul. Îmi priveam des bocancii aurii care frământau zăpada proaspătă și nu îndrăzneam să articulez uimirea că suntem acolo, după atâta timp. Era la fel de frumos cum mi-l aminteam: el, vedeta școlii, tipul blond cu ochi albaștri, un fel de Leo DiCaprio autohton după care suspinau toate puștoaicele. El, vedeta orașului, tipul ăla mișto din echipa de volei și aia de fotbal, care apărea în toate visele umede ale fetelor de liceu.

Suspinasem multă vreme după el, dar eram prea mică și prea timidă ca să fac ceva. Gestul de maximă îndrăzneală de care am fost în stare a fost să-mi fac un oracol care să circule și care să ajungă, surpriză, și la el. (El a fi găsit, desigur, aluziile la faptul că-l plăceam.) Evident că n-a funcționat. L-am pus deoparte o vreme. Devenisem o adolescentă boemo-artistă și el era prea mainstream pentru gusturile și apucăturile mele. Dar mă fâstâceam în secret de fiecare dată când îl vedeam.

Imaginile astea mi-au trecut ca niște flash-uri prin fața ochilor, așa cocoțată pe bordură cum eram, cu picioarele îngropate în zăpadă. Ştiam că n-avem ce căuta împreună și cu toate astea, ca o datorie pe care o aveam față de puștoaica aia cu oracol, am acceptat să ieșim la un suc.

Alea trei ore cât a durat prima întâlnire s-au transformat, nici nu mai știu cum, în trei ani. Trei ani în care am trăit exact ca-n poveștile alea mit-urban pe care și le spun prietenele ca să se încurajeze că dragostea există și că mai e o speranță și pentru ele. Au fost trei ani de multe „prima dată”, trei ani în care am crescut împreună și în care-am învățat să fiu doi, la bine sau la rău.

Exact ca la carte, după trei ani de poveste, a început sfârșitul.

Un sfârșit nehotărât și chinuit, cu decizii ferme ce durau doar cinci minute și șovăieli prelungite pe luni întregi. Trebuia să ajung să spun nepoților și strănepoților povestea noastră frumoasă, așa cum visam, așa că după orice tentativă de despărțire, venea și dulcea împăcare. Doar că după fiecare împăcare, dulceața era tot mai puțină.

Până la urmă, în loc de happy end ca-n filmele americane, a fost doar end cu ingrediente românești.

Eu eram îndrăgostită de job-ul meu creativ, de Capitală; el, casnic și neglijat. Eu, visătoare și impulsivă, deci cu chef de escapadă undeva departe, măcar pentru o zi, undeva unde să uităm de rutina despărțirilor și a problemelor tot mai frecvente; el, cu gândul la concret, cu picioarele afundate în realitate până la genunchi și cu nevoia organică de a fi chibzuit acum, aici.

După o zi de muncă într-un week-end, l-am sunat pentru că voiam să fugim la mare sau măcar în parc, să stăm întinși în iarbă și să uităm că avem vreo grijă. Şi voiam să fugim atunci, fără plan și fără pregătiri. El, bosumflat că îl sacrificasem iarăși pentru job, nici nu voia să audă de așa ceva. Voia doar să vin acasă, să-i fac o ciorbă de perișoare și să stăm liniștiți. Ciorba de perișoare era preferata lui și o găteam mereu cu drag pe vremea când încă trăiam în cea mai frumoasă poveste de dragoste care a existat vreodată.

Ne-am certat o bună bucata de timp prin telefon, țipând unul altuia toate nemulțumirile. Apoi m-am plimbat vreo câteva ore ca bezmetica prin oraș, aiurea, fără vreo țintă, dar acasă, la ciorbă, tot nu m-am dus. O concluzie se conturase deja în minte, trebuia doar să o accept și să am curaj să o pun în vorbe.

Am ajuns acasă după multe ore. Nu ne-am vorbit deloc vreo zi, timp în care îmi căutam în gând forma potrivită pe care să o dau hotărârii mele și forma în care să i-o comunic lui, cel care trebuia să-mi dea nepoții care să mă asculte povestind minunata poveste incredibilă.

Abia după o zi am fost în stare să-i spun că nu mai avem cum să-ndoim ciorba ca s-o lungim. Au fost cele mai grele cuvinte pe care le-am rostit vreodată, care m-au făcut să respir prost și să mă-ncălzesc necontrolat, cu palme transpirate. Cam ca atunci când ne-am îndrăgostit, doar că pe dos.

Şi-a făcut bagajul cu lacrimi în ochi și cu puține vorbe – știa și el că așa era mai bine. Chiar dacă era evident cât suferea la rândul lui, și-a strâns lucrurile calculat și meticulos, de parcă ar fi vrut să mă pedepsească și să mă chinuie cu fiecare cămașă așezată în geantă. Apoi a plecat.

Cel mai greu mi-a fost să-l las să plece, să nu cedez ca-n atât de multe alte dăți. Şi să gătesc ciorbă de perișoare. Încă nu am reușit de atunci. ●

Mirela Petre este jurnalist și stilist de modă freelancer.

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.