Contracronometru

În mai puțin de doi ani, Andrei Roșu, un consultant de 36 de ani, a alergat pe toate cele șapte continente, terminând câte‑un maraton și un ultra‑maraton pe fiecare dintre ele. La începutul lui martie, a alergat peste cinci ore pe plaja braziliană Praia do Cassino și pe șoselele din jurul ei pentru a bifa ultimul ultra‑maraton dintr‑un circuit care l‑a făcut recordman mondial (14 curse în 582 de zile).

Pentru unii, un record ar însemna o misiune îndeplinită, dar Roșu e mai degrabă bucuros că a reușit să viziteze atâtea locuri, la un timp atât de scurt de când s‑a ridicat de pe canapea. Pentru el, alergatul nu este un scop cât o unealtă de transformare. Acum se antrenează pentru noi maratoane, cu noi probe, dar cu aceeași rigoare și cu liste bine făcute.

L‑am însoțit într‑o dimineață la o tură, ca să încerc să înțeleg cum poate alergatul să‑ți îmbunătățească, dacă nu chiar să‑ți schimbe viața.
●
E ora 06:00, pe 12 martie, iar Roșu începe să‑mi arate cum se face încălzirea – obligatorie dacă nu vrei să rămâi înțepenit după ce alergi – pe marginea șoselei Kiseleff, chiar în Piața Victoriei. Are 1,70 m, e slab, ras în cap și zâmbăreț. Poartă o bandană pe cap, o geacă albastră subțire, colanți negri și adidași portocalii. Întoarce repetat capul stânga‑dreapta, își rotește brațele și își apleacă bazinul. Cuminte, îi urmez mișcările. De obicei aleargă cu o oră mai devreme și îi place să spună că „închiriază orașul”, atât de liniște e, însă acum au început deja mașinile să se‑ncoloneze la stopuri, iar șoferii să claxoneze grăbiți. Intenționam să fiu umbra lui, să văd dacă pot să alerg 10 kilometri, distanța pe care o parcurge Roșu de patru ori pe săptămână, însă mă lămurește din prima. „Vrei să spui că eu o să fiu umbra ta”. Având în vedere că am un tricou de bumbac pe mine, un pulover subțire pentru că mi‑era frig când am plecat de acasă și că sunt fumătoare, șansele sunt de partea lui. „Uite, acum mergem cu șapte kilometri la oră”, îmi spune. „Mergând cu viteza asta, poți să termini un maraton în timp util. Nici nu e nevoie să alergi.”

Îmi spune că pe vreme mai răcoroasă, cel mai bine e să fac încălzirea acasă, înainte să alerg, cu ferestrele deschise, ca să mă obișnuiesc cu temperatura de afară și să nu mai simt nevoia unui pulover. Mă învață să alerg cu banda galbenă trasată pentru bicicliști între picioare, pentru a mă obișnui să alerg drept. La un moment dat, când eu credeam că ne apropiem de final, se uită la ceas și‑mi spune senin: „Suntem în grafic, am parcurs cam 30% din traseu”.

La Roșu totul trebuie să fie în grafic, mai exact într‑un tabel de Excel. Pentru maratoane, își actualizează lista de la o plecare la alta. Ultima oară a plecat la sfârșitul lui februarie ca să alerge în Noua Zeelandă și Brazilia, iar lista cu bagaje o avea făcută din decembrie.

Dacă ar exista un muzeu al listelor, prima lui listă de maraton, de când a alergat în 2010 la Polul Nord, ar fi un exponat impresionant. Prima pagină începe cu itinerariul pe zile, avioanele pe care le va schimba, și limita de greutăți la bagaje și taxe pentru depășire. Continuă cu un „sumar” – geanta mare, geanta medie, geanta de mână – și se încheie cu secțiunea „capitole” printre care se află haine de drum, echipament de stat, echipament de alergat. Are o coloană în care trece numărul de bucăți/ unități și altă coloană pentru verificare, odată ce le‑a împachetat. Lista cuprinde alte trei liste: „to do list”, „listă călătorie” și „listă numere de telefon”.

Roșu este totodată precaut și eficient în ocuparea spațiului. Ca să câștige mai mult loc își îndeasă șosetele și ochelarii de soare în bocanci și întotdeauna își ia în bagajul de mână echipamentul minim pentru alergare, „în caz că se pierd sau întârzie bagajele”. În mașină păstrează tot timpul haine de schimb pentru alergat, fie că pleacă în concediu cu familia, sau pentru o zi‑două în interes de serviciu. La un moment dat, trebuia să țină un training la Cluj, cu un coleg, și s‑a trezit blocat în trafic pe șosea, din cauza unui accident. Cum n-avea cum să afle cât va dura blocajul, Roșu s‑a schimbat în mașină în hainele sport, s‑a dat jos și a început să alerge pe marginea drumului, spunându-i colegului: „Tată, să fii sănătos, mă recuperezi când se dă drumul la trafic”.
●

Până acum doi ani, Roșu zăcea zilnic pe canapea după ce se întorcea de la muncă. Se uita la meciuri cu bărbații din familie, mergea pe stadion și ieșea la bere în oraș. S‑a speriat când a realizat că și băiatul lui, Alex, îi preia obiceiurile și stă pe canapea lângă el, jucându‑se cu telecomanda. Brusc, a simțit o frică de stagnare și de rutină, atât pentru el cât și pentru Alex, care urma să crească în același mediu.

Cam pe atunci a făcut la birou un curs de time management, pe care puțini îl pun în aplicare, însă el a început imediat după să‑și facă ordine în dosare. De la 1 ianuarie 2010 a început să alerge dimineața. Înainte nu avea nicio relație cu sportul, în afară de o tentativă la un semimaraton, după care a promis că nu mai aleargă niciodată.

Nimeni nu a crezut că se va ține de noul program, dar regula celor 21 de zile a funcționat. („Dacă faci 21 de zile ceva, dup‑aia devine obicei și nu‑ți mai este greu.”) Pe la sfârșitul lui 2009 primise, în glumă, un mail de la colegii lui care‑l invitau să se înscrie la maratonul de la Polul Nord. N‑a șters mailul și, pe la începutul lui 2010, s‑a gândit că Polul Nord e ocazia perfectă să schimbe peisajul. După trei luni de antrenamente și o cursă terminată în opt ore, avea nevoie de o nouă provocare.

„Ce urmează, ce poate fi mai challenging decât acest maraton?”, scria Roșu pe blog, după ce s‑a întors în țară. A găsit răspunsul în circuitul celor șapte continente. Nu mai stătea pe canapea, iar între timp i s‑a născut și Ema, cel de‑al doilea copil. Presa a început să‑l iubească, iar lumea a început să afle că există. A vorbit la conferințe, a ținut discursuri în corporații, școli și licee și a devenit o poveste inspirațională. Toate antrenamentele lui sunt dimineața, așa că timpul pe care‑l petrece cu familia nu e afectat. Momentan, Oana, soția lui, e în concediu de maternitate și are grijă de copii și de casă. Roșu ajunge pe lumină acasă și are weekenduri mai lungi. Mare parte din fericirea și liniștea lui se datorează însă încăpățânării organizatorice.

Oana și Andrei se potrivesc pentru că și ea este organizată. (Înainte să intre în concediu de maternitate, Oana a fost project manager la o bancă). O găselniță de-a ei e un cartonaș portocaliu separat în două coloane, lipit pe frigider, prin care evaluează purtarea lui Alex. Pe coloana din stânga scrie „bravo”, iar dedesubt sunt lipite mici abțibilduri pentru fiecare lucru bun pe care-l face Alex; în dreapta sunt desenate cinci fețe supărate pentru năzbâtii, sub titlul „trist”.

Roșu spune că ține minte datele calendaristice, dar păstrează un Excel și pentru familie (cu copie în telefon). Are notată ziua în care a cunoscut‑o pe Oana (29 octombrie 2005) sau pe cea în care i‑a spus prima oară „te iubesc” (20 decembrie 2005). Ies împreună în oraș cam o dată pe săptămână, de fiecare dată în alt loc, iar pe 18 martie au sărbătorit la restaurantul 18 Lounge ziua în care el a cerut‑o în căsătorie. („Avantajul de a fi organizat este că aduni multe bile albe față de soție.”)

Multe dintre datele pe care le inventariază existau și înainte să se apuce de alergat, spune el. „N‑am fost rupt de lume și nici retard înainte de schimbarea mea.” Înainte să lucreze în HR, Roșu a fost doi ani la rând cel mai bun om de vânzări din Unicredit Țiriac Bank și trebuia să lucreze cu multe Exceluri, pe care le ura. Abia acum a început să le aprecieze la adevărata valoare.
●
Eram pe bulevardul Beijing și Roșu încerca să mă convingă că mai avem puțin. ,,Am parcurs cam 70% din traseu.” Gâfâi și încetinesc din nou pentru că am impresia că inima‑mi pulsează cu 500 de bătăi pe minut. „Inspiră ca un acordeon. Desfă mâinile larg, ca un T, apoi expiră adânc.” Când ne apropiam de câte‑o gură de metrou aveam impresia că văd o minune, dar am depășit tentațiile, deși eram nemâncată și nu luasem mai mult de două guri de apă. Înainte să plece de acasă, Roșu mâncase un grepfrut și băuse cam jumătate de litru de apă. (Roșu spune că fructele și apa îmbinate cu alergatul sunt pentru el o sursă permanentă de energie.)

Anul trecut, pe când soția lui era însărcinată cu Ema, au ieșit să mănânce la un restaurant dintr‑un mall. Au comandat o salată mare și o porție de cartofi prăjiți cu șnițel, iar chelnerul a venit și a așezat salata în fața ei, iar cartofii cu șnițel în fața lui. „Scuze”, l‑a atenționat Roșu, „dar e invers”. Oana spune c‑o face să se simtă prost câteodată „cu salatele lui”. Apoi mai sunt episoadele cu ciocolata. „Savureaz‑o, zice el când mă vede mâncând, cu alte cuvinte mai lasă și pentru mâine”, spune Oana.

Dacă s‑ar putea, Roșu ar mânca paste non‑stop, indiferent de felul lor. „Sunt o mie de sortimente”, spune entuziasmat, și chiar dacă pastele se presupune că îngrașă, el nu are niciun stres. „Unde ai văzut italieni grași? Zi‑mi și mie, că eu n‑am văzut nici unul.”

Dimineața, și câteodată seara, mănâncă amestecuri și shake‑uri de semințe și fructe, atât crude cât și uscate (stafide, caise, in măcinat, miere), iar în proporție de 80% mesele lui sunt vegetariene și includ multe salate. Sarmalele nu‑i plac, șoriciul doar îl gustă și preferă să sară peste festinurile de sărbători. Listele de cumpărături sunt scrise tot în Excel, aranjate pe categorii precum legume și fructe. A fost ideea lui Roșu, însă Oana le administrează de acasă și i le trimite prin e-mail la birou. El trece prin Carrefour în drum spre casă, întotdeauna luni seara pentru că e mai liber. „E mai simplu cu lista, pac, pac, tai. Nu iei o legumă azi și mâine altceva.”

E mai simplu cu liste și când vine vorba de întâlnirile cu prietenii, pe care le stabilește în Outlook, trimite invitații și astfel știe exact cum trebuie să‑și organizeze timpul. „Așa, dacă tot spui o să ne vedem, amâni la nesfârșit și nu se întâmplă niciodată.” Dacă înainte se culca după miezul nopții, acum se culcă la 22:00, iar Oana trebuie să umble mai ușor prin casă sau să dea sonorul mai încet la televizor. El se trezește la 04:00, cu două minute înainte să sune alarma.

Oana l‑a crezut inițial nebun și incapabil să se obișnuiască cu un asemenea program, dar Roșu continuă cu matineurile. Ba chiar recomandă cititorilor blogului său să se trezească într‑o sâmbătă „la patru, chiar trei dimineața”, asigurându‑i că weekendul li se va părea mult mai lung.
●
Pe la 07:15, după mai bine de‑o oră și 10 kilometri alergați, ne‑am întors de unde am plecat, eu cu picioarele tremurânde și cu obrajii în flăcări, el mulțumit că e în grafic. „Felicitări, vezi că se poate?”, mi‑a spus înainte să mă pună să‑mi lungesc încă două minute mâinile și picioarele, pentru a evita întinderile de mușchi.

În drum spre casă, mă uitam la oamenii somnoroși din jurul meu, care se treziseră prea târziu ca să se pieptene ori ca să‑și calce hainele. Așa eram și eu de multe ori, dar nu în dimineața aia. Am ajuns acasă la 08:00, cu două‑trei ore mai devreme decât fac ochi de obicei. Era atât de devreme încât nu știam ce să fac cu timpul meu. De mult amânam o curățenie generală în cameră, care nu mi‑a luat mai mult de o oră. De
mult amânam să citesc niște texte pe care le aveam deschise în browser. Încă o oră. Acum înțelegeam la ce s‑a referit când mi‑a spus că are mai mult timp, fără costuri prea mari.

„Eu m‑am apucat de alergat pentru că e un sport pentru oricine, nu trebuie să fii profesionist”, mi‑a mai spus Roșu. „Oricine are niște adidași și un pantalon sport poate alerga, trebuie doar să vrea.” Dacă s‑ar trezi în continuare la 08:00, până ar ajunge la birou s‑ar face 09:30. Fără să facă prea multe, ar veni prânzul. Fără să‑și dea seama, seara. Acum ajunge la muncă în jur de 08:00, după ce aleargă sau înoată, și două ore lucrează la părțile mai dificile din proiecte, pentru că dimineața, „creierul lucrează mai bine”. Nu‑l sună nimeni până‑n 10:00 și dacă ar suna, ar ignora orice apel până și‑ar termina taskul programat. Printre altele, se ocupă de recrutările de angajați și de dezvoltarea programelor de internshipuri pentru studenți. Apoi, are ziua mai liberă.

Biroul lui din Unicredit Leasing este mereu ordonat, fără dosare sau alte hârtii pe el. Înainte, era haos, iar teancul de hârtii, interminabil. Acum are mape aranjate pe categorii, de care se ocupă în funcție de importanță, și un desktop curat. „Şi inboxul trebuie să fie întotdeauna gol”, spune Roșu. „Nu plec de la birou până nu e gol. Transform totul în taskuri și las lucrurile personale ultimele.” (Încărcarea pe net a pozelor de la ultimele două maratoane era programată pentru aprilie, pentru că dura ore întregi să le aleagă.)

Când „corporatistul clasic” face pauză de cafea și țigară, Roșu urcă și coboară treptele din sediul multinaționalei, ca antrenament suplimentar. Când aleargă, se gândește adesea la cele două cărți la care lucrează – una despre experiențele lui la maratoane, cealaltă despre trei perioade importante din viața lui. Perioada în care a înființat formația Gaz pe Foc, perioada de corporație și Polul Nord.

Ce le leagă pe toate, spune el, e o dorință continuă de a evolua. Are nevoie de o dezvoltare continuă. Nici cu formația nu evolua și nici lucrând la stat nu avea mână liberă, motiv pentru care a ajuns în vânzări, apoi în HR. Tot din cauza asta nu renunță la corporație în favoarea alergatului. „Eu de unde știu ce o să fie în doi ani, dacă voi mai alerga. Aici evoluez mereu și pot să avansez pe un post mai bun”. Totodată, pentru că e independent financiar, își permite să‑și dorească și să obțină alte lucruri fără să creadă că sunt imposibile. Ceea ce pentru alții pare ciudat,
pentru el e normalitate.
●

Din normalitatea unui om fac parte și fricile. De când a început să alerge, Roșu e mulțumit nu doar pentru că are mai mult timp, ci și pentru că a
reușit să-și mai pună la colț din temerile cele mai mari: frica de avioane, de cutremure, de altitudine, de vorbit în public sau de frig. Asta nu înseamnă că e călit în toate, doar că a descoperit că, pentru el, cel mai bun mod de a-și înfrânge frica e confruntând-o. Printre fricile de alergător de care nu s‑a lovit și pe care le‑a scris pe blogul său se numără: bășicile urâte care dor prea tare ca să mai continue alergatul, terminarea maratonului la câteva secunde după limita impusă, accidentarea înainte de competiție sau rătăcirea pe traseu. Se teme și de investiții imobiliare și preferă chiriile pentru că îi oferă flexibilitate.

Acum, după ce a alergat atâtea curse, Roșu a început să le și organizeze. În iunie va organiza pe Transfăgărășan un maraton caritabil – Transmaraton – pentru care toate cele 110 locuri au fost deja ocupate. În 2013 vrea să organizeze un Ironman Biatlon (cursă cu bicicleta plus alergare, pe lungimi de aproximativ 50 de kilometri). În paralel se pregătește pentru Semimaratonul Internațional de la București din iunie, la care va alerga împreună cu Oana, și pentru ultratriatlonul Double Ironman (7,6 km înot, 360 km pe bicicletă și 84,4 km alergare) din Florida, de la începutul anului viitor.

Folosește marathons.ahotu.com, un site foarte organizat, cu toate informațiile de care are nevoie și de pe care își alege maratoanele de obicei. La categoria „race calendar”, undeva în colțul drept al paginii, scrie „Export to Excel”. Roșu râde mulțumit și spune: „Uite, mă, oameni realiști”.