Connect-R: „În momentul ăla a fost o descătușare și am fost asumat sută la sută – sunt ț*gan”

Până la cinci ani ai crescut într-o creșă comunistă, de unde părinții te luau acasă o singură dată pe săptămână.

Connect-R: Da, așa este. Mama lucra ca femeie de serviciu la Institutul de Mase Plastice Pipera. Dar, în afară de asta, mai avea oricum două joburi. Spăla scări de bloc și mai lucra la o cucoană. Am aflat ulterior că acea cucoană era mama artistului Geambașu. Eu cumva mai toată copilăria mea am purtat hainele lui, ale lui Geambașu’, un copil de boier, să zic așa.

Iar tata era tinichigiu constructor. Lucrau foarte mult amândoi. Țin minte că tata și acum îmi spune: „Băi, maică-ta m-a lăsat pe mine să fac ce e mai greu. Adică eu te duceam acolo, ea doar te lua”. Și când mă duceau acolo era jale, pentru că plângeam și na, știam că urmează să stau acolo șase zile. Nu-i mai vedeam timp de șase zile și tata îmi povestea că pentru a uita, pe drumul de la tramvai și până la creșă, mă ținea pe gâtul lui, că îmi plăcea mie să stau acolo, și de multe ori făceam pipi pe gâtul lui și era iarnă și îngheța pe spate. Și se confunda lichidul de la pipi cu lacrimile lui, că îl durea inima să mă lase acolo, dar nu avea ce să facă. 

Și mi s-a părut așa, super deep și super sensibilă toată treaba. Dar cumva, pe de altă parte, eram conștient că nu aveam ce să fac.

Ce amintiri ai din aceasta perioadă? Cum se purtau îngrijitoarele cu tine, ce mâncai, a ce mirosea acolo?

Ah, ce sensibil. Mirosea a clor. Acolo mirosea a clor. Ăsta este mirosul pe care mi-l aduc aminte, pentru că se dezinfecta tot timpul, spălau pe acolo și ăsta era mirosul în toată creșa. Țin minte că i-am zis lui tataia odată că n-am pernă acolo și s-a jurat pe familia lui că nu mă mai lasă și că mă înfiază el și nu mă mai lasă acolo. 

Pentru că prima mea amintire din viață, practic, pentru că m-au lăsat de mic acolo, aveam vreo doi ani, era o perdea foarte mare, cât Casa Poporului, și o zgârietură de pe o vopsea sărită de pe o bară de la pat, pentru că pătuțurile noastre erau din fier, aveau o saltea din buret foarte subțire, mă durea tot timpul spatele și pernă nu era. Era ca un fel de, nu știu ce să spun, o chestie foarte subțire în orice caz, nu o simțeai. Ulterior, mi-am dat seama că o vedeam atât de mare (perdeaua), pentru că eram eu foarte mic.

Și educatoarele, na, erau și ele crescute în sistemul comunist. Bătaia nu avea cum să lipsească și autoritatea asta puternică a lor. Eu acolo m-am îmbolnăvit de hepatită pentru că m-au forțat să mănânc o pieliță de pui. Eu nu puteam să o înghit și m-au pus să o înghit cu forța, am vomitat, am făcut o criză de vomă și am făcut hepatită. Era groaznic, dar na, asta era situația atunci.

Ulterior ai locuit în cartierele Floreasca, Dristor, Militari, Crângași și 1 Mai din București, pentru că părinții erau nevoiți să vândă des casa sau apartamentul ca să mai supraviețuiți încă un an. De ce cartier te simți cel mai apropiat și de ce?

De Dristor mă simt cel mai apropiat, pentru că acolo am petrecut practic perioada între 6 și 11 ani. Acolo am stat cel mai mult și acolo mi-am făcut practic prieteni. Da, într-adevăr, asta era afacerea tuturor, nu cred că doar a ț*ganilor, a tuturor amărâților. Când rămâneai fără bani, vindeai apartamentul, luai într-o zonă mai nasoală cu camere mai puține și îți mai rămâneau niște bani să mai trăiești o perioadă. Ideea e că după ce a căzut comunismul, ai mei au rămas fără muncă.

Trăiam din ce făcea mama de la scări de bloc, tata mai primea câte o lucrare, dar cu toate astea, tata era super mândru de ceea ce făcea el. Țin minte că acum vreo zece ani mă plimbam cu el prin Floreasca, pe acolo unde stăteam noi, pe Cornescu și mai treceam pe lângă ceva și făcea: „Vezi burlanul ăla? E făcut de mine. Vezi jgheabul ăla? E făcut de mine. Copertina aia, țigla aia e pusă de mine pe casă.”

Dristorul era… Noi stăteam pe partea cu soarele. Îmi plăcea cu sora mea să ieșim pe balcon și să stăm în soare. Eu nu am înțeles niciodată… De fapt înțeleg. Le mai spun alor mei: ,,Hai să cumpărăm apartamentul din Dristor, să fie al nostru din nou” și ei nu vor, nu vor sub nicio formă. Ei spun că acolo a fost ca o închisoare, ca ceva dramatic.

În ochii mei de copil, pentru mine ăla era paradisul, pentru că acolo am copilărit cel mai mult. Aveam prieteni, și ț*gani, și români, și turci, și aveam jocurile noastre. Ne jucam de-a vânzătorii, ne puneam o scândură, bani erau frunze sau capace de la bere – ne făceam un cântar cu o piatră mai mare și cu două pietricele mai mici. Jucam fotbal mult. Aveam un bătător pe care îl foloseam drept poartă. 

Era un teren acolo și o antrenoare de handbal ne-a spus că dacă luăm toate gunoaiele de acolo, ea o să se ocupe să ne pună bări și cu plasă, să facem porți de fotbal reale și ne aduce și minge. Și asta am făcut, o săptămână cred că am muncit toți copiii de la bloc, toți ț*gani, am luat tot gunoiul de acolo și într-adevăr, doamna aceea s-a ținut de cuvânt.

De ce nu cumperi tu singur apartamentul din Dristor?

Păi cred că o să-l cumpăr la un moment dat pentru că întâmplarea face că e la cinci minute de studioul meu și de multe ori în drumul meu spre Ozana, o iau pe acolo și mereu mă uit.

Pentru că aveați o situație financiară precară, părinții colegilor ți-au cumpărat la un moment dat pantofi, uniformă și ghiozdan. În ce clasă erai atunci și dacă n-ar fi fost ei, crezi că te-ai fi lăsat de școală?

Nu aveam cum să mă las de școală niciodată, că mă rupea mama cu bătaia. Nu exista așa ceva. În clasa a III-a s-a întâmplat. Veneam mereu cu trening pe mine și de multe ori nu aveam elastic la trening și îmi cădea. Și îl făceam așa, în tot felul, să nu cadă. Teneșii erau mereu… pentru că erau aceiași de la fotbal. Cu ăia cu care mergeam la fotbal mergeam și la școală, pentru că atât era. Se făcea gaură mereu în vârf și îmi luam carton și îl băgam înăuntru  ca să nu îmi murdăresc șoseta. Și în clasa a III-a a decis doamna Marin să pună toți părinții bani și să-mi ia o uniformă, adică un pantalon, un sacou, o cămașă și pantofi.

Cum te-ai simțit?

M-am simțit super bine. Nu aveam de astea, rușini sau… n-aveam nicio treabă. Îmi plăcea tot timpul să caut prin bănci, găseam tot timpul mere, sandwich-uri. Nu aveam nicio problemă.

Ce sfaturi le-ai da copiilor romi care abandonează școala la vârste fragede fie din cauza banilor, fie din cauza discriminării, fie pentru că nu se descurcă?

Nu aș putea să fiu în poziția în care să dau sfaturi despre școală pentru că nu am multă școală. Eu am opt clase. Bine, opt clase și școala profesională de tinichigiu. Dar pot să spun că faptul că n-am avut bacalaureatul luat, că nu am dat bacalaureatul și că n-am mers la facultate mi-a creat un complex foarte mare, din care s-a născut ceva foarte frumos. Am citit după aia foarte mult, extraordinar de mult. 

Dar cred că baza s-a creat în școala generală. Creierul trebuie să înceapă să funcționeze de la vârste mici, să fie pus la contribuție. Tot timpul îi spuneam mamei: „Ce-mi trebuie mie să știu ecuații de gradul trei, că nu o să mă duc la pâine și o să cer restul în ecuații de gradul 3?”. 

Mai târziu am înțeles că toate acele exerciții nu au făcut decât să-mi dezvolte sinapsele, să-mi dezvolte creierul să gândească. De asta cred că școala este foarte importantă. N-o să te ajute probabil niciodată să afli că Tudor Vladimirescu a murit în 1821, dar faptul că tu ți-ai dezvoltat mecanismul memoriei tale o să te ajute să ții minte alte lucruri importante și de asta consider că școala este foarte importantă și dincolo de bullying, de rasism și de toate condițiile astea e foarte important. 

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a ținut-o pe mama așa cum a ținut-o că ne-a ținut la școală cât am fost. A fost definitoriu pentru noi, să ne dezvolte creierul.

Sora ta cu câți ani e mai mică?

Cu patru ani. Ea e inteligenta din familie. Ea și-a dat bacalaureatul, a mers la facultate și-a luat carnetul. Și e un super hairstylist, extraordinar!

Ai spus într-un interviu că în copilărie i-ai spus mamei că ceilalți copii te fac ț*gan. Ea a zis că nu e adevărat și ai mers înapoi să le spui copiilor că nu ești de fapt ț*gan. Câți ani aveai atunci și cum te-ai simțit după reacțiile părinților și ale prietenilor?

Eram în clasa a V-a sau a VI-a. Parcă și mama cu vehemență mi-a spus că nu suntem ț*gani, că suntem români și eu după aia am luat-o de bună și am zis: „Băi, noi suntem români, nu suntem ț*gani!” Bineînțeles că am crescut și am realizat că mama m-a mințit.

Când ai realizat?

Am realizat că m-a mințit cred că undeva prin clasa a VII-a – a VIII-a, pentru că na, mi-am studiat neamul, m-am uitat la tot și mi-am dat seama ca suntem ț*gani și am întrebat-o pe ea „Dar de ce ai spus așa?”, „Ei, mamă, ca apoi să nu suferiți, să nu aveți complexe”. În schimb, tata tot timpul îmi spunea: „Băi, tată, nu vă luați după mă-ta, că suntem ț*gani. Eu sunt ursar și mă-ta-i ciubotăreasă. Nu avem ce să facem, ăștia suntem!”.

Tata e un tip foarte cult. El a citit mii de cărți. El a crescut lângă Primăverii, pe strada Shakespeare cred. Așa, Ceaușescu a făcut o greșeală. Când au deportat ț*ganii, când au fost deportați de Gheorghe Gheorghiu Dej și a venit Ceaușescu la putere, i-au băgat în groapa din Floreasca. Acolo era o groapă de ț*gani. În același timp era toată boierimea și el a avut prieteni numai copii de miniștri. A învățat în Caragiale și de la el a venit dragostea asta față de artă și de cunoaștere, de la tata.

Am simțit în școală după aia. Am văzut că profesoara, când aveam inspecție școlară, ea mă învoia la ore, mă punea să mă duc să mă joc fotbal, ca să aibă clasa curată probabil. Și deși nu eram cel mai înalt din clasă, eram în ultima bancă mereu.

Până într-o zi, când s-a întâmplat o minune. Au sunat de la Palatul Copiilor la școală să mă învoiască pentru că aveam spectacol la Tip Top Minitop, cu grupul „Primăvara” și directoarea a fost foarte mândră de mine. A zis: „Wow. Ne-au sunat de la Palatul Copiilor, ai spectacol la televizor”. 

M-au văzut cu alți ochi, motiv pentru care, la serbarea de la sfârșitul anului, m-au pus să fac un program și am dansat pe Billie Jean, a lui Michael Jackson. Am dansat pentru școală. Toată lumea era topită, toți colegii: „Arată-ne cum facimoonwalk”. Acela a fost un moment foarte important pentru mine, pentru că am văzut cum e să fii apreciat și cred că de acolo s-a născut treaba asta cu: „Mamă, trebuie să fac asta, ca să fiu respectat”. 

Eu mult timp spuneam și prietenilor că cel mai mare câștig pe care l-am avut, vorbesc de perioada 2007-2012, le spuneam că cel mai mare câștig din artă este că mă respectă lumea. 

După am realizat eu că lucrurile sunt mai profunde și că nu aș mai vrea să fiu respectat din asta, ci pentru ce sunt eu ca om. Dar mult timp asta mă mulțumea cel mai mult, faptul că mă respecta lumea, mă primea: „Stai jos, domnu’ Connect-R”. 

Mi se părea extraordinar… că nu mai sunt ț*gan.

Care a fost momentul exact în care te-ai identificat ca rom și ce știi despre neamul din care faci parte?

Păi momentul a fost în 2010. În 2010 știam că urmează să primesc foarte multe premii la Romanian Music Awards și mi-am pregătit tricoul cu „Sunt ț*gan”. Atunci a fost o eliberare, pentru că eu, deși eram cumva asumat, nu eram în totalitate, adică și codițele afro voiau să ascundă faptul că sunt țigan, îmi plăcea că sunt confundat. Dar în momentul ăla a fost o descătușare și am fost asumat sută la sută „Sunt ț*gan!” Știam că o să miște în inima multor ț*gani ceva treaba asta.

Îți aduci aminte vreun mesaj pe care l-ai primit de la cineva care te-a impactat? Cineva care ți-a spus ca i-ai dat curaj sau l-ai motivat?

Nu mai țin minte exact, dar știu că am primit foarte multe mesaje. Sute de mesaje pe Facebook, după aia lucrurile au luat amploare. S-au dus departe imaginile și au venit aici televiziuni străine să facem interviuri. Ăla a fost un moment marcant în asumarea mea.

 

Spuneai că pasiunea pentru muzică ai moștenit-o de la tata care îți cânta când erai mic melodii de Elvis Presley sau Aretha Franklin, iar după ce pleca la serviciu îl imitai în oglindă. Ai studiat, totuși, la îndemnul acestuia, liceul de tinichigii auto. Cum și când ți-ai descoperit cu adevărat vocația?

M-am angajat tot ca să câștig bani, dar cumva spre a-mi îndeplini visul meu. Am vândut ziare, am împărțit pliante, am lucrat la xerox. Chiar am primit astăzi un mesaj extraordinar, nu mi-a venit să cred, stați să vă arăt. Am primit mesaj de la fratele celui care m-a angajat la xerox. „Salut, mă mai cunoști? Sunt tipul de la Piața Romană care te-a prezentat fratelui meu pentru un job la xerox”.

Toate aceste joburi erau pentru a câștiga bani să mă mai duc la studio să mai fac niște piese. Și în momentul în care mi-am asumat cu totul și am zis „Gata! Stop! Nu mai fac nimic altceva decât muzică, că pierd timpul, a fost momentul în care eram într-o intersecție și o decapotabilă cu doi tineri și cu două gagici s-a oprit. Au luat ceva Libertatea și ProSport de la mine, s-au uitat mai bine și au zis: „Bă! Tu nu ești Connect-R de la R.A.C.L.A?” și zic: „OMG! Ba da!”. „Și n-ai fost aseară la emisiunea de la MTV?”. Zic: „Ba da”. „Și ce faci aici?”, „Păi aici e job-ul meu.” „Aaa! Am înțeles.”

Și în momentul acela (unul din ei) a scos un bax de Cola, de alea la un leu, cele mai mici, reci și face: „Ia și astea”. Erau vreo 30 și ceva de grade afară, era vară și zice: „Dă celofanul ăla de pe tine, frate, că e foarte cald. Hai liniștește-te și bea niște d-astea”. 

Primul meu instinct a fost să zic „Bogdaproste”. În momentul acela am luat ziarele, le-am aruncat într-un canal și am zis: „Gata! Este ultima zi când mai fac altceva în afară de muzică”. 

Și deși câștigam treizeci de lei pe zi, asta înseamnă, că nu munceam și duminica, un milion opt sute pe săptămână, m-am dus pe cinci milioane pe lună, m-am angajat la un studio ca inginer de sunet, dar eram paznic în vie, mâncam câți struguri voiam eu, adică trăgeam piese și ziua și noaptea. Lucram ziua pentru clienți și noaptea pentru mine și eram cel mai fericit.

Câți ani aveai atunci?

Douăzeci, cam așa.

Dacă ai pune în balanță talentul și ambiția, care ar avea o greutate mai mare?

Eu am mai spus-o, nu este lumea celor care pot, asta este lumea celor care vor. 

Cred că ambiția este mult peste talent. Cred că așa lucrează și Dumnezeu, dacă ceri răbdare, nu îți dă o poțiune magică, gen un talent în care tu să ai răbdare. Îți va da, nu știu, lucruri care se rezolvă în timp și atunci așa câștigi răbdarea. De asta cred că ambiția, dorința e chiar mai mare decât putința și cred foarte tare în manifestarea asta a gândului, să crezi foarte tare, ca și Hristos. 

Hristos niciodată n-a zis: „Eu te-am vindecat”. Zicea „Credința ta te-a vindecat” sau întreba înainte: „Crezi tu că pot să te vindec?” Dacă tu nu crezi, nu se întâmplă nimic, fix nimic. Într-adevăr, să zicem poate maeștrii fotbalului sunt englezii, fotbalul s-a născut în Anglia, dar l-au desăvârșit brazilienii pentru că și-au dorit, bine, și că sunt talentați, normal. Unde nu e nimic, nici Dumnezeu nu cere, dar unde e, aia ține de tine, adică ambiția, că asta m-ai întrebat, trece peste talent.

Ai făcut o afirmație puternică într-un podcast: „Arta este o chestie pe care ar trebui să o faci după ce îți liniștești stomacul” și că pentru a reuși în viață trebuie să facem anumite compromisuri. Care a fost cel mai mare compromis și ce compromis nu ai mai face niciodată?

Eu am făcut un anunț la un moment dat, la un radio și am zis așa: Dacă se găsește un impresar să îmi dea cât era atunci salariu, cincisprezece milioane sau zece milioane semnez cu el toată viața, doar să știu că pot să mănânc cartofi și să cânt. 

Bineînțeles eram ușor inconștient, îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu s-a găsit nimeni sa facă treaba asta, dar cred foarte tare într-un job la care să nu te duci – cum e expresia, „la scârbici”. Cred foarte tare în ,,să-ți placă ceea ce faci” și dacă îți place ceea ce faci, rezultatele vor veni, chiar și banii. Vor veni cu siguranță. 

Compromisuri am făcut și unul pe care nu l-aș mai face niciodată… nu știu. Am făcut la un moment dat doar de dragul de a apărea la o emisiune, să pot să îmi cânt o piesă, am făcut un material în care am stat cu iubita mea de atunci într-o cadă. Așa mi-au cerut. Nu-s mândru, dar așa s-a întâmplat. Dar nu aș mai face-o, clar. 

În rest, nu știu, am făcut și piese de care nu sunt mândru tare de ele, dar tot muzică e și tot prin mine a venit.

De ce piesă nu ești mândru?

De Burning Love, culmea care a fost ditamai hitul, dar nu era… Eu am înțeles mecanismul de atunci: ,,Ok, ce vrea lumea? Hai că fac!” De asta zic că mai întâi trebuie să te hrănești, să te asiguri că ai ce să mănânci și că ești bine. 

De altfel, mi s-a oferit șansa pentru o sumă foarte mare de bani, aș putea spune că ar fi fost cel mai mare contract din viața mea, să apar la emisiunea Burlacul și, pentru că mi s-a spus că trebuie să apar și dezbrăcat, am refuzat total și era cel mai mare contract din viața mea de până atunci și l-am refuzat, pentru că știu că dușmanul binelui e mai binele, pentru că știu că poți să cazi într-o chestie urâtă și nu… 

Deci n-ai mai face ceva ce e împotriva valorilor tale?

Da, absolut nimic împotriva valorilor mele. Când ești un lider de opinie, oamenii se uită la tine. Și după ce ai devenit un lider mare de opinie, scoți o piesă pe care o cântă toată lumea, evident, trebuie să ai mare grijă la fiecare virgulă pe care o scoți din gură, pentru că, copiii care se uită la tine spun: ,,L-ai văzut pe Connect-R?” Ai o imensă responsabilitate și atunci nu mai merge.

Ai fost un pionier al activismului rom pe scena mainstream din România cu mesajul „Sunt ț*gan”, scris pe tricou. Ai simbolul oficial al romilor tatuat pe gât și azi ești mândru de rădăcinile tale. Ce reprezintă etnia pentru tine și ce tradiții preferi?

Vezi, aici este o chestie mai deosebită un pic și anume, cred foarte tare în tot activismul ăsta pro-romi, să facem acțiuni pentru educația romilor, dar până la un moment dat. 

Nu cred că asta trebuie să rămână veșnic pentru că, cred că rasismul de exemplu, va dispărea cu adevărat de tot în momentul în care nu vom mai vorbi despre el sub nicio formă. Dar deocamdată, suntem în punctul în care trebuie să ne ajutăm semenii, dar când semenii noștri vor da rezultate și vor fi fruntași în domeniile sociale – în România, cel puțin –, gata, trebuie să oprim totul. 

Sunt mândru, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am aptitudinile astea, cum este și o mică povestioară, un mit despre romi, că atunci când Dumnezeu a împărțit meseriile, Dumnezeu i-a oferit romului o vioară și atunci de-aia ăsta e cel mai mare talent al nostru, talentul artistic, care include toată arta, și meșteșugărească, și „muzicănțească”, de asta sunt mândru. Și îmi mai place și felul nostru de a ne exprima dragostea, pentru că tot timpul suntem sinceri.

Ce persoană de etnie romă ai drept model?

Îmi place sociologul Gelu Duminică foarte tare, dar nu pot să spun neapărat că este un model al meu. (Gelu a apărut și în videoclipul Polițai, o piesă făcută de Johny Romano și Connect-R).

Ce îți place la el?

Îmi place că e un ț*gan școlit și care a ajuns la un grad de înțelepciune. E un om deosebit în primul rând și un ț*gan cu multă cultură. Vrem, nu vrem, la noi asta e o valoare inestimabilă, când vezi un ț*gan că are școală, că are facultate, că are studii, îți e așa: „Uite, băi, vezi? E de-al nostru, uite-l, ia uite”. E foarte important, pentru că oamenii ne judecă din această prismă: „Hai mă, că nu aveți nici cinci clase!”. Ei, uite că avem acum.

Ai fost influențat de către familie în legătură cu etnia viitoarei partenere de viață? Ce părere ai despre părinții care fac asta?

O părere foarte proastă. Dar ei tot din dragoste, tot din protecție: „Hai mamă, să îți iei o ț*gancă de a ta,  mamă. Ce îți trebuie ție româncă?”.

Ți s-a zis?

Da! Sută la sută!

Că ce?

Că „Măi maică, tu trebuie să îți iei o ț*gancă de-a noastră, care să te înțeleagă, care să știe, să n-aibă scârbă de noi, să nu se ferească de noi. Să știe cum trăim noi, mamă. Una care să te înțeleagă, mamă!”. 

Mai ales că la noi mai e o chestie, la noi ț*găncile sunt foarte cuminți, foarte supuse bărbatului, foarte ascultătoare, foarte cu casa. Așa e din moși strămoși. Așa e la noi. Dar nu! Pentru mine e o concepție greșită. Total greșită. Dragostea nu are nici culoare, nici etnie, nici nimic. Când te-ai îndrăgostit, te-ai îndrăgostit punct. Follow your heart! Tiro ilo („inima ta”, în limba romani).

Ce diferențe și ce asemănări ai observat când te-ai întâlnit cu romii din alte țării? 

Uau. Deci a fost una dintre zilele pe care nu o să le uit niciodată în viața mea. Am primit un premiu de la „Barvalipe” Asociația Internațională a Romilor, în Muntenegru, pentru meritele aduse culturii rome, Roma people. Și îi auzeam pe toți vorbind în ț*gănește și după aia în limba lor personală, adică franceza, cehå, italiana. 

Nu îmi venea să cred. Zic: „Cum, da’ păi cum? Noi suntem romi, suntem peste tot și în America și peste tot! Și în New York există o comunitate de romi. Nu cred așa ceva”. 

Nu am știut până în ziua aia și mi s-a părut extraordinar. Noi suntem chiar un popor. Și cred că asta ne definește, faptul că nu avem locație. Eu cred că suntem super simpatici din punctul ăsta de vedere, adică suntem cei mai împământeniți și cei mai naturali oameni pentru că noi știm, avem înrădăcinat în noi genetic această informație: „Nu pleci cu casa când mori”. 

Buddha spunea „Drumurile nu-s făcute pentru destinații, ci pentru călătorii”. Iar noi avem asta în noi. Așa suntem făcuți. Noi călătorim. E ceva extraordinar! 

Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de la fiica ta, Maya?

OMG! Vezi, dacă aș spune că Maya este îngerul meu, lumea ar luat-o așa ca pe o metaforă ,,Da, mă, toți părinții zic așa”. Dar nu, eu spun asta dintr-un cu totul alt motiv. 

Eu am avut oricum o nebunie a mea de când s-a născut. Ea era mică și gângurea și eu mă uitam adânc în ochii ei și i-am spus: ,,Cine ești? Ce faci aici? Cine ești? De unde vii? Care-i treaba cu tine? De ce în viața mea?” 

Și Misha (mama Mayei) mai spunea: ,,Mai las-o, băi nebunule, ce tot întrebi copilul, că nu o să-ți răspundă niciodată!”. Dar nu este așa. Culmea, numele nu i-am pus eu, i l-a pus maică-sa și am descoperit ulterior, că am căutat etimologia: ,,Ia, mă, ce înseamnă? Ce e Maya?” Și văd că în limba hindusă, de unde venim noi, înseamnă ,,iluzie” și în cultura rusă, de unde vine maică-sa, că străbunicii lui Misha sunt ruși, înseamnă ,,început de viață nouă” și ,,început de primăvară” și zic: ,,Băi, cum, adică e iluzie și după aia… nu mai înțeleg nimic”.

E, după ce s-a îmbolnăvit ea, eu până atunci eram un zeu. La propriu, nu putea să mă dărâme nimic… eram un zeu zelos, eram: „Ce îmi mai trebuie? Am o carieră superbă, am o nevastă frumoasă, am și copil, fac ce vreau”. Intrasem într-o autosuficiență. Nu mai necesita să experimentez nimic, că deja știam tot, dar ăsta e un păcat, știi tot, ai tot, nu mai evoluezi, stagnezi. 

Și când s-a îmbolnăvit ea am înțeles: „Băi, se pare că nu mai ești așa mare zeu. Te-a rupt, te-a dărâmat”. Din start, mi-a dat prima lecție: „Vezi că nu e cum credeai tu”. Mai târziu, mai încercam să-i punem muzică clasică, muzică lăutărească și, la un moment dat, o vedeam numai cu Dorian Popa și îi ziceam: „Băi, tati, parcă nu e așa o muzică OK pentru tine” și ea se uita și zicea: „Tati, poate nu e o muzică de asta așa, frumoasă, dar să știi că este foarte distractivă, pe mine mă face să mă simt foarte bine”. 

Și în momentul ăla m-am trezit: „Bă, stai, profesorul muzicii din lume, că muzica trebuie să și binedispună și dacă i-a dat Dorian Popa o energie frumoasă copilului tău și copilul tău dansează și se simte bine, fii recunoscător!”. 

Asta e o altă lecție. Și non-stop, non-stop, învăț de la Maya. Și atunci mi-am dat seama că-i exact cum spuneam la început, trăiam într-o iluzie și când a venit ea și mi-a dat lumea peste cap chiar am început să trăiesc un început de primăvară și de viață nouă. Chiar cred asta cu tărie.

Dacă viața ta ar fi o carte, ce titlu i-ai pune?

Chiar urmează să scot o carte, în vară, și ea se numește exact așa „Eu sunt”. Și atât. Nu mai urmează nimic. Ăsta este titlul cărții mele. Am oscilat între două titluri: „Eu sunt” și „Mulțumesc”. În toată cartea este descris traseul meu de la început până în punctul acesta, asta până la jumătate, iar de la jumătate până la sfârșit este descrisă bucuria pe care o trăiesc acum și care mă împlinește cel mai tare, și anume, bucuria lui „a fi”.

Cuvântul „mulțumesc” ce ar reprezenta?

Ideea mi-a venit de la Radu Beligan, el a spus într-un interviu că dacă ar fi să concluzioneze viața lui într-un singur cuvânt, ăsta ar fi „mulțumesc” și mi s-a părut genial. Nu cred că există altul mai bun, dar „mulțumescul” ăsta l-aș oferi conștiinței, lui Dumnezeu, pentru toată experiența asta pe care am trăit-o, dar și pentru bucuria asta a lui „a fi”, care este extraordinară. 

Eu cred că un om mai întâi trebuie să afle ceea ce nu e ca să afle ulterior ceea ce e. Când a aflat ceea ce e, e tot acest vis despre care spune Mahomed. Mahomed spune că „Viața este visul și moartea este trezirea din vis”.

Ați visat vreodată ca zburați și ați conștientizat ca visați? În vis poți să faci ce vrei tu. Este extraordinar. Pentru că știi că nu se întâmpla nimic. E un vis. Și atunci dispare frica. Și dincolo de frică și de prejudecăți și de principii și adevăruri false, este bucuria lui „a fi”, o bucurie care e interminabilă și cu cerc închis, care nu se termină niciodată. 

Eu tot timpul am spus, dacă întreb pe cineva care este cel mai mare obiect din camera asta, o sa îmi zică că biblioteca, că fotoliul, că nu știu ce, dar cel mai mare obiect din camera asta e tot spațiul ăsta gol care le ține pe toate. Și e atât de mare, că dacă deschid geamul e și după geam. 

Dacă mă uit în sus nu-i văd capătul, nici începutul, și nici sfârșitul, iar asta este și în noi, se mai numește inner space, spațiul de dinăuntru și ăsta este viu, cât se poate de viu. Are atomi în el. Este o energie vie și tu faci parte din el. Și de câte ori ai o problemă, eu mai nou asta fac de câțiva ani, de câte ori am o problemă sau un gând aiurea sau nu știu ce, întreb tot timpul golul ăsta ce ar zice și sunt sigur că n-ar zice nimic. 

De ce?

Pentru că nu are păreri, nu trage concluzii. El doar e și atât. De altfel și natura e la fel. 

Mintea este superbă, doar că ea, ca să își asigure existența, împrumută ideea de „a fi”’ de la tine, de la sufletul tău, adică de la energia asta vie și atunci ea se proclamă de fapt eul tău. Cel mai simplu mod în care să observi că mintea nu știe nimic de fapt despre adevăr – spune așa, cu voce tare: „Care este următorul meu gând? Și acum zi-mi gândul!”. 

Habar nu am. 

Exact! Pentru că mintea nu există ca entitate, nu a știut ce să îți răspundă, că nu e. Și atunci tu ești. Tu ești cel care o deține. Și de aia să spui ,,mintea mea e un lucru care îmi aparține mie, dar nu sunt eu”. 

Și dacă te uiți la golul ăsta, care e veșnic și din care ești și tu, o să vezi că nu are buzunare, pentru că nu-i trebuie nimic, dacă îl întrebi ce zi este astăzi, nu o să-ți răspundă, că nu-l interesează, pentru că el nu se supune timpului. Marți, miercuri, joi, o oră. Ba mai mult, dacă ar veni o cataclismă și s-ar distruge tot ce este material, el tot ar fi în picioare.

Pe ăsta nu-l poți lua de aici și să-l muți dincolo. Nici nu poate să se îmbolnăvească, nu poate să moară și la fel ești și tu. Asta nu are cum să dispară niciodată și asta e cea mai mare bucurie. This is God.

De altfel, noi facem asta la nivel teluric, la nivel material. Cum a fost și interviul ăsta. Cineva a avut un gând: „Băi, cum ar fi să…?” și iată-l materializat. Așa a făcut și energia asta cu noi.  Pentru că toate astea sunt gândurile noastre. Tot ce s-a materializat. La fel și cu telefonul, trimiteau porumbelul și a zis cineva: ,,Băi, dar dacă aș face o chestie care…” Cui a spus ăla prima dată ideea a zis: ,,A băut ceva”, pentru că nu au crezut atât de tare. Edison când a inventat electricitatea, probabil au fost oameni care i-au zis: ,,Băi, nebunule, ce zici acolo?” Și s-a materializat.

Asta-i toată viața, un gând!

---

Textul cărții pentru copii despre viața lui Connect-R e scris de Francisca Călin și are la bază acest interviu. Francisca Călin este studentă la Drept și se descrie ca fiind o fată cu ochi mari și cu un bagaj plin de visuri. Îi plac arta, scrierea creativă și să cerceteze sufletele oamenilor.

Răzvan Tescovină are 17 ani și este elev la Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu” din Iași. Joacă baschet de la 11 ani și pe viitor vrea să studieze la Facultatea de Educație Fizică și Sport, și apoi să fie profesor și antrenor. 

Teodora Borcoi are 18 ani și este elevă la Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” din Botoșani. E mândră că este de etnie romă, pentru că își iubește istoria, semenii, limba și tradițiile. Pe viitor și-ar dori să devină avocată.