ColaboraDoR: Adi Bulboacă

Adi Bulboacă, la cei 24 de ani, este editor foto la revista BeWhere. Totuși, prima lui iubire a fost teatrul. Recent, Adi a reușit să îmbine fotografia și teatrul într-un proiect personal. Actori plângând este titlul proiectului în care Adi documentează fotografic procesul prin care actorii reușesc să plângă pe scenă.

Un vechi atelier de pictură din București.

Cum ai ajuns fotograf?

Varianta lungă este că sora mea, mai mare decât mine cu doi ani, reprezenta modelul pozitiv, și mă luam după ea. Încă de când aveam trei-patru ani. Sora mea desena și picta, iar toate rudele erau încântate de talentul ei și o lăudau. De atunci s-a născut un soi de dorință de a fi artist. Printr-a VI-a am încercat să învăț să cânt la chitară. Într-a IX-a am început să fac teatru, în trupa liceului, apoi să scriu. Ambele îmi plăceau foarte mult. Am renunțat la scris după vreo doi ani pentru că mi se părea că mă repet foarte mult, că nici nu spun nimic nou și nici măcar nu spun lucrurile vechi într-o formă nouă. Tot atunci, la teatru am renunțat pentru că, privind în perspectivă, eram convins că nu aș putea ajunge niciodată la performanțele actoricești ale colegilor mai mari.

Fotografia a venit pe seama lipsei de activitate artistică. Am pus mâna pe un aparat digital, adus de tata dintr-o deplasare. Avea patru megapixeli și știam că n-aveam voie să pun mâna pe el, însă îl luam în fiecare dimineață și până se întorcea tatăl meu de la serviciu îl puneam la loc. Nu l-am lăsat din mână până când nu mi-am luat un aparat mai bun. Fotografiam de dimineața până seara. După trei luni în care am pozat garduri și am urmărit tot felul de linii  sau de culori, mi-am dat seama că ce vreau să fac e mai serios. Așa că am vrut să fac fotografie de modă. Pe la 20 de ani am început să fac asta, dar am fugit repejor de acolo, pentru că nu mi-a plăcut.

Care sunt cele trei fotografii preferate ale tale?

Pe locul al treilea  este o fotografie făcută în timpul unui spectacol pe care nici nu speram prea tare să îl văd – cu atât mai puțin să îl fotografiez – Shakespeares Sonette, în regia lui Bob Wilson.

Pe al doilea –  un portret al celui mai bun prieten al meu, Vasile Flutur, plângând. Este totodată primul actor pe care l-am fotografiat plângând conștient de faptul că lucrez la un proiect care investighează plânsul actorilor.  Iar pe primul loc – este fotografia care descrie cel mai bine cele două elemente care m-au fascinat în primii ani de fotografiat: culoarea și grafica. Predomină albastrul cu accente de portocaliu și galben, iar grafica aproape perfectă a dulapului e ruptă de haosul tușelor de culoare.

La ce proiecte lucrezi acum?

Acum lucrez la un proiect mare pentru mine, care are un titlu provizoriu  Actori plângând.  Proiectul va aduce lângă portretele cu actorii plângând mici testimoniale în care sper să îmi dezvăluiască tehnicile prin care ajung la lacrimi. Proiectul este de fapt un studiu despre plânsul actorilor. Am vrut să fac fotografii cu actori, fie pe scenă interpretând un personaj, fie portrete, pur și simplu. Asta din două motive. Primul este unul practic. Au nevoie de portrete bune pentru a lua castinguri. Al doilea se rezumă la faptul că actorii au un amor propriu care, îmi imaginez eu, va putea fi hrănit de fotografiile mele peste ani și ani. Pe lângă aceste motive, ador să lucrez cu actorii.

Prima fotografie din cadrul proiectului Actori plângând. Prietenul cel mai bun al fotografului, Vasile Flutur.

Ce motivații îți aduce fotografia?

Până la 16 ani cochetasem pe rând și fără foarte mult succes cu muzica, cu scrisul și cu actoria. Am descoperit apoi fotografia și pentru prima oară am simțit că mă exprim cu foarte mare ușurință. Au trecut aproape opt ani pentru ca, în prezent, fotografia să fie unealta prin care încerc să mă fac simțit în lumea teatrului, fotografiind actori și spectacole. Cred că este esențial să îți alegi un domeniu și să încerci să fii cel mai bun pe felia ta și cred că asta e motivația, să fiu cel mai bun acolo unde se întâlnesc fotografia și teatrul.

Cu ce aparat lucrezi? La ce procedee de compoziții ții?

Cu un Canon  5D Mark II cu un set drăguț de obiective fixe. Pe lângă Canon-ul cel de toate zilele există un spate digital și un format larg, pentru o zonă mai experimentală. Cât despre regulile de compoziție, sunt foarte conformist, cred, iar asta mă sperie.

Ce consumi pentru inspirație?

Spectacolele de teatru pe care le văd sunt principala sursă de inspirație. Îmi fac timp să mă duc în fiecare săptămână la două-trei spectacole. Apoi, cred că literatura. Teatrul rus, poezia. M-am întors la autorii români, la Barbu, Stănescu, Rebreanu. În liceu am citit foarte mult, după care n-am mai avut timp. Shakespeare mi se pare de asemenea un izvor nesecat de inspirație.

În timpul spectacolului Shakespeares Sonette, regia Bob Wilson.

Andreea Bota este ucenică la DoR. În seria ColaboraDoR vă facem cunoștință cu fotografi, ilustratori și designeri cu care ne-am împrietenit de când facem DoR.