DoR de Cluj: Fabrica de Pensule

Fabrica de Pensule e în primul rând o poveste despre spațiu. În primăvara lui 2009, Rarița Zbranca, cofondatoarea fundației AltArt, promotoare a artei digitale și a artei în spațiu public, și Mihai Pop, cofondator al galeriei de artă contemporană Plan B, au plănuit la o bere într‑o cârciumă‑instituție (Insomnia) o mutare împreună. Contextul era de criză și era propice: scăzuseră chiriile și exista și nevoie pe piața spațiilor de producție artistică din Cluj (exista doar bastionul culturii alternative, Casa Tranzit). Nici nu trebuia să fie în centru – dacă erau mai mulți, puteau să atragă public.

Fosta fabrică de pensule de pe strada Henri Barbusse, la periferia industrială a orașului, fusese deja identificată de Galeria Sabot, care tocmai se înființa, și era perfectă. Spațiul fiind generos, au convocat și alte organizații; dacă erau mai mulți puteau să negocieze prețul și, cu cât ocupau mai mult din fabrică, cu atât puteau să‑i creeze o identitate.

Spațiul l‑au configurat după nevoile individuale, fiecare chiriaș administrându‑se individual. Există o organizație umbrelă, Federația Fabrica de Pensule, care are rol de interfață a colectivității cu restul lumii, dar nu e un producător de proiecte artistice, ci o infrastructură de sprijin pentru membri.

Fabrica s‑a conturat ca un spațiu independent, colectiv, de artă contemporană. Împart toți un spațiu, folosesc un nume, dar numele înseamnă multe lucruri. Pentru artele vizuale e o pepinieră și o bază, un loc fizic care‑a permis identificarea Clujului ca unul dintre cele mai importante centre ale artei contemporane globale. Cum spune Pop, „Fabrica înșurubează ceea ce fac artiștii într‑o realitate a locului”. Dar asta e doar o felie a Fabricii, spune Zbranca. E consistentă latura socială, preocupată de politici culturale, spațiu public, comunitate. Festivalul Temps d’Images, organizat de Colectiv A, sau Orașul Vizibil, al AltArt, sunt mai interesate de rolul social al artei, de interacțiunea artă‑comunitate.

Fabrica înseamnă și vizite Tate și recepții elitiste, și târg de DIY și grădină comunitară pe acoperiș. Diversitatea generează energie, lumea lucrează interdisciplinar, se leagă chimii, „există crossfertilizare”. Cele două mari evenimente anuale comune sunt Trei Schimburi, în mai, și deschiderea de sezon din octombrie, când toată lumea are expoziții și se deschid toate atelierele.

După cinci ani, Fabrica își redefinește identitatea. Zona artistică de excelență și zona comunitară au valori diferite, moduri de lucru diferite. Galeriile trăiesc din vânzări, ONGiștii din granturi, unii‑s mai de dreapta, alții‑s mai de stânga, unii vor să aducă în Fabrică public din toate categoriile sociale, alții nu văd în asta o valoare. Unii sunt în Fabrică de la început, alții au venit pe parcurs și nu s‑au ancorat în același entuziasm.

Definiția, spune Zbranca, nu se mai potrivește comunității. Contextul e altul: acum cresc rapid chiriile, ceea ce poate face proiectul inaccesibil pentru unii; fondurile pentru sectorul ONG sunt tot mai mici; locul e tot mai dezirabil pentru artiști, or, dacă se schimbă ponderile, se va schimba și direcția în care se dezvoltă Fabrica.

„Trecem de la o stare de agregare la alta”, spune Zbranca. „Ca atunci când încetezi să fii copil și devii adolescent, te diferențiezi de educația părinților. Fabrica e acum un puber răzvrătit, nu știe exact ce din ceea ce afirmă e propria valoare sau influență exterioară. E un proces și fascinant, și dureros. O lecție de letting go: este copilul nostru, dar nu eu îl controlez, are viața proprie.”