CM2014: Scrisoare din Berlin

Într-un mic bar tradițional german (Kneipe) din Berlin toți cei adunați cântă în cor Don’t cry for me, Argentina! după meciul puțin cam plictisitor pentru gusturile mele de fan, dar cu un final care a scos toată lumea pe străzi. O lună și-o zi, Berlinul a mers doar pe negru, roșu și galben; de la cârnați condimentați cu piper, boia și curry la tarte cu struguri, căpșune și portocale sau cutii cu mere și un set de cărți de joc cu toate echipele participante.

În seara finalei, am ieșit cu gândul să găsim un loc ideal pentru finală. Orice chioșc, orice terasă, orice restaurant, trebuie să aibă meciul. La un bar din vecinătate, pânza proiectorului era întinsă peste drumul de o bandă, într-un square, iar spectatorii priveau ca la cinematograf de pe trotuarul din fața barului. Pe lângă micile bărulețe, au existat în timpul campionatului și multe public viewing-uri în locații ideale pentru serile în care n-a plouat. Cea la care mi-ar fi plăcut să merg și n-am ajuns a fost la stadionul Union, unde organizatorii au pus la dispoziție canapele.

După o scurtă cercetare de cartier împreună cu iubita mea, am găsit un băruleț cu două locuri libere la bar și vedere clară la proiector. Erau în jur de 40 de oameni, care aveau de zece ori mai multe emoții decât noi, două fete neimpresionate și o fetiță care voia să doarmă. În rest, fani înfocați, un bărbat cu voce de tenor, păcănele, stegulețe germane și ceva de ronțăit pe la fiecare masă. Ne-am luat două fassbier și-un cârnat și ne-am pus pe treabă. Aș fi vrut să deschidă Argentina scorul și să fie un meci mai interesant. Aș fi vrut mai multe urlete, țipete și lacrimi, să egaleze Germania și, spre final, să mai marcheze o dată.

Nu am reușit să mă integrez așa acum credeam. Fanii erau prea înfocați, prea multe scheisse-uri la care nu făceam față. Nu m-am mai agitat la un meci de fotbal din anul 2000 și n-aveam destul antrenament pentru a o face acum. Așa că am rămas spectatori liniștiți, cu mici emoții spre final.

După minutul 120, am luat-o la pas spre interseția Eberswalder Str. cu Danziger Str., unde știam sigur că se adună lumea pentru sărbătoare. Probabil era doar una din zecile de intesecții din Berlin blocate de fanii ieșiți din barurile din jur. Sunt peste o mie de oameni care cântă și strigă. Singurele cuvinte pe care le-am recunoscut – pentru că nu știu germană – au fost „Deutschland!, Deutschland!”, pe o tonalitate diferită de cea pe care am cântat în 2000 „România! România!”. Erau și mulți turiști, cu aparate foto, spectatori care se bucurau de bucuria lor și nu luau chiar personal sărbătoarea. Mașinile nu mai treceau, tramvaiele s-au oprit la 100 de metri de intersecție; doar U-Bahn mai circula pe deasupra și când trecea, trecea cu claxonul pornit. Polițiștii care păzeau intersecția, câte patru pe un sens de mers, erau calmi și păreau și ei fericiți.

Artificiile au tot explodat, a apărut și un oportunist cu bere la 2 euro și au tot venit oameni cu steaguri să se alăture mulțimii. S-a scandat, s-a aplaudat, s-a cântat, iar cei din jurul mulțimii au făcut poze și au filmat. Poate că era mai trist dacă ar fi continuat ploaia însă, vorba aia, Dumnezeu a fost german duminică seara. ●

Constantin Nimigean e fondatorul și editorul blogului de fotografie Oitzarisme și al revistei Love Issue. Andreea Cioran e artist vizual.