ColaboraDoR: Ioana Cîrlig

Ioana Cîrlig are 25 de ani și vede fotografia ca pe un joc de-a v-ați-ascunselea între aparatul foto și acel Ceva fără de care orice poză devine o fâsâială. Până la sfârșitul lunii mai a fotografiat motivele de dor ale deținutelor din Penitenciarul de Femei Târgșor (județul Prahova). Cel mai recent proiect al ei este The Young Project, pentru care pozează tineri cu care simte că are o anumită conexiune. Pentru Ioana, contează enorm istoria din spatele fotografiei pe care o face.

Cum ai ajuns fotograf?

Eram în clasa a XII-a și trebuia să mă hotărăsc ce vreau să fac cu viața mea și m-am gândit că ar fi interesant [să învăț să fotografiez]. Am dat la Universitatea Media din București și am început să fac poze. Şi mi-a plăcut. Am început și m-am jucat. M-am jucat cu multe lucruri atunci ca să văd ce și cum și asta mi-a plăcut. Intensitatea pasiunii a crescut în timp și a rămas. A fost singurul lucru de care m-am ținut.

La început doar intuiam că mi-ar plăcea să fac poze, după care m-am îndrăgostit nebunește. Şi după îndrăgosteală a început „lupta”: să găsesc cea mai potrivită formulă pentru mine. Am vrut să încerc cât mai multe. La început voiam să fac fotojurnalism, să găsesc subiecte cât mai intense, dar le abordam absolut plicticos. După care a urmat o perioadă în care am încercat opusul: o abordare cât mai lipsită de context și ireală. Perioadele astea se desfășoară cam la fel pentru mine: mă entuzismez tare-tare și, după o vreme, îmi dau seama că nu sună atât de bine pe cât credeam, mă întristez și trec mai departe. Momentul în care sunt acum, formula asta de a privi lucrurile și de a fotografia sună bine de ceva timp. Şi dacă ea e cea mai bună pentru mine, acum începe lupta numărul doi: să încerc să fac lucrul ăsta cât mai bine. Cred că așa arată începuturile tuturor. Vreau să fac lucrurile bine și nu mă pot mulțumi sau fenta că merge oricum. Sună de bun simț, dar e așa greu!

Spune-mi trei fotografii preferate.

De obicei îți plac cel mai mult ultimele pe care le-ai făcut, că sunt mai proaspete. Dacă mă gândesc la care poze îmi plac cel mai mult mă gândesc mai mult la direcția pe care vreau s-o urmez. Acum vreau să fac portrete. Portrete mai documentare, mai în context. Am început un proiect în sensul ăsta, numit The Young Project  pentru care voi fotografía tineri, fără să-i aleg în vreun fel sau să-i nișez în funcție de vreo categorie. Am făcut deja vreo cinci-șase fotografii.

Prima poză preferată ar fi cea de început pentru proiectul acesta. Am fotografiat-o pe Irina. Are 26 de ani și îmi este prietenă și fostă colegă de job. A fost prima pe care am fotografiat-o pentru că dintre toți cu care am vorbit, cu ea s-au legat lucrurile cel mai repede. Am rugat-o să își aleagă un loc pentru portret. De obicei vreau să îi pozez fie la ei în cameră, fie într-un loc care să le placă foarte mult. Ea și-a ales la ștrand pentru că îi place mult să înoate și mergea acolo când era mică.

Ar mai fi două dintre portretele pe care le-am făcut în seria Dor, la penitenciarul din Târgșor. Sunt două fete gemene care m-au impresionat mult. M-am atașat de ele pentru că erau oameni care au suferit foarte foarte mult, dar erau așa, inocente. Nu erau învrăjbite ca alte persoane pe care le-am cunoscut și care nu pățiseră nimic spectaculos de groaznic. Ele au avut o poveste tristă, dar erau cât de cât ok. Erau degajate, blânduțe. Au fost închise pentru că au furat. Au crescut la casa de copii de foarte mici pentru că au fost abandonate de părinți și au stat în sistem toată viața. Ele nu au avut cumva viață adevarată, cu familie, cu casă. Mergeam și le întrebam de ce le e dor din viața reală, deși ele au un stil de viață acolo destul de aproape de ce putem și noi să trăim. Nu sunt diferențe enorme. În anumite limite, pentru că nu poți să compari ok-ul lor cu ok-ul nostru. Însă ele nu aveau termen de comparație, practic fuseseră închise cam toată viața.

Ce motivații îți aduce fotografia?

Nu pot să n-o fac. E singurul lucru constant, la care mă gândesc tot timpul. Mi-a intrat în ritualul de zi cu zi, ca mâncatul, sau nu știu, ca berea. Nu mai fac poze în fiecare zi, deși am făcut asta multă vreme, mai ales la început, când mi se părea că trebuie să fotografiez totul. Dar mă gândesc în fiecare zi la lucruri pe care aș vrea să le fac. Şi toate experiențele noi pe care le-am trăit, le-am trăit cumva înmulțit cu motivația asta în colțul minții. Sună puțin ciudat, dar te deformează foarte tare: cum te uiți la oameni, cum privești un anumit loc.

Când am început să fac poze, făceam peste tot și tot timpul. De exemplu, când mergeam în concediu cu prietenii îi fotografiam încontinuu și rămâneam mereu în urmă (plimbarea aia în grup, cu unul fraier care rămâne în spate pentru un porumbel sau ceva). Mă interesează poveștile oamenilor și ale locurilor, spații care pot fi încărcate de oameni și de ce s-a întamplat acolo. E genul de fotografie pe care vreau să-l fac, într-un fel jurnalistic, dar este într-un fel și o scuză să cunosc o groază de oameni și să vorbesc cu ei natural, pentru că am un motiv: „Uite vreau să îți fac o poză”. Așa că-i ok, nu trebuie să privesc în pământ și să mă scarpin în vârful capului. Cu toate că mai fac uneori și asta.

Cum îți dai seama care sunt momentele care își merită cel mai mult locul pe film?

Fotografia e ceva instinctual dar, în același timp, și studiat. Cumva aduni informații și stări din ce ai mai făcut înainte, iar instinctul ți se modifică în funcție de ce-ți place și de ce-ți dorești. Sunt anumite momente: tu stai și te uiți, iar, dacă ai noroc și ești atent, ăsta-i jocul. De asta-mi place așa mult și sunt dependentă de fotografie, pentru că e ca un soi de joc. Eu nu fac lucruri foarte regizate, nu pun oamenii să stea într-un anumit fel. Poate doar la portrete fac asta, dar ei sunt, privesc și se desfășoară într-un anumit fel, iar jocul e să surprinzi momentul în care se întâmplă Ceva, și lucrul ăla cumva îl simți: o expresie sau o privire sau un gest. Ceva-ul ăla care e sau nu e, dar dacă e, e mișto. Dacă nu e, e o fâsâială, pentru că ai fost acolo și știi ce ar fi putut să iasă. Foarte multe din pozele pe care le-am făcut, aproape toate, sunt momente ratate cumva. Ştiu că am dat pe lângă și ăsta-i jocul practic. Ideal e, dacă te calibrezi așa cum trebuie, dacă ești și atent și ai noroc și se și aliniază stelele, să observi momentul magic și să apeși pe buton. Şi atunci faci și poza. Dacă nu, doar te bucuri de el și îți tragi palme că ai fost prea lent sau că nu ai fost atent. Îmi place.

Cu ce aparat lucrezi?

Acum am un Mamiya, un aparat japonez pe film lat, mai vechi, care face cadre pătrate. Mi l-am luat acum câteva luni și îmi place. Am tot soiul de aparate pe film, și de-a lungul timpului, mi-a plăcut unul sau altul mai mult și pe ăla îl foloseam. Îmi place să fac poze pe film pentru că e mai surprinzător, face parte tot din joculețul ăsta al meu. Cu un aparat digital vezi imediat ce poză ai făcut și cumva e mai fleșcăită experiența, în timp ce pe film fac și poze mai puține (cu digitalul o iau razna, fac o mie de poze) și sunt și mult mai atentă pentru că am un număr limitat de cadre care costă destul de mult.

La ce proiect lucrezi acum?

Portretele cu tineri. De-abia am început, am făcut câteva poze și m-am gândit să îl fac mult timp, poate un an. Tinerii pe care îi fotografiez îi aleg cumva empatic, sunt oameni cu care simt că aș avea lucruri în comun, care mi se par interesanți și estetic și din alte puncte de vedere. N-am criterii obiective, să aibă un anumit tip de fizionomie sau un anumit tip de poveste dramatică sau interesantă. Vreau doar să fie tineri și să pot să vorbesc cu ei despre lucrurile pe care le simt și eu ca tânăr în România, dar nu neapărat social, pur și simplu contextul în care trăim. Vorbesc un pic cu ei și dacă vor, le fac o poză.

Ce consumi pentru inspirație?

De toate. Ascult muzică tot timpul, multe feluri de muzică. Îmi plac mult Radiohead, Tom Waits, Shostakovich și Nick Cave, tot soiul de oameni răgușiți. Şi muzică clasică ascult, tot mai răgușită, nu romantică. Muzica e o constantă. Nu știu. Iubesc filmele: de Kaurismaki, Chan-wook Park, Mike Leigh, Roy Andersson, Lars von Trier. Îmi plac mult filmele englezești, e o tipă Andrea Arnold, care face filme drăguțe, are un film Fish Tank, pe care l-am văzut de curând și mi-a plăcut foarte mult. Citesc, ascult muzică, mă uit la filme. Mă uit și la poze tot timpul. Acum îmi plac mult cele ale unui polonez, Rafal Milach, îmi place stilul lui. M-am uitat la multă fotografie de documentar în ultimul timp, pe care încerc să o învăț.

Fotografiile femeilor de la Penitenciarul Târgșor sunt preferatele Ioanei:

Florina: Are 26 de ani. Mai are 2 ani și opt luni dintr-o pedeapsă de 3 ani pentru furt.

Laura: E închisă la Târgșor pentru furt. Are 42 de ani și o pedeapsă de cinci ani și trei luni.

Mirela: Are 25 de ani și a fost închisă pentru furt. A fost eliberată în aprilie, împreună cu fetița ei Denisa, care avea cinci luni și se născuse în timp ce Mirela era închisă.

Tunde: Are 31 de ani și mai are un an de stat la Târgșor, tot pentru furt.

Irina, 26 de ani. Primul portret din seria The Young Project.

Diana Sumanaru este ucenică la DoR. În seria ColaboraDoR vă facem cunoștință cu fotografi, ilustratori și designeri cu care ne-am împrietenit de când facem DoR.